Evanghelia din duminica mironosiţelor: apostolia femeilor (3)

În dimineaţa Învierii, patru femei - Maria Magdalena, Maria lui Iosif, Maria lui Iacov şi Salomi - Îl căutau pe Domnul Cel îngropat să-L ungă cu mir. Erau îngrijorate cine le va prăvăli piatra de pe uşa mormântului, dar au aflat piatra răsturnată şi un înger le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde îl puseseră. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileia: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus (Marcu 16, 6-7).

De mare dar s-au învrednicit femeile. Lor li S-a arătat mai întâi Isus Cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altcum ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat pe timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul. Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi s-au ascuns până şi apostolii (afară de Ioan), Petru, cel ce se lăuda că va rămânea credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor... le vedem plângând la picioarele Crucii suferinţele Domnului... le vedem coborând de pe Cruce Preacurat Trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt... le vedem aşteptând Învierea Lui...

Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să departe pe aceste femei din preajma Celui osândit. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să depărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de crucea răstignirii. Îmbrăţişând Crucea Domnului, braţele lor cele slabe se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile, ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferea şi murea Scumpul nostru Mântuitor.

O voi, binecuvântate Marii! Credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grozave. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu de câte ori simţesc ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng din toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea răstignirii... de câte ori simţesc că diavolul umblă să mă smulgă de Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvintele ap. Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 8, 35-39).

Dar femeilor mironosiţe li s-a dat şi o solie: să vestească Învierea Domnului. Şi femeilor li s-a dat o astfel de apostolie în această lume. Li s-a dat şi lor solia şi apostolia să-L vestească neîncetat pe Isus Cel Viu şi Înviat. Însă prima condiţie a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăşi un suflet viu şi înviat.

Pildă ne dau şi aici mironosiţele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Isus Cel Înviat din morţi. Ei i s-a arătat cel dintâi Isus Cel Înviat şi darul Învierii. Ei, şi cine era această femeie învrednicită de un dar aşa de mare? Ne spune Evanghelia: Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei, din care scosese şapte draci (Marcu 16, 9).

Maria Magdalena fusese şi ea un fel de mort, un fel de moartă şi îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s-a ridicat şi a înviat prin darul iertării, prin darul morţii şi învierii Domnului. Vestindu-L pe Domnul, desigur Maria Magdalena nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul şi răstignirea Lui, ci va fi strigat pe tot locul: eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută... aveam 7 duhuri rele... mă tăvăleam în 7 păcate de moarte... zăceam în adâncul pierzării... toate răutăţile şi blestemăţiile erau în mine... eram o moartă... din moartea aceasta m-a ridicat Domnul şi Mântuitorul meu Isus Hristos... apropiaţi-vă şi voi de Acest Mântuitor şi îndată veţi lua iertare şi mântuire...

Mironosiţele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au văzut suferinţele Domnului, ci pentru că au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce. Maria Magdalena vesteşte şi spune că orice femeie - oricât de păcătoasă ar fi - se poate face o vestitoare a Domnului, după ce a aflat şi a gustat din taina cea mare şi sfântă a morţii şi învierii Domnului.

De aici pleacă apostolia femeilor; de aici trebuie să plece, şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai Mariile ce plâng la picioarele Crucii... numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii vestitoare a Domnului se sileşte să facă şi Oastea Domnului.

O apostolie a femeilor fără acest temei, n-ajunge nimic. Aici pe la oraşe sunt reuniuni şi carităţi de femei, care se ocupă cu aranjări de petreceri şi baluri, chiar şi în timpul posturilor. Caritatea femeilor din Cluj, a aranjat un bal tocmai în... duminica Crucii! Alături de Domnul, care-Şi ducea Crucea cu sudori de sânge, mergeau femeile dansând. Vai de astfel de carităţi!

Ce fel de apostolie să facem noi, nişte femei neajutorate? - ne va întreba cineva dintre femei. Vom răspunde îndată: femeile pot face o apostolie mai mare chiar şi decât bărbaţii. Prin rosturile sale, o femeie poate face pentru Domnul mai mult chiar şi decât un bărbat.

O femeie este chemată înainte de toate să facă apostolie în casa şi căsuţa ei, prin grija de copii, prin grija de soţul ei, prin rugăciunile ei, prin căldura, prin lumina ei cea sufletească. O, ce dar mare este o Marie adevărată pentru o casă şi familie!

Apostolia femeii trebuie să iese apoi şi afară de casa ei, căutând pe tot locul să împace zavistiile dintre oameni şi să semene pace, dragoste, bunătate, milă. Se va face apoi şi o vestitoare a Domnului, aşa cum fac cele ce intră în Oastea Domnului.

O, ce lucruri minunate poate face o femeie intrată în slujba Domnului! Femeia parcă e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei este mai caldă, mai simţitoare, mai uşor de aprins. Poate de când au văzut suferinţele Domnului, inima femeilor a rămas mai simţitoare, mai caldă, mai gata să plângă, mai gata să se aprindă. Femeile sunt înzestrate cu daruri sufleteşti mai alese decât bărbaţii.

Dar vedeţi, tocmai pentru asta, diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri sufleteşti, diavolul se sileşte să atragă femeile în slujba lui şi în apostolia lui. Şi vai, ce de femei fac slujba şi apostolia asta!... Căci unele femei s-au şi întors să urmeze pe Satana (1 Tim. 5, 15). Azi însă se poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după Satana. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajbă între oameni prin clevete şi minciuni... acestea sunt femeile care umblă pe aici pe la oraşe (ba şi pe la sate) cu picioarele goale ascultând de modele diavolului... acestea sunt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, etc. Casa acestor femei este un iad şi mormânt (Prov. 7, 27). Vai ce seceriş bogat are diavolul pe urma unor astfel de femei!

Un mare poet şi gânditor al neamului nostru, M. Eminescu, a zis despre femeie că este înger şi diavol. Cu adevărat, un înger ceresc este femeia când îşi pune însuşirile şi darurile ei în slujba Domnului, dar un diavol se face când îşi pune darurile în slujba răului.

Femeile care trăiesc o viaţă cu Domnul sunt nişte mironosiţe binecuvântate răspânditoare de pace şi împăcare a urilor. Ce bine ar fi să fie pline oraşele şi satele de astfel de mironosiţe, căci una din pricina împerecherilor şi mâniilor sunt tocmai femeile ce nu-L cunosc pe Domnul!

Iosif Trifa.