Evanghelia din duminica Tomii: despre credinţă şi necredinţă (5)

Evanghelia de duminică cu îndoielile apostolului Toma o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu tâlcuirea Evangheliilor (şi colecţia foii Lumina Satelor din anii trecuţi). Acolo am arătat că apostolul Toma nu e chipul necredincioşilor şi necredinţei. Apostolul Toma avea o îndoială care căuta pe Domnul; avea un beteşug care căuta Doctorul. Îndoiala lui Toma Îl căuta pe Domnul; îndoielile noastre umblă să scape de Domnul (ca să putem păcătui). Toma şi-a vindecat degrab îndoiala, căzând cu ea la picioarele Domnului.

Alta e necredinţa oamenilor de azi. Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută doctorul; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost beteşugul necredinţei aşa de greu ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi.

Un semn al vremilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa. Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremile de apoi... mergem spre întrebarea Mântuitorului: Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ? (Luca 18, 8)...

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii cei de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi creştini de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar creştinii cei păgâni nu cred în nimic.

Sunt multe clase de necredincioşi. În clasa întâi sunt cei care Îl tăgăduiesc cu totul pe Dumnezeu; unii pe faţă (ateii), alţii prin blestemăţiile şi fărădelegile lor. Sunt apoi alţii, mulţi, mulţi, care au o credinţă slabă, bolnavă, slăbită şi roasă de îndoieli. Beteşugurile cele mai multe şi cele mai grele le are credinţa. Dintre toate virtuţile, ea e mai betegoasă. De ce? Pentru că aici lucră mai mult diavolul.

Credinţa este temeiul şi temelia mântuirii noastre creştineşti. Ea este darul cel mare şi sfânt ce ni se dă de sus şi din care, pe urmă, se revarsă toate darurile şi binecuvântările vieţii şi mântuirii sufleteşti. Ceea ce este rădăcina pentru un pom, aceea este credinţa pentru viaţa noastră cea sufletească. Din rădăcinile şi prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul vieţii noastre puterea şi hrana cea sufletească, pentru ca pe urmă să facă frunze, flori şi roduri de fapte bune.

Înşelătorul diavol îşi dă foarte bine seama de acest lucru şi de aceea, el, mişelul, atacă rădăcina. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o altoaie tânără care mergea foarte bine şi începuse a face rod. Dar într-o bună primăvară, altoiul îşi pierdu roada şi începu a se veşteji. Cercetând cu de-amănuntul cauza acestei schimbări, am aflat că un guzgan începuse a-i roade rădăcinile pe sub pământ. Am omorât guzganul şi altoiul şi-a revenit.

Aşa face şi guzganul cel mare, ispititorul diavol. El umblă neîncetat să străbată la rădăcina credinţei. Îşi dă seama, mişelul, că acolo poate face isprava cea mai mare; rozând rădăcina, pomul se uscă şi ajunge bun de aruncat în focul iadului său (Matei 3, 10). Vai de cei ce nu bagă de seamă atacul Satanei!

Mai anul trecut, un om din popor mă întreba: oare zău, părinte, să fie rai şi iad? O astfel de întrebare era un semn că guzganul diavol începuse a roade la rădăcina credinţei. Îndoielile şi şovăielile de credinţă vin de la diavolul. Sunt tot atâtea găuri pe care diavolul le sfredeleşte în corabia vieţii omului ca să intre apa şi să scufunde corabia.

Mai este apoi un fel de credinţă bolnavă. E credinţa celor evlavioşi la suprafaţă dar lipsiţi de fapte bune. E credinţa celor ce strigă: Doamne, Doamne (Luca 6, 46), dar fac voia diavolului. Diavolul e foarte mulţumit şi cu o astfel de credinţă.

După roadele sale se cunoaşte pomul (Matei 7, 16). Lipsa roadelor (faptelor bune) e dovada unei credinţe ce nu şi-a înfipt rădăcinile în pământ. Credinţa fără fapte e moartă (Iacov 2, 26). Tu crezi că Unul e Dumnezeu, bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară (Iacov 2, 19) numai cât lucrează contra lui Dumnezeu şi de răutăţi nu se lasă.

Credinţa cea adevărată trebuie să fie vie, tare, lucrătoare, roditoare, etc. Vom vorbi cândva mai pe larg despre aceasta. Acum vom spune ceva despre leacul cu care se poate vindeca o credinţă slabă şi bolnavă.

Leacul unei credinţe slabe şi bolnave este şi azi tot acelaşi pe care l-a folosit ap. Toma. Ap. Toma şi-a vindecat credinţa pipăind ranele răstignirii. Acesta este şi azi leacul unei credinţe bolnave şi slabe: să credem şi să ne încredem din tot sufletul nostru în Domnul Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Toate Scripturile ne arată acest leac. Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viaţa veşnică (Ioan 6, 47)... Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura (Ioan 7, 38)... Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? a întrebat temnicerul din Filipi. Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta (Fap. Ap. 16, 31).

O credinţă sănătoasă, vie şi lucrătoare are numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul şi a căzut la picioarele Lui strigând cu ap. Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu... Izbăvitorul meu şi Mântuitorul meu...

Şi iarăşi: o credinţă slabă şi bolnavă se poate vindeca numai la picioarele Crucii. O pildă:

Unul ce a pus şi el degetul

Istoria păstrează următoarea întâmplare. Într-un orăşel din Austria, un om vestit de rău şi păcătos căzuse greu bolnav. Un credincios se apropie de el cu Cuvântul lui Dumnezeu. Începu a-i citi din Evanghelia de la Ioan. Când ajunse la cuvintele: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16), bolnavul fu săgetat de puterea Duhului Sfânt. Suspinând întrebă: Şi cu adevărat aşa scrie acolo în carte? da - răspunse credinciosul - ba încă spune şi mai lămurit că sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat... El a venit anume pentru cei bolnavi şi pierduţi, etc...

Te rog mai citeşte odată la locul acela... Bolnavul plângea... erau cele dintâi lacrimi de căinţă ce ieşeau din ochii lui... Acum te rog, apleacă-te şi îmi arată cu degetul locul acela... Uite-l aici!...

Bolnavul se ridică, îşi întinse mâna stropită cu lacrimi şi pune degetul pe locul unde era vestea cea dulce, şi apoi trăgând cartea spre el, o sărută cu lacrimi fierbinţi...

A avut apoi o mare uşurare trupească şi sufletească. Peste câteva zile plecă spre casă un om nou care vestea pe tot locul minunile ce le-a făcut Domnul cu el.

Iată o credinţă tămăduită la picioarele Crucii.

Ce dar mare este credinţa! Orice vom cere prin ea, ni se dă (Matei 21, 22). Puţin se cere de la noi să credem, şi mult ni se dă. O altă pildă:

Vânzătorul de galbeni

În anul 1897, pe străzile Londrei, un om începu a striga: haideţi cumpăraţi galbeni, o liră de aur (un galben englez) se vinde numai cu 5 bani (ca şi cum s-ar îmbia azi un galben cu 5 lei). Oamenii începură a râde. Nimeni nu credea această vestire. Unde s-a mai pomenit un galben cu câţiva bani? Lumea credea că negustorul vinde bani de nichel auriţi, de jucării pentru copii. Câţiva şi cumpărară astfel de galbeni, de jucărie pentru copii. Dar mergând acasă, au văzut că auritura nu se spală. Au întrebat pe un argintar şi acela le spuse că sunt galbeni din cel mai fin şi scump aur. Au alergat în fuga mare să mai cumpere, dar negustorul dispăruse. S-a făcut o mare mişcare printre oameni. Toţi ar fi cumpărat acum astfel de galbeni, dat vestitorul dispăruse. În cealaltă zi, un ziar din Londra publică următoarea, Înştiinţare:

Negustorul care a îmbiat ieri pe stradă galbeni pe preţ de nimic, sunt eu, N. N., prin aceasta am voit să arăt oamenilor o pildă despre credinţă şi necredinţă. Cei care au crezut vestirea mea, s-au ales cu un mare câştig cumpărat pe preţ de nimic. Aşa şi cei ce cred în Dumnezeu şi trăiesc o viaţă după Cuvântul Evangheliei, se vor alege cu câştigul vieţii veşnice.

Iar cei ce n-au crezut vestirea mea, sunt necredincioşii, sunt cei ce nu vreau să cumpere cu un preţ mic de credinţă comoara cea nepreţuită a Împărăţiei lui Dumnezeu. Va veni o vreme când li se vor deschide ochii să vadă şi ei această comoară... vor alerga atunci să o cumpere - cum alergau pe urmă după galbenii mei - dar atunci va fi prea târziu... prea târziu!...

Ah, ce lucru grozav este necredinţa! Răsplata ei este iadul şi pieirea veşnică. Şi o, ce dar mare este credinţa! Ea biruie ispitele, biruie necazurile, biruie furtunile, biruie lumea (1 Ioan 5, 4). Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Credinţa mută şi munţii. Lumina Satelor şi Oastea Domnului au ieşit şi ele dintr-un grăunte de credinţă.

Acum poate viscoli

Undeva am văzut zugrăvită credinţa printr-o minunată icoană. Era zugrăvită în chipul unui vultur ce zbura peste o furtună cu fulgere şi trăsnete. Dedesubtul vulturului (credinţei) era scris: acum poate viscoli...

Spunea această icoană că credinţa ne dă aripi să ne ridicăm peste furtunile şi viscolele acestei lumi... ne dă aripi să ne ridicăm peste furtuna ispitelor, păcatelor, necazurilor şi celelalte bântuieli lumeşti.

Credinţa ne scoate din lume (Ioan 17, 16)... ea ne leagă cu cerul, cu veşnicia, cu Dumnezeu. Ferice de cel ce are comoara credinţei!

Iosif Trifa.