Evanghelia din Duminica lui Zacheu

„În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon. Și iată un om, anume Zacheu; și acesta era mai-marele vameșilor și era bogat. Și căuta să-L vadă pe Iisus cine este și nu putea de norod că era mic de stat. Și, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă pe El, că pe acolo avea să treacă.

Și dacă a venit la locul acela, căutând Iisus, l-a văzut pe dânsul și a zis către dânsul: Zacheie, grăbește de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu.

Și, grăbindu-se, s-a pogorât, și L-a primit pe Dânsul, bucurându-se.

Și văzând, toți cârteau, zicând că la un om păcătos a intrat să găzduiască.

Iar Zacheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din avuția mea, Doamne, o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.

Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta fiu al lui Avraam este. Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19, 1-10).

Ce frumoasă și plină de învățătură este această evanghelie! Să cercetăm în țelesul ei. Să cercetăm viața lui Zacheu, căci în jurul lui se învârte înțelesul acestei evanghelii.

În patru stări ni-l arată evanghelia pe Zacheu.

1. Întâi, ni-l arată ca pe un om putred de bogat și de păcătos.

2. Apoi în a doua, ni-l arată cuprins de dorul și dorința să-L vadă pe Iisus.

3. În a treia, ni-l arată suindu-se într-un dud să-L vadă pe Iisus.

4. În a patra, ni-l arată primindu-L pe Iisus în casa lui. Să cercetăm pe rând aceste stări.

Zacheu era „mai marele vameșilor” - spune evanghelia -, iar vameșii erau păcătoși vestiți, care își făceau averi cu fel de fel de cămătării, nedreptăți, înșelăciuni și furturi din averea statului. Zacheu era, așadar, mai marele păcătoșilor și mult va fi trebuit să fure și să înșele până a ajuns la acest rang.

Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, el era putred de bogat și nu ducea lipsă de nimic.

Totuși, lui Zacheu îi lipsea ceva ce nu-i putea da banii; îi lipsea ceva în sufletul lui. În sufletul său, Zacheu simțea o greutate, simțea o neliniște, o nemulțumire. Din adâncul sufletului său, auzea tot mai lămurit mustrarea: „Vai de tine, Zacheie, și de banii tăi făcuți cu strâmbătate și vicleșug!... Lasă această cale...”.

Această greutate și tulburare sufletească l-au făcut într-o zi să-și lase vama și câștigul și să plece să-L vadă pe Iisus. Pe Zacheu l-a făcut să plece de acasă nu numai vestea ce I Se dusese lui Iisus, ci l-a mânat mai ales greutatea ce o simțea în sufletul său. L-au mânat dorul și dorința ce se trezise în el după o înnoire a vieții. Zacheu simțea că-i lipsește ceva și acest ceva îl suia pe el - om bogat - într-un dud din marginea drumului. Oricât de păcătos era, în sufletul său mai rămăsese ceva care-l făcea să suspine după o altă viață.

Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de mult te-ai fi ticăloșit, ia seama că tot a mai rămas ceva și în tine ce te face să suspini după o înnoire a vieții, după o viață mai curată. A mai rămas și în tine o scânteie pe care păcatul niciodată n-o poate stinge. A mai rămas în tine o dorință, o chemare, o lipsă, o suspinare a sufletului, care nu se stinge în orice adânc al fărădelegilor te-ai pogorî, ci strigă mereu la tine și umblă să te ridice din mocirlă.

Oricât de păcătos era Zacheu, tot a mai fost în el ceva care l-a ridicat în dud să-L vadă pe Mântuitorul. Oricât te-ai fi cufundat în ticăloșie, mai este și în tine ceva ce te poate ridica sus. Zacheu a ascultat această chemare a sufletului și s-a mântuit. Ascultă și tu această chemare și te vei mântui.

Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică evanghelia, ci pentru că n-ascultă predica ce vine din adâncul inimii lor.

Zacheu dorea să-L vadă pe Iisus, dar, în calea acestei dorințe, s-a ivit îndată o piedică: Era vălmășag de oameni, iar el era „mic de stat”. Dorința lui Zacheu a biruit însă această piedică.

„S-a suit într-un dud ca să-L vadă pe El.”

Pentru Zacheu, mai marele vameșilor, om cu rang și cu vază mare, desigur, era o rușine acest lucru. Să se suie, ca pruncii, într-un pom. Dar dorul lui Zacheu a biruit rușinea, a biruit gura lumii. El dorea fierbinte să-L vadă pe Iisus.

Sunt în viața noastră clipe binecuvântate când ne apucă dorul mântuirii... când se trezește în noi dorul, dorința de a-L căuta pe Mântuitorul și mântuirea.

Ferice de cel ce știe folosi aceste clipe binecuvântate așa cum le-a folosit Zacheu!

Zacheu avea două piedici în a-L vedea pe Iisus. Piedica cea dintâi era lăuntrică. „Era bogat” și scris este că „anevoie vor intra bogații în Împărăția Cerurilor”. Mai ales cum era el: un îmbogățit prin furt. Dar această piedică a biruit-o dragostea și iertarea lui Dumnezeu.

A rămas însă ca Zacheu să biruie el însuși a doua piedică: Gura lumii, rușinea de lume... Rușinea de a-L căuta pe Domnul.

Și Zacheu a biruit această piedică.

Pe aceasta trebuie să o biruim și noi.

Pe cea dintâi - păcatele noastre - o biruie dragostea lui Dumnezeu, iar pe aceasta trebuie să o biruim noi. „Ochii lumii” și „gura lumii” sunt o piedică ce se ivește regulat oriunde un suflet Îl caută și-L află pe Domnul. Sunt atâția și atâția creștini care se rușinează de Evanghelia lui Hristos (Romani 1, 16). Se rușinează a-L mărturisi în public - prin viața lor - pe Domnul Iisus.

Și, iată, pe drum, Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zacheu Îl vede apropiindu-Se și din ce Se apropie, Zacheu se simte, acolo sus în dud tot mai mic și tot mai neliniștit. În lumina Mântuitorului, Zacheu simte cum deodată piere tot prețul averii sale și al banilor săi. În fața Mântuitorului, Zacheu se simte atât de sărac, atât de mic, atât de negru și păcătos, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine și de viața mea!” Sus în pom, Zacheu era un măr copt; un măr care se copsese în fața „Soarelui Dreptății”. Mărul copt stătea gata să cadă jos la picioarele Domnului.

În acea clipă, Mântuitorul Se oprește și strigă: „Zacheie, grăbește de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu”.

Zacheu stă o clipă uluit. Dacă ar mai fi cineva sus în dud, ar crede că Iisus îl strigă pe acela. Dar e numai el și, coborându-se repede, Îl primește cu bucurie pe Mântuitorul, în vreme ce gloata „cârtea zicând că la un om păcătos intră să găzduiască”.

O, ce veste dulce ne aduce această intrare a Domnului în casa lui Zacheu vameșul și păcătosul! Ne aduce vestea cea scumpă și dulce că, oricât de păcătoși am fi, Domnul vrea să intre la noi și să rămână la noi.

La ușa fiecărui suflet se aude această preadulce invitație: Suflete, grăbește, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu!

Ascultă bine, dragă cititorule, și vei auzi și tu - ca Zacheu - glasul Lui și chemarea Lui: „Suflete, grăbește, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu”.

„Și, căutând Iisus, l-a văzut pe dânsul” (pe Zacheu).

Pentru Zacheu, care dorea să-L vadă pe Iisus, mântuirea n-a trecut pe alături, ci a răspuns la dorința lui. Domnul „l-a văzut pe dânsul”, l-a strigat pe nume și a intrat în casa lui.

Domnul totdeauna îi vede pe cei care Îl doresc. Pe Zacheu îl vede în dud, pe Natanael sub smochin, pe femeia cea bolnavă în mulțime.

Și pe tine te vede dacă te dorești după El. Oricât de mic ai fi, oricât de păcătos ai fi, Domnul vede când inima ta suspină și se dorește după El. Și nu numai te vede ci te și adresează cu glasul Lui cel dulce: Suflete dragă, grăbește, că azi în casa ta Mi Se cade să fiu.

Domnul vrea să fie oaspele tău. Ce veste scumpă! Ce dar mare! Grăbește-te și-L primește.

Pe Zacheu, Mântuitorul l-a strigat să se pogoare din dud. Suirea lui Zacheu în dud nu era o înălțare sau o trufie. Dimpotrivă, era mai mult un fel de umilință; un om de rangul lui se suise ca pruncii într-un dud.

Ia seama, dragă cititorule, poate și tu ești suit într-un dud, dar dudul tău nu e dudul cel din Ierihon, ci e dudul trufiei și al mândriei. Te ții mai mare și mai bun decât alți oameni. Suflete, grăbește de te pogoară din acest dud al trufiei! Începutul mântuirii stă tocmai aici: Dă-te jos din dudul trufiei! Cuvântul cel dintâi pe care ți-l spun Mântuitorul și Evanghelia este: Grăbește, omule, de te pogoară din dudul trufiei. Fără această pogorâre, fără smerenie și umilință, nu este mântuire.

„Și, grăbindu-se (Zacheu), s-a pogorât și L-a primit pe Dânsul, bucurându-se.”

Zacheu a știut folosi clipele darului, clipele mântuirii. N-a amânat nici dorința de a-L vedea pe Iisus, nici primirea, nici schimbarea. Tărăgănarea mântuirii înseamnă pierderea ei. Nicăieri nu se răzbună atât de amarnic tărăgănarea și amânarea ca în lucrurile mântuirii sufletești. Grăbește de te pogoară! - i-a zis Iisus lui Zacheu.

Grăbește, suflete dragă, și-L primește îndată pe Domnul.

„Și cârtea gloata zicând că la un păcătos a intrat să găzduiască.”

Este prea-cunoscută această „cârtire”. O aflăm pe tot locul pe unde s-a mântuit un suflet. O aflăm în casa lui Simon leprosul, o aflăm la întoarcerea fiului pierdut, o aflăm lângă femeia cea tămăduită în ziua Sâmbetei.

Oriunde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se mântuiește un suflet - acolo neapărat se aude și „cârtirea gloatei”.

Domnul Iisus a respins cârtirea ce I S-a adus, cu vestea cea dulce că El a venit „să caute pe cel ce era pierdut”... că El a venit anume să ne caute pe noi, păcătoșii...

Dar trebuie să ne dăm seama că și Zacheu va fi avut mult de lucru cu „gura lumii”. A doua zi după schimbarea vieții lui, tot Ierihonul va fi vuit de vestea că „Zacheu a pățit ceva”..., a „slăbit de cap”..., „s-a pocăit”...

Dar lui Zacheu nu-i păsa de gura lumii. El sorbea acum fericirea și bucuria pe care i le lăsase Mântuitorul.

Apucați fiind pe calea mântuirii, și noi trebuie să fim surzi și muți față de „gura lumii”.

Dar învățătura acestei evanghelii nu stă numai în aceea că Iisus a intrat în casa lui Zacheu păcătosul, ci mai ales în aceea că Zacheu s-a schimbat cu totul după ce a intrat Iisus în casa lui.

În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune. Când a plecat Zacheu de acasă, el era un lacom ce tremura după câștiguri, după bani și înșelăciuni. Și, auziți-l ce zice după ce a intrat Iisus în casa lui: „Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor”...

Parcă-l vedem pe Zacheu în casa lui. E de nerecunoscut. El, cel care înnoda cu zece noduri banul înșelat - iată-l acum cu punga deschisă. Stă gata „să-și prădeze” banii și averile cu săracii. Toate le socotește acum ca niște „gunoaie” față de bucuria mântuirii.

Zacheu cel întors acasă, era un altul. Zacheu cel plecat de acasă murise. Zacheu cel întors acasă era un Zacheu nou, înviat la o viață nouă.

O schimbare din temelie s-a făcut în casa și viața lui Zacheu după ce a intrat Mântuitorul în casa lui.

Zacheu va rămâne până la sfârșitul veacurilor o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Iisus Mântuitorul și Evanghelia Lui. A crede cu adevărat înseamnă o schimbare din temelie a vieții. A-L primi cu adevărat pe Domnul înseamnă un început de viață nouă, un hotar de viață nouă.

Schimbarea lui Zacheu din Ierihon, schimbarea lui Saul pe drumul Damascului... schimbarea tuturor păcătoșilor care s-au apropiat de Domnul și L-au primit pe El - ne spun că așa trebuie să se schimbe și viața noastră. O schimbare din temelie trebuie să se facă în viața noastră după ce L-am aflat și L-am primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul.

În foaia «Oastea Domnului» (nr. 49 din 1931), s-a publicat o știre cu adânc înțeles pentru Evanghelia cu schimbarea din casa lui Zacheu vameșul.

În comuna Poiana Mărului, jud. Brașov, un cârciumar, Ioan Enescu, și soția lui au intrat în Oastea Domnului. Iar după ce au intrat în Oaste, „au lăsat cârciuma și localul acela care era pus în slujba diavolului, l-au curățit și împodobit frumos și l-au pus în slujba Domnului. În localul acela, unde se vorbeau vorbe urâte și murdare și unde erau sudalme, certuri și bătăi, astăzi se înalță rugăciuni și cântări de laudă lui Dumnezeu”. Cârciuma s-a prefăcut într-o casă de adunare a Oastei Domnului.

Cârciuma din Poiana Mărului a trecut printr-o schimbare din temelie. Dintr-o casă de beții, înjurături și păcate, a devenit o casă de rugăciuni și cântări de slavă lui Dumnezeu. Un duh nou, o viață nouă s-a sălășluit în ea.

În această schimbare trebuie să fie și viața noastră când Îl primim cu adevărat pe Domnul în casa inimii noastre. A-L primi cu adevărat pe Domnul și a trăi cu El - înseamnă că viața noastră își schimbă rosturile și chemările... se curăță de toate spurcăciunile... un duh nou, o viață nouă începe în ea.

Mântuirea mea și a ta, iubite cititorule, începe în clipa când inima noastră își schimbă stăpânul. Când renunță la chiria diavolului și se face lăcaș Duhului Sfânt (1 Cor 3, 16).

Mântuirea noastră începe în clipa când Îi deschidem Domnului ușa inimii noastre și se sfârșește în clipa când Domnul a ajuns Stăpânul și Cârmuitorul vieții noastre... Când clipă de clipă viața noastră este predată Lui, stă sub ascultarea Lui și cârma Lui. O viață creștinească fără această predare Domnului n-ajunge nimic. Sunt atâția creștini care țin anumite datini, fac anumite rugăciuni, păzesc anumite porunci, dar de răutăți și de năravuri rele nu se lasă...

Dovada cea mai bună că Iisus a intrat cu adevărat în casa sufletului tău, o ai atunci, iubite cititorule, când deodată ți se schimbă felul de a vedea și a judeca; când pe toate la câte ai ținut mai înainte, le socotești gunoaie, ca să-L poți dobândi pe Hristos.

Rugăciune

Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Un vameș păcătos sunt și eu. Casa sufletului meu este plină de toată lăcomia și necurăția. Am lăsat să intre în ea toată deșertăciunea. Am lăsat să intre în ea toate lumeștile desfătări și plăceri. Am lăsat-o să se umple de tot ce credeam că mă poate face „fericit”.

Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Tu singur știi cât am trăit în această stare grozavă și nenorocită. Casa sufletului meu era mai grozavă decât cea de la Ierihon. Dar starea aceasta a început a mă durea. Ca și Zacheu, căuta și sufletul meu ceva... Te căuta pe Tine, Lumina și Viața cea adevărată. Însă nu îndrăzneam să caut spre dragostea Ta. Îmi era scârbă și rușine de viața mea și ticăloșiile mele. Dar tocmai în aceste clipe, am auzit glasul Tău cel dulce: Suflete, grăbește că astăzi în casa ta mi se cade să fiu!

O, Doamne Preasfinte, cum voi îndrăzni să Te primesc într-o casă atât de murdară. Dar dacă dorința Ta este să intri, mă grăbesc să-Ți deschid ușa sufletului meu. Precum ai intrat odinioară în casa lui Zacheu, intră, preabunule Doamne, și în casa sufletului meu. Intră în ea și Te fă Tu Stăpânul și Cârmuitorul ei. Eu Îți predau Ție toate cheile de la toate încăperile ei. Cu darul și puterea Ta, refă Tu, Doamne, din temelii această casă ruinată și îi dă o viață nouă.

O, ce bucurie mi-ai făcut, preadulcele meu Mântuitor, intrând în casa mea cea părăsită și ruinată. Pentru această bucurie, iată, eu sunt gata să arunc pe fereastră toate lumeștile mele desfătări și păcate... Sunt gata să mă despart de toate patimile și deșertăciunile acestei lumi... Toată averea mea sufletească și trupească o pun la picioarele Tale, Doamne... Stau gata să intru în slujba Ta cu tot ce am...

O Doamne, ia-mă în slujba Ta!

Ia-mi toate ale mele

și-n a Ta slujbă le pune,

să n-am nimic în această lume!

Ia-mi mâinile și-a lor lucrare!

Ia-mi picioarele și-a lor umblare!

Ia-mi gura și a ei grăire,

să nu-mi mai fie spre pieire!

Ia-mi ochii și privirea lor,

să văd pe-al meu Mântuitor!

Ia-mi inima din pieptul meu,

și-o curăță de tot ce-i rău!

Ia-mi banii pentru lucrul Tău,

și fă din mine un Zacheu!

O Doamne intră-n casa mea

și fă-te Tu stăpân pe ea!

Ia-mă pe mine însumi,

fii Tu stăpân pe mine!

Ia-mă cu tot ce am,

o Doamne, și fă ce vrei cu mine!

Amin.