Evanghelia din duminica Tomii: despre credință și necredință (5)

Evanghelia de duminică cu îndoielile apostolului Toma o aflați tâlcuită pe larg în cartea cu tâlcuirea Evangheliilor (și colecția foii Lumina Satelor din anii trecuți). Acolo am arătat că apostolul Toma nu e chipul necredincioșilor și necredinței. Apostolul Toma avea o îndoială care căuta pe Domnul; avea un beteșug care căuta Doctorul. Îndoiala lui Toma Îl căuta pe Domnul; îndoielile noastre umblă să scape de Domnul (ca să putem păcătui). Toma și-a vindecat degrab îndoiala, căzând cu ea la picioarele Domnului.

Alta e necredința oamenilor de azi. Necredința de azi e un beteșug rău și greu ce nu caută doctorul; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost beteșugul necredinței așa de greu ca azi; niciodată n-a fost necredința așa de mare ca azi.

Un semn al vremilor noastre este scăderea credinței; este necredința. Răutățile și stricăciunile sufletești din vremile noastre sunt o mărturie că s-a stins și se stinge credința. Mergem și cu credința spre vremile de apoi... mergem spre întrebarea Mântuitorului: Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ? (Luca 18, 8)...

Lumea e plină de necredință și de necredincioși. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii cei de azi și cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau și cred în mai mulți dumnezei, dar cei mai mulți creștini de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor și umblă să le facă voia lor, dar creștinii cei păgâni nu cred în nimic.

Sunt multe clase de necredincioși. În clasa întâi sunt cei care Îl tăgăduiesc cu totul pe Dumnezeu; unii pe față (ateii), alții prin blestemățiile și fărădelegile lor. Sunt apoi alții, mulți, mulți, care au o credință slabă, bolnavă, slăbită și roasă de îndoieli. Beteșugurile cele mai multe și cele mai grele le are credința. Dintre toate virtuțile, ea e mai betegoasă. De ce? Pentru că aici lucră mai mult diavolul.

Credința este temeiul și temelia mântuirii noastre creștinești. Ea este darul cel mare și sfânt ce ni se dă de sus și din care, pe urmă, se revarsă toate darurile și binecuvântările vieții și mântuirii sufletești. Ceea ce este rădăcina pentru un pom, aceea este credința pentru viața noastră cea sufletească. Din rădăcinile și prin rădăcinile credinței își soarbe pomul vieții noastre puterea și hrana cea sufletească, pentru ca pe urmă să facă frunze, flori și roduri de fapte bune.

Înșelătorul diavol își dă foarte bine seama de acest lucru și de aceea, el, mișelul, atacă rădăcina. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o altoaie tânără care mergea foarte bine și începuse a face rod. Dar într-o bună primăvară, altoiul își pierdu roada și începu a se veșteji. Cercetând cu de-amănuntul cauza acestei schimbări, am aflat că un guzgan începuse a-i roade rădăcinile pe sub pământ. Am omorât guzganul și altoiul și-a revenit.

Așa face și guzganul cel mare, ispititorul diavol. El umblă neîncetat să străbată la rădăcina credinței. Își dă seama, mișelul, că acolo poate face isprava cea mai mare; rozând rădăcina, pomul se uscă și ajunge bun de aruncat în focul iadului său (Matei 3, 10). Vai de cei ce nu bagă de seamă atacul Satanei!

Mai anul trecut, un om din popor mă întreba: oare zău, părinte, să fie rai și iad? O astfel de întrebare era un semn că guzganul diavol începuse a roade la rădăcina credinței. Îndoielile și șovăielile de credință vin de la diavolul. Sunt tot atâtea găuri pe care diavolul le sfredelește în corabia vieții omului ca să intre apa și să scufunde corabia.

Mai este apoi un fel de credință bolnavă. E credința celor evlavioși la suprafață dar lipsiți de fapte bune. E credința celor ce strigă: Doamne, Doamne (Luca 6, 46), dar fac voia diavolului. Diavolul e foarte mulțumit și cu o astfel de credință.

După roadele sale se cunoaște pomul (Matei 7, 16). Lipsa roadelor (faptelor bune) e dovada unei credințe ce nu și-a înfipt rădăcinile în pământ. Credința fără fapte e moartă (Iacov 2, 26). Tu crezi că Unul e Dumnezeu, bine faci; dar și dracii cred... și se înfioară (Iacov 2, 19) numai cât lucrează contra lui Dumnezeu și de răutăți nu se lasă.

Credința cea adevărată trebuie să fie vie, tare, lucrătoare, roditoare, etc. Vom vorbi cândva mai pe larg despre aceasta. Acum vom spune ceva despre leacul cu care se poate vindeca o credință slabă și bolnavă.

Leacul unei credințe slabe și bolnave este și azi tot același pe care l-a folosit ap. Toma. Ap. Toma și-a vindecat credința pipăind ranele răstignirii. Acesta este și azi leacul unei credințe bolnave și slabe: să credem și să ne încredem din tot sufletul nostru în Domnul Isus Hristos și Jertfa Lui cea sfântă. Toate Scripturile ne arată acest leac. Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viața veșnică (Ioan 6, 47)... Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura (Ioan 7, 38)... Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? a întrebat temnicerul din Filipi. Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta (Fap. Ap. 16, 31).

O credință sănătoasă, vie și lucrătoare are numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul și a căzut la picioarele Lui strigând cu ap. Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu... Izbăvitorul meu și Mântuitorul meu...

Și iarăși: o credință slabă și bolnavă se poate vindeca numai la picioarele Crucii. O pildă:

Unul ce a pus și el degetul

Istoria păstrează următoarea întâmplare. Într-un orășel din Austria, un om vestit de rău și păcătos căzuse greu bolnav. Un credincios se apropie de el cu Cuvântul lui Dumnezeu. Începu a-i citi din Evanghelia de la Ioan. Când ajunse la cuvintele: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3, 16), bolnavul fu săgetat de puterea Duhului Sfânt. Suspinând întrebă: Și cu adevărat așa scrie acolo în carte? da - răspunse credinciosul - ba încă spune și mai lămurit că sângele Lui ne curățește de orice păcat... El a venit anume pentru cei bolnavi și pierduți, etc...

Te rog mai citește odată la locul acela... Bolnavul plângea... erau cele dintâi lacrimi de căință ce ieșeau din ochii lui... Acum te rog, apleacă-te și îmi arată cu degetul locul acela... Uite-l aici!...

Bolnavul se ridică, își întinse mâna stropită cu lacrimi și pune degetul pe locul unde era vestea cea dulce, și apoi trăgând cartea spre el, o sărută cu lacrimi fierbinți...

A avut apoi o mare ușurare trupească și sufletească. Peste câteva zile plecă spre casă un om nou care vestea pe tot locul minunile ce le-a făcut Domnul cu el.

Iată o credință tămăduită la picioarele Crucii.

Ce dar mare este credința! Orice vom cere prin ea, ni se dă (Matei 21, 22). Puțin se cere de la noi să credem, și mult ni se dă. O altă pildă:

Vânzătorul de galbeni

În anul 1897, pe străzile Londrei, un om începu a striga: haideți cumpărați galbeni, o liră de aur (un galben englez) se vinde numai cu 5 bani (ca și cum s-ar îmbia azi un galben cu 5 lei). Oamenii începură a râde. Nimeni nu credea această vestire. Unde s-a mai pomenit un galben cu câțiva bani? Lumea credea că negustorul vinde bani de nichel auriți, de jucării pentru copii. Câțiva și cumpărară astfel de galbeni, de jucărie pentru copii. Dar mergând acasă, au văzut că auritura nu se spală. Au întrebat pe un argintar și acela le spuse că sunt galbeni din cel mai fin și scump aur. Au alergat în fuga mare să mai cumpere, dar negustorul dispăruse. S-a făcut o mare mișcare printre oameni. Toți ar fi cumpărat acum astfel de galbeni, dat vestitorul dispăruse. În cealaltă zi, un ziar din Londra publică următoarea, Înștiințare:

Negustorul care a îmbiat ieri pe stradă galbeni pe preț de nimic, sunt eu, N. N., prin aceasta am voit să arăt oamenilor o pildă despre credință și necredință. Cei care au crezut vestirea mea, s-au ales cu un mare câștig cumpărat pe preț de nimic. Așa și cei ce cred în Dumnezeu și trăiesc o viață după Cuvântul Evangheliei, se vor alege cu câștigul vieții veșnice.

Iar cei ce n-au crezut vestirea mea, sunt necredincioșii, sunt cei ce nu vreau să cumpere cu un preț mic de credință comoara cea neprețuită a Împărăției lui Dumnezeu. Va veni o vreme când li se vor deschide ochii să vadă și ei această comoară... vor alerga atunci să o cumpere - cum alergau pe urmă după galbenii mei - dar atunci va fi prea târziu... prea târziu!...

Ah, ce lucru grozav este necredința! Răsplata ei este iadul și pieirea veșnică. Și o, ce dar mare este credința! Ea biruie ispitele, biruie necazurile, biruie furtunile, biruie lumea (1 Ioan 5, 4). Toate sunt cu putință celui ce crede. Credința mută și munții. Lumina Satelor și Oastea Domnului au ieșit și ele dintr-un grăunte de credință.

Acum poate viscoli

Undeva am văzut zugrăvită credința printr-o minunată icoană. Era zugrăvită în chipul unui vultur ce zbura peste o furtună cu fulgere și trăsnete. Dedesubtul vulturului (credinței) era scris: acum poate viscoli...

Spunea această icoană că credința ne dă aripi să ne ridicăm peste furtunile și viscolele acestei lumi... ne dă aripi să ne ridicăm peste furtuna ispitelor, păcatelor, necazurilor și celelalte bântuieli lumești.

Credința ne scoate din lume (Ioan 17, 16)... ea ne leagă cu cerul, cu veșnicia, cu Dumnezeu. Ferice de cel ce are comoara credinței!

Iosif Trifa.