Evanghelia din duminica primă a postului Învierii

Şi i-a zis: Vino după Mine. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael, şi i-a zis: Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif. Natanael i-a zis: Poate ieşi ceva bun din Nazaret? Vino şi vezi! i-a răspuns Filip. Isus a văzut pe Natanael venind la El, şi a zis despre el: Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug. De unde mă cunoşti? I-a zis Natanael. Drept răspuns, Isus i-a zis: Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin. Natanael I-a răspuns: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan 1, 43-49).

Doi oameni vedem în această Evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de Isus Mântuitorul?

Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă că L-a căutat mai întâi. L-a căutat în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale prorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descopere numai celor ce-L caută.

Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora.

Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: am aflat pe Mesia, am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi proroci.

Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, capătă îndată un fel de lipsă sufletească de a-L vesti şi altora.

Mulţi - chiar şi dintre cei învăţaţi - nu se pot împăca cu o Oaste a Domnului, vestitoare a Domnului... cu ostaşi care vestesc şi ei - după puterile lor sufleteşti - pe Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, dar mai să-L vestească şi altora (Ioan 9, 12). Dar dovada puterii Oastei Domnului este - şi trebuie să fie - tocmai râvna pentru Domnul şi vestirea Domnului. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi Filipi, care strigă pe toate drumurile: am aflat pe Domnul.

Oastea Domnului este şi ea - trebuie să fie - un Filip ce strigă în lume: am aflat pe Domnul... veniţi la Domnul. Fiecare ostaş trebuie să fie un mic Filip ce spune tuturor, pe tot locul: am aflat pe Domnul!

Însemnaţi-vă aici bine un lucru: Filip a adus la Domnul pe Natanael cu o predică foarte scurtă: am aflat pe Domnul. Numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul poate duce şi pe alţii la mântuire. Aducerea sufletelor la mântuire pleacă de la: am aflat pe Domnul.

Toate predicile şi chemările care nu pleacă din: am aflat pe Domnul, n-au nici o putere. Pot fi cât de învăţaţi cei ce le spun; pot avea ranguri cât de mari, nu pot aduce la Domnul pe nimeni.

Natanael primeşte cu bucurie vestea Mântuitorului. Era şi el un cercetător al Scripturilor (câţi însă dintre creştinii de azi nici măcar n-au văzut Sf. Scriptură!). Filip a găsit un pământ bun, un pământ care stătea gata să-L primească pe Domnul. Dar băgaţi de seamă şi aici un lucru. Filip se încurcă cu predica. Mesia nu era profeţit ca fiul lui Iosif din Nazaret. Natanael observă greşeala, dar Filip îndată se corectează zicând: vino şi vezi!... vino, Natanaele, şi vezi tu însuţi ce poate face acest om... vino şi-auzi ce spune şi cum răcoreşte sufletul... te va convinge nu atât predica mea, ci ceea ce vei auzi şi vei simţi.

Minunată lecţie şi pentru noi. Nu cu dovezile noastră să-i aducem la Domnul pe cei ce nu-L cunosc, ci să-i apropiem ca să-i atragă El. Isus Mântuitorul este un uriaş magnet sufletesc care atrage cu putere pe toţi cei ce se apropie de El. Apropiaţi pe cei păcătoşi în sfera de atragere a acestui magnet... apropiaţi-vă în sfera aceasta de atragere şi veţi vedea voi înşivă ce binecuvântări se revarsă în sufletul şi viaţa voastră.

Natanael ascultă chemarea lui Filip. El pleacă îndată. El pleacă în grabă spre Domnul. Oh, ce lucru scump este să vezi un suflet alergând spre Domnul! Oh, ce lucru grozav este să vezi un suflet ce nu vrea să s-apropie de Domnul! Şi oh, ce lucru şi mai grozav este să vezi pe cineva împiedicând un suflet ce vrea să se apropie de Domnul...

Şi acum să-l vedem pe Natanael în faţa Mântuitorului. Domnul îi spune că l-a văzut sub smochin mai înainte de a-l chema Filip. Şi pentru atât s-a convertit Natanael? Da, pentru că prin aceste cuvinte Domnul intrase în tainele vieţii lui sufleteşti.

Evanghelia nu ne spune ce făcea Natanael când Domnul l-a văzut sub smochin, iar cheia convertirii lui este tocmai întrebarea: ce a făcut Natanael sub smochin? Vechile Cazanii spun legenda că pe timpul uciderii pruncilor de către Irod, pruncul Natanael ar fi fost şi el ascuns sub frunzele unui smochin şi atunci l-a văzut Domnul. Dar adevărul se pare a fi altul.

În Orient, smochinii cu umbra lor slujeau şi ca loc de retragere în rugăciune. Credincioşii se retrăgeau în grădină, în umbra smochinilor şi stăteau de vorbă cu Domnul prin rugăciune şi cercetarea Scripturilor. O astfel de retragere va fi avut şi Natanael cel credincios. Va fi intrat în grădină, va fi încuiat uşa după el şi sub umbra smochinului îşi va fi mărturisit sufletul Domnului, rugându-se mai fierbinte ca oricând.

Şi iată Domnul cunoaşte acest lucru. Te-am văzut sub smochin Natanaele... adă-ţi aminte de ziua ceia şi ceia...

Natanael se vede dintr-odată descoperit. Îşi vede dintr-odată descoperită în faţa Domnului întreagă viaţa lui cea sufletească, cu toate tainele ei, cu toate luminile ei şi cu toate umbrele ei. El cade biruit şi convertit la picioarele Domnului.

Aşa s-a întâmplat şi cu femeia samariteancă. L-a cunoscut pe Domnul după ce i se spusese câţi bărbaţi a mai avut. Aşa s-a întâmplat şi cu Zacheu şi aşa se întâmplă şi azi cu cei care-L caută şi Îl află pe Domnul.

Puterea şi tăria Evangheliei tocmai în asta se arată: ea cunoaşte tainele noastre cele sufleteşti; ea grăieşte tainele noastre cele sufleteşti. Prin Evanghelie, prin darul Duhului Sfânt, Domnul străpunge inima noastră şi ne vorbeşte despre taine pe care numai noi şi El le ştie.

Întrebaţi pe ostaşii Domnului de ce au intrat în Oaste; citiţi mărturisirile lor şi veţi afla că Cuvântul lui Dumnezeu le-a căzut la inimă, a atins corzile sufletului lor!... Le-a grăit parcă anume despre ei şi viaţa lor. Un om îmi spunea că citind cartea cu Oglinda inimii omului, şi-a văzut în ea apriat întreagă viaţa lui cu toate luminile şi umbrele ei.

Astfel de suflete, după ce L-au aflat pe Domnul se fac mărturisitorii şi vestitorii Lui. Îl vestesc pe Domnul în toate chipurile şi pe tot locul.

Un necredincios se miră de mărturisirile ce le fac cei ce intră în Oastea Domnului. Ei s-ar ruşina să le facă. De ce? Pentru că nu L-au aflat pe Domnul. Mărturisirile celor din Oaste, mărturisirile celor credincioşi, sunt strigarea lui Filip: am aflat pe Domnul... sunt mărturisirile lui Natanael: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu... sunt strigarea samaritencei: veniţi să vedeţi pe Domnul care mi-a spus întreg trecutul... care cunoaşte toate tainele sufletului meu...

Fratele meu! Oricât de întunecoasă ar fi viaţa ta, trebuie să fi stat şi tu cândva sub un smochin... trebuie să fi avut o lacrimă, un suspin, un dor trezit după o viaţă mai curată. Află că Domnul ştie acest lucru. Domnul te-a văzut sub acest smochin şi este gata să te primească în dragostea Lui. Vino la El!

Când europenii au intrat prin adâncul Africii şi au dat pentru prima dată zahăr copiilor negri - copiii au început a striga pe părinţii lor: am gustat ceva minunat de tot... Şi cum era acel minunat? - întrebară părinţii. Cam aşa şi aşa, dar anume nu vă putem spune... veniţi şi voi de gustaţi.

Scumpul meu frate! Eu am gustat din dulceaţa ce o dă Mântuitorul şi mântuirea. Anume însă n-aş putea spune ce gust minunat are această dulceaţă. Vino şi gustă, fratele meu! Vino şi vezi!

Iosif Trifa.