La duminica lăsatului de brânză: despre postul cel adevărat

Acum duminică avem la rând Evanghelia ce ne învaţă cum trebuie să postim. Ascultaţi în biserică această Evanghelie şi o citiţi în Biblie.

În legătură cu această Evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.

Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi în multe feluri. De altcum taina mântuirii e simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe omul cel vechi, firea cea veche. Domnul Isus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe omul cel vechi, firea cea veche, ca să trăim în omul cel nou, în omul cel duhovnicesc (Rom. 6; 1 Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale - şi prin taina botezului - Domnul Isus ne-a dat puterea să murim faţă de păcat (Rom. 6).

Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. Lucrul acesta este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. Adam cel vechi n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.

Viaţa noastră este o războire neîncetată între Adam cel vechi şi Adam cel nou; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Isus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă. Ne-a lăsat daruri scumpe: Jertfa Crucii, darurile Duhului Sfânt, rugăciunea, etc, pe care primindu-le putem birui cu ajutorul lor firea noastră cea veche.

Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea chipului de alături. Patimile cele rele sunt nişte urme din Grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de păşune, de mâncare, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm de mâncare, zburdă - iar când nu le dăm, tânjesc.

În chipul de alături, de la stânga, se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche cu dobitoacele ei o omoară cu foamea. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame; le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă.

Dar îngerul îl face băgător de seamă strigându-i: roagă-te şi priveghează. Întăreşte-te neîncetat şi priveghează neîncetat, căci firea cea veche a amorţit numai, dar n-a murit. Stă gata, gata să se trezească îndată ce i se dă prilej şi mâncare.

În Lumina Satelor din anul 1924 s-a publicat o întâmplare interesantă dintr-un sat din Basarabia. În timpul iernii, un băiat răscolind puţin pământul cu sapa a aflat un şarpe îngheţat. Crezând că-i un bici, l-a dus acasă şi a început să se joace cu el. Dar şarpele încălzindu-se, s-a trezit din somn şi l-a muşcat de moarte pe copil.

Aşa e şi firea cea veche cu patimile ei cele rele. E un şarpe îngheţat şi amorţit, care însă se trezeşte îndată ce-i dăm căldură şi mâncare. Nu vă jucaţi cu patimile cele rele, căci ele pe urmă muşcă ca un şarpe. Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Să o slăbim, să o facem neputincioasă.

În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre cele rele. Îmbuibarea în mâncări şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci pe tot timpul vieţii noastre.

În chipul al doilea, cel de sus, se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc care începe să-i dea de mâncare. Hrana firii celei vechi o şopteşte şi o pregăteşte diavolul, iar omul cel păcătos foloseşte această mâncare. Însemnaţi-vă şi aici un lucru: fără ajutorul omului, nici diavolul, nici patimile cele rele nu pot face nimic.

În multe chipuri şi feluri dau cei păcătoşi de mâncare la firea cea veche şi dobitoacele ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de hrană pe seama asta. Dar dintre toate mâncările firii celei vechi, cea mai bună şi mai hrănitoare este alcoolul. Cum primeşte această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezeşte din somn şi începe a se zburda (cum se vede în chip).

Despre lapte spun doctorii că el cuprinde tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi numai cu lapte. Aşa e şi laptele diavolului: alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoare sufletul. Dar păcătoşilor li-e milă să-şi hrănească dobitoceştile patimi numai cu lapte. Îi dau şi altfel de mâncări: sudalme, minciuni, bătăi, etc.

Vai cum hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăţi, dar cum să nu fie când oamenii dau de mâncare numai la firea cea veche? Se beau în ţară la noi 14 miliarde de lei pe an... se fumează 8 miliarde de lei... 500.000 de cârciumi stau faţă în faţă cu 18.000 de biserici... oare nu sunt şi aceste numere grozave nişte dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceştilor patimi?...

Trăim vremuri cu creştini ce trăiesc ascultând de şoapta Satanei: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi... trăiţi-vă viaţa!... Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea, ş-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.

În acest înţeles trebuie să adâncim învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncări, ci înseamnă întărirea firii noastre celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo în adâncul nostru de unde ies răutăţile şi să ajute la înţărcarea lor.

Altcum ce folos că oprim unele mâncări să intre în gura noastră, dar lăsăm cu toată liniştea să iese sudalmele, minciunile, hulele, etc. Ne păzim de lapte, dar îi dăm drumul la laptele diavolului, la alcool.

În acest înţeles a zis Mântuitorul că nu atât ceea ce intră, ci ceea ce iese din gură spurcă pe om (Matei 15, 11). Iar mâncarea - adică numai mâncarea - încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 8, 8). Rău fac cei ce nu postesc, dar rău fac şi cei ce postesc rău; cei ce văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu şi în inima lor şi în faptele lor.

Un om din popor a ajuns odată în temniţă pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri spunând că-i sf. vineri şi e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar când l-a bătut pe fratele său, nu l-a văzut. Un astfel de post este ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.

Posteşti? - întreabă sf. Ioan Gură de Aur - arată-mi prin faptele tale... să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale... Că de am mânca numai cenuşă, şi încă de nici un folos nu ne va fi postul dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări, şi de păcate nu.

Iosif Trifa.