Evanghelia de duminică: sănătatea sufletului

După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă, și s-au adunat îndată așa de mulți, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea ușii. El le vestea Cuvântul. Au venit la el niște oameni, care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inși. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperișul casei unde era Isus, și, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credința, a zis slăbănogului: Fiule, păcatele îți sunt iertate! Unii din cărturari, care erau de față, se gândeau în inimile lor: Cum vorbește omul acesta astfel? Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? Îndată, Isus a cunoscut prin duhul Său că ei gândeau astfel în ei, și le-a zis: Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: Păcatele îți sunt iertate, ori a zice: Scoală-te, ridică-ți patul, și umblă? Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ție îți poruncesc, - a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ți patul, și du-te acasă. Și îndată, slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți, și slăveau pe Dumnezeu, și ziceau: Niciodată n-am văzut așa ceva! (Marcu 2, 1-12).

Să luăm aminte! Isus a zis mai întâi slăbănogului: păcatele îți sunt iertate, - și numai după aceea i-a zis: scoală-te și umblă. De ce? Ca să ne învețe că tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru înafară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit și apoi casa de lut în care locuiește. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă dinafară e numai trecătoare și nu poate pierde pe om. De aceea nu slăbim - zice ap. Pavel - chiar de ni se strică casa noastră cea pământească a corpului, dar omul nostru cel dinăuntru înflorește din zi în zi (2 Cor. 5, 1).

Și oare sufletul își are și el bolile lui? Da. Le are și le-a avut totdeauna. Și ap. Pavel scria fiilor săi: între voi sunt mulți slabi și bolnavi și mulți dorm... cu sufletul (1 Cor. 11, 30).

Păcatul, în toate felurile lui și cu toate formele lui, este acela care ne îmbolnăvește sufletul. El face rana și el mărește și otrăvește rana din suflet.

Creștinilor! Să luăm aminte. Trăim vremuri de cumplite boli pentru suflet. Niciodată parcă n-au fost atâtea păcate între oameni și de aceea parcă niciodată n-au fost oamenii atât de bolnavi cu sufletul ca astăzi. Dacă într-o bună dimineață sufletele oamenilor ar lua înfățișare văzută și ar ieși între noi, - s-ar umplea lumea de slăbănogi, de ciungi, de șchiopi, de orbi, de surzi, de muți, de hâzi, de zdrențăroși, de toate schilăveniile și mirozeniile - ca o dovadă cât de puțin și cât de puțini sunt aceia care caută grija, frumusețea și sănătatea sufletului.

Creștinilor! Nici unul dintre noi nu suntem deplin sănătoși cu sufletul. Toți suntem bolnavi, mai ușor și mai greu. Ce facem noi pentru tămăduirea sufletului? Aproape nimic. Pentru un dinte ce ne doare, pentru o mică rană la un deget alergăm în grabă după leac, - dar rana din suflet o lăsăm să crească și să se lățească mereu. Noi nu simțim ranele din suflet - și asta-i greșeala. Sunt oameni ce poartă grele boli sufletești o viață întreagă - și nu le simțesc.

Creștinilor! Vreți să aflați că sunteți bolnavi cu sufletul? Iată vă spune sufletul vostru. Întrebați-l cu psalmistul: Suflete al meu de ce ești mâhnit și pentru ce mă tulburi? Ascultați bine că el vă răspunde așa: pentru că sunt bolnav și tu n-ai grijă de mine.

Creștinilor! Vreți să vă tămăduiți sufletul? Iată Doctorul sufletelor: Hristos e gata să vă primească, vă așteaptă, vă cheamă. Acum nu mai trebuie să spargem acoperișurile caselor ca să-L aflăm pe Hristos. Ușile bisericilor și ale pocăinței sunt deschise totdeauna tuturor. Iată a sosit vremea să ne tămăduim sufletul. E sfântul post și Hristos ne-a lăsat o taină care ne poate ierta păcatele și vindeca sufletele: mărturisirea.

Ferice de cei care simțesc ranele sufletului și intră cu ele în biserica lui Hristos să le tămăduiască.

Iosif Trifa.