Evanghelia de duminică: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu...

Acum duminică avem Evanghelia sutaşului din Capernaum. Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, şi se chinuieşte cumplit. Isus i-a zis: Am să vin şi să-l tămăduiesc. Doamne, a răspuns sutaşul, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: Du-te! şi se duce; altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă cutare lucru! şi-l face. Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.

Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Apoi a zis sutaşului: Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela (Matei 8, 5-13).

Sutaşul din Evanghelie stă în faţa noastră cu multă învăţătură. El este înainte de toate o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Isus, şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale. Printr-o credinţă vie şi tare şi noi putem dobândi toate cele bune. Toate sunt cu putinţă celui ce crede, a zis Mântuitorul.

Sutaşul din Capernaum este apoi o pildă de iubire. Bolnavul pentru care umbla sutaşul pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri, servitorii se vindeau şi se cumpărau cu bani ca nişte robi şi ca nişte vite - iată ce pildă de iubire a de-aproapelui său a arătat sutaşul.

Dar mai presus de toate, sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră ca o pildă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale păcătoase. Sutaşul avea o credinţă vie care l-a îngenuncheat neputincios în faţa Mântuitorului şi l-a făcut să strige: Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea. Această credinţă ne trebuie şi nouă. Începutul mântuirii noastre sufleteşti sunt cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu... Doamne, sunt un păcătos, sunt un mare păcătos... casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat...

O credinţă vie trebuie să te ducă şi să te îngenuncheze în faţa Domnului, aşa cum eşti. A căuta să te faci mai întâi bun şi apoi să vii la Domnul, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Carul mântuirii tale sufleteşti începe a porni la drum în clipa când ai văzut prăpastia şi ai strigat: Doamne scapă-mă... în clipa când ţi-ai simţit sufletul întinat în păcate şi ai strigat plângând: Doamne spală-mă şi fă-mă iarăşi curat...

Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul nu pentru păcate, ci pentru că nu simţesc păcatele.

Mântuitorul a ascultat rugarea sutaşului păgân şi i-a tămăduit sluga. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi şi tu, dragă cititorule, nu te teme, Mântuitorul te primeşte şi te tămăduieşte şi pe tine. Un singur lucru se cere de la tine: să te laşi doborât de păcat în faţa Domnului să-ţi laşi ochii să plângă şi inima să suspine, aşteptând iertarea Lui, ajutorul Lui.

O, ce lucru minunat mai văd eu în chipul de sus. Un mai mare al armatei, la porunca căruia tremură sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului. Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi, slujbaşi creştini de prin cazarme şi cancelarii care - cuprinşi de păcatul trufiei - înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi, care vreau să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.

Pe vremea ungurilor ajungea căprar şi firăr, cel ce ştia înjura mai crâncen (durere, înjurătura a rămas şi în cazarma românească). Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul păgân din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi creştini din zilele noastre.

Sutaşul nu se simţea vrednic să-L primească pe Isus în casa lui. Îşi simţea ticăloşia din casa sufletului său. Însă această simţire şi recunoaştere a ticăloşiei nu l-a împiedicat să se apropie de Isus şi să ceară ajutorul Lui. Poate şi pe tine, dragă cititorule, ticăloşia vieţii tale te ţine departe de Domnul şi te opreşte să-L primeşti pe Domnul. Diavolul tocmai cu asta înşală pe om, şoptindu-i mereu: eşti prea păcătos, omule, ca să te mai poată iubi Dumnezeu, eşti prea ticălos ca să te mai ajute şi să te mai asculte. Dar Domnul te iubeşte şi te primeşte la El aşa cum eşti. De la tine nu se cere nimic altceva, decât să alergi la El şi cu credinţa sutaşului să-L rogi zicând: Mântuitorule Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit care cumplit se chinuieşte... sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele... şi nimeni nu-l poate tămădui decât Tu, Doctorul Cel mare al sufletelor noastre... pe Tine Doamne Te rog şi în faţa Ta stau ca să primesc iertare, milă şi tămăduire...

Când astfel ai ajuns să stai în faţa Mântuitorului, îndată vei simţi cum bolnavul tău suflet se tămăduieşte şi viaţa ta se umple de o uşurare, de o binecuvântare, de o fericire şi o mulţumire pe care n-ai avut-o şi n-ai cunoscut-o. Încearcă şi vezi!

Iosif Trifa.