Evanghelia de duminică: sănătatea sufletului

După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă, şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit la el nişte oameni, care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus, şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: Fiule, păcatele îţi sunt iertate! Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? Îndată, Isus a cunoscut prin duhul Său că ei gândeau astfel în ei, şi le-a zis: Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: Păcatele îţi sunt iertate, ori a zice: Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ţie îţi poruncesc, - a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă. Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: Niciodată n-am văzut aşa ceva! (Marcu 2, 1-12).

Să luăm aminte! Isus a zis mai întâi slăbănogului: păcatele îţi sunt iertate, - şi numai după aceea i-a zis: scoală-te şi umblă. De ce? Ca să ne înveţe că tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru înafară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit şi apoi casa de lut în care locuieşte. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă dinafară e numai trecătoare şi nu poate pierde pe om. De aceea nu slăbim - zice ap. Pavel - chiar de ni se strică casa noastră cea pământească a corpului, dar omul nostru cel dinăuntru înfloreşte din zi în zi (2 Cor. 5, 1).

Şi oare sufletul îşi are şi el bolile lui? Da. Le are şi le-a avut totdeauna. Şi ap. Pavel scria fiilor săi: între voi sunt mulţi slabi şi bolnavi şi mulţi dorm... cu sufletul (1 Cor. 11, 30).

Păcatul, în toate felurile lui şi cu toate formele lui, este acela care ne îmbolnăveşte sufletul. El face rana şi el măreşte şi otrăveşte rana din suflet.

Creştinilor! Să luăm aminte. Trăim vremuri de cumplite boli pentru suflet. Niciodată parcă n-au fost atâtea păcate între oameni şi de aceea parcă niciodată n-au fost oamenii atât de bolnavi cu sufletul ca astăzi. Dacă într-o bună dimineaţă sufletele oamenilor ar lua înfăţişare văzută şi ar ieşi între noi, - s-ar umplea lumea de slăbănogi, de ciungi, de şchiopi, de orbi, de surzi, de muţi, de hâzi, de zdrenţăroşi, de toate schilăveniile şi mirozeniile - ca o dovadă cât de puţin şi cât de puţini sunt aceia care caută grija, frumuseţea şi sănătatea sufletului.

Creştinilor! Nici unul dintre noi nu suntem deplin sănătoşi cu sufletul. Toţi suntem bolnavi, mai uşor şi mai greu. Ce facem noi pentru tămăduirea sufletului? Aproape nimic. Pentru un dinte ce ne doare, pentru o mică rană la un deget alergăm în grabă după leac, - dar rana din suflet o lăsăm să crească şi să se lăţească mereu. Noi nu simţim ranele din suflet - şi asta-i greşeala. Sunt oameni ce poartă grele boli sufleteşti o viaţă întreagă - şi nu le simţesc.

Creştinilor! Vreţi să aflaţi că sunteţi bolnavi cu sufletul? Iată vă spune sufletul vostru. Întrebaţi-l cu psalmistul: Suflete al meu de ce eşti mâhnit şi pentru ce mă tulburi? Ascultaţi bine că el vă răspunde aşa: pentru că sunt bolnav şi tu n-ai grijă de mine.

Creştinilor! Vreţi să vă tămăduiţi sufletul? Iată Doctorul sufletelor: Hristos e gata să vă primească, vă aşteaptă, vă cheamă. Acum nu mai trebuie să spargem acoperişurile caselor ca să-L aflăm pe Hristos. Uşile bisericilor şi ale pocăinţei sunt deschise totdeauna tuturor. Iată a sosit vremea să ne tămăduim sufletul. E sfântul post şi Hristos ne-a lăsat o taină care ne poate ierta păcatele şi vindeca sufletele: mărturisirea.

Ferice de cei care simţesc ranele sufletului şi intră cu ele în biserica lui Hristos să le tămăduiască.

Iosif Trifa.