Evanghelia de duminică: pilda datornicului neiertător (2)

De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot. Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti. Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său (Matei 18, 23-35).

Iată o Evanghelie pe care nu trebuie s-o tâlcuim prea pe larg. A tâlcuit-o Însuşi Mântuitorul. Şi o vedem tâlcuită pe tot locul şi în viaţa oamenilor.

Omul împărat din pildă, este Tatăl ceresc, care ne iartă mereu datorii de păcate multe şi grele. Noi suntem datornici cufundaţi cu totul în aceste datorii pe care nu le putem plăti. Oricât de mult ne-am sili noi să le plătim - nu le putem plăti. De datoria păcatelor noastre putem scăpa numai prin iertare.

Iar Dumnezeu e gata să ne dea această iertare, dacă o cerem cu durere şi lacrimi de căinţă. Oricât de mare ar fi datoria păcatelor noastre - Dumnezeu e gata să ne-o ierte.

Dar în schimbul acestei iertări, Dumnezeu cere de la noi un lucru mic şi uşor: să iertăm şi noi altora. Precum El ne iartă mereu, aşa să iertăm şi noi.

Iertarea ni se dă condiţionat: să iertăm şi noi altora. Noi însă de regulă, nu primim această condiţie! Cerem de la Dumnezeu să ne ierte greşelile, dar noi sărim în capul de aproapelui pentru toate nimicurile. Aşteptăm iertare de la Dumnezeu, dar noi nu vrem să dăm iertare altora.

O, ce lucru grozav este neiertarea dintre oameni! O, ce creştin mincinos este acela care nu poate ierta pe de aproapele său!

Pilda Evangheliei ne spune cum omul împărat începuse a lua seama slugilor sale; adică începuse un fel de judecată cu slugile sale, cu datornicii săi.

Această judecată stă deschisă şi azi. Ea s-a deschis - într-o formă mare - acum 1935 de ani. Cerul întreg se transformase atunci într-un uriaş tribunal care chemase omenirea să-şi plătească datoria. Dar biata omenire n-a putut plăti. Şi era ameninţată să fie judecată fără cruţare în baza paragrafului de lege: Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23).

Atunci S-a ivit Unul care a zis: Tată şi Dreptule Judecător! Plătesc Eu pentru omul acesta, pentru omenirea aceasta... îi plătesc Eu datoria, cu sângele Meu, cu viaţa Mea...

Şi Omul Acesta - Isus Hristos - a plătit totul. Şi Tatăl a iertat totul. Şi astfel, prin Jertfa Crucii, a venit în lume iertarea cea mare.

Prin Jertfa Crucii s-a deschis în lume izvorul cel mare al iertării. Şi prin Jertfa Crucii curge şi azi iertarea datoriilor noastre. Căci Judecata de care spuneam nu s-a închis. Ea stă şi azi deschisă şi va sta până la sfârşitul veacurilor. Căci până la sfârşitul veacurilor vor mai fi destui datornici care nu pot plăti. Păcatul ne târăşte mereu în faţa acestei judecăţi cu citaţie, să ne plătim datoria. Iar Fiul intervine pentru iertarea noastră, şi Tatăl ne iartă.

Dar această iertare ni se dă condiţionat. Iertarea cere iertare. Iertarea se dă numai acelora care o dau mai departe şi altora. Iertarea cerească ni se dă întocmai ca banul cel bun: să circule mai departe. Iertarea semenilor noştri este condiţia iertării noastre. De aceea Mântuitorul a pus Evanghelia de duminică şi în Tatăl nostru, când ne-a învăţat să ne rugăm zicând: Şi ne iartă nouă Doamne greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.

Domnul Isus a spus apriat în această rugăciune că Tatăl ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat: dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem această iertare, e o minciună toată rugăciunea noastră. Ne osândim pe noi înşine, de câte ori zicem Tatăl nostru, fără să iertăm greşelile semenilor noştri.

Iubirea şi iertarea sunt semnul că cineva a gustat cu adevărat din iertarea şi iubirea de sus. Iubirea şi iertarea sunt semnul că cineva a gustat cu adevărat din izvorul cel mare al iertării: Crucea Golgotei.

Golgota ne-a dat o iertare atât de mare încât, în faţa ei, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem întreolaltă, dispar ca nişte lucruri mărunte şi netrebnice. În faţa Crucii de pe Golgota se topeşte ca ceara de faţa focului toată zgura duşmăniilor şi greşelilor dintre noi. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare, n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri. Toate s-au topit în focul dragostei cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a Jertfit pentru noi şi iertarea noastră.

O, dragă cititorule, dacă tu nu poţi ierta şi iubi, atunci să ştii că tu n-ai gustat încă din darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii! Tu eşti numai o spoială, dar nu un creştin adevărat.

Cine a primit cu adevărat dragostea şi iertarea Crucii, cine a primit cu adevărat - prin Jertfa Crucii - iertarea Tatălui ceresc, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre iertare. Acela are iertarea în sângele Lui, cum s-ar zice: adică - pe limba Evangheliei grăind - o are în sângele Domnului. Dă-i aceluia palme, că el nu se supără. Batjocoreşte-l, că el te laudă. Dă după el cu pietre, şi el îţi răspunde cu rugăciuni. Înjură-l, şi el se roagă pentru tine...

- Să mor dacă nu mă voi răzbuna pe tine - zicea un om către un ostaş al Domnului.

- Şi eu să mor dacă nu te voi ierta - i-a răspuns ostaşul.

O! Cât de mult ştie răbda şi ierta un creştin adevărat. Luând pildă de la Mântuitorul, care şi de pe Cruce cerea iertare celor care Îl răstigniseră... zicând: Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac...

Dacă nu se vede printre creştinii de azi iertarea sau dacă se vede atât de puţin - asta e dovada că nu cunosc oamenii izvorul iertării, Crucea Golgotei. Trăim şi cu iertarea un creştinism de suprafaţă fără adâncime în Jertfa Golgotei...

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că venise la mărturisire un om despre care ştiam că are duşmănie mare cu vecinul său.

- Fiule, ca să fii iertat trebuie să te împaci mai întâi şi să te ierţi cu vecinul tău... trebuie să-l ierţi pe vecinul tău.

- Asta una n-o pot face părinte, nu mă lasă inima să-l iert.

- Ba diavolul nu te lasă, i-am răspuns eu! El îţi orbeşte mintea să nu vezi că Dumnezeu e gata să te ierte, dar tu nu vrei să ierţi. Tu ai venit aici la mărturisire să spui că nu poţi plăti datoria păcatelor. Şi ceri iertare, dar tu nu vrei să ierţi pe vecinul tău.

O, cum se plineşte şi azi Evanghelia de duminică! Eu am văzut-o într-un loc şi cu prilejul conversiunii. Un om intrase în conversiune cu o datorie mare de peste 100.000 de lei. Desigur, o mare uşurare pentru el. Dar îndată după această uşurare, omul nostru s-a repezit la casa unei văduve şi i-a luat capra, pentru că văduva nu-i putea plăti o sumă de 200 de lei cu care biata femeie nu intrase în conversiune. Adică exact, Evanghelia de duminică!...

Aşa este creştinul de suprafaţă. Aşteaptă de la Dumnezeu să-l ierte, dar el strânge de grumaz pe de aproapele său. Dumnezeu îi iartă milioane, iar el sare în capul de aproapelui pentru bănuţii cei mărunţi. Şi crede omul că se mântuie cu o astfel de viaţă.

Dragă cititorule! Cum stai tu cu iertarea? Iartă, ca să fi iertat. Şi când simţeşti că nu te lasă inima - uită-te la Isus Cel Răstignit, - şi diavolul cu ispita lui va fugi îndată de la tine!

Iosif Trifa.