Evanghelia Duminicii 1 după Rusalii
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(a Tuturor Sfinților)
Despre cum trebuie să-L mărturisim și să-L iubim pe Hristos
Zis-a Domnul învățăceilor Săi: „Tot cela ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (...). Cela ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este Mie vrednic. Și cela ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este Mie vrednic” (Mt 10, 32-37).
Atunci, răspunzând, Petru a zis Lui: „Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție; oare ce va fi nouă?” Iar Iisus a zis lor: „Amin grăiesc vouă că tot cel care a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și de pe urmă, întâi” (Mc 10, 28-31).
În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea Tuturor Sfinților, de aceea se citește o evanghelie ce spune despre viața cea trăită în retragere, în sfințenie și jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinților și grăiește numai lor. Ea este și a noastră. Fiecare creștin trebuie să trăiască o viață de sfințenie; prin sfințenia vieții sale să se sfințească Numele Tatălui Ceresc. „Fiți și voi sfinți întru toată viața - scrie Apostolul Petru creștinilor - căci scris este: «Fiți sfinți, că Eu Sfânt sunt»” (1 Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăiește pe creștini „sfinți” (Fil 4, 22).
Cum se câștigă această sfințenie? Ne-o spune evanghelia:
întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire și de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creștini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei și de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna să alegi între moarte și viață. Dar nici o persecuție n-a putut slăbi mărturisirea primilor creștini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici amenințarea nu i-a putut despărți de dragostea și mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuțiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas și trebuie să o facem și noi. Prin sfințenia vieții noastre, prin vorbele noastre și prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim și noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale și prin pilda vieții tale și tu ești - și trebuie să fii - un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile și faptele cele rele și tu ești un hulitor și tăgăduitor de Dumnezeu. Și tu ești un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, așa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creștin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului și o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creștinismul era prigonit de evreii și de păgânii care umblau să-i despartă pe creștini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie și moarte.
Azi, prigoanele păgânilor vrăjmași au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaș: diavolul, vrăjmașul cel mare, care umblă după creștini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos. Diavolul pune în fața omului ispitele, patimile și păcatele; de câte ori omul le alege pe acestea, s-a lepădat de Hristos, L-a tăgăduit pe Hristos, s-a despărțit de Hristos și a rămas cu păcatul, cu moartea. Mărturisirea lui Hristos înseamnă și astăzi să alegi între moarte și viață, între moartea și viața cea sufletească.
Ah, cu câtă ușurință se leapădă creștinii de azi de mărturisirea lui Iisus Hristos! Cei dintâi creștini mai bine sufereau chinuri și moarte, decât să-L tăgăduiască pe Hristos. Viețile Sfinților și istoria celor dintâi creștini sunt pline cu mărețe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Iată o pildă din cele multe:
Pe vremea persecuției pe care împăratul arian Valens o dezlănțuia împotriva drept-credincioșilor, Sf. Vasile cel Mare a fost chemat de prefectul locului, care i-a zis:
- Să-ți iei cu tine tot ce ai!
- N-am nimic - răspunse Sf. Vasile cel Mare - decât hainele de pe mine și cartea asta (Scriptura).
- Te voi trimite în exil!
- Pentru mine nu există nici un exil, pentru că pământul este al Domnului, oriunde m-ați trimite.
- Te vom omorî!
- De asta mă bucur - răspunse Sf. Vasile cel Mare - căci mă trimiteți în Patria mea cea Cerească.
- Siliți-l să păcătuiască! - zise atunci un alt prefect păgân.
- Asta ar fi singura pedeapsă, răspunse Sf. Vasile, dar la asta nici toate temnițele și săbiile din lume nu mă pot sili.
- Cu astfel de oameni - răspunse prefectul - nu putem isprăvi nimic; dați-i drumul!
O Doamne, cât de departe suntem noi, creștinii de azi, de o astfel de mărturisire! Creștinii de astăzi se leapădă și se despart de Hristos pentru toate nimicurile, pentru toate plăcerile, ispitele și patimile acestei lumi. Fără nici o prigoană, creștinii de azi „se rușinează de Hristos” și de mărturisirea Lui. Sunt creștini pe care în veci nu-i auzi vorbind despre Iisus Hristos și mântuirea sufletului. Vorbesc despre boi, vaci, gunoi etc., dar despre Iisus Hristos și sufletul lor le este rușine să vorbească. Oare nu este aceasta o tăgăduire a lui Hristos?
A fi un creștin adevărat înseamnă să-ți dai seama că în fiecare clipă ți se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos așa cum ai făcut-o, ascultând de Domnul sau de diavolul. Mântuirea sufletului tău începe în clipa când te-ai hotărât la o viață nouă cu Domnul și, cu darul Lui, te-ai apucat să-L mărturisești clipă de clipă.
Unul dintre cei intrați în Oastea Domnului îmi spunea amănunte interesante despre ce a pățit în zilele dintâi când s-a hotărât să înceapă lupta contra păcatelor și să-L mărturisească pe Domnul în fiecare clipă și cu fiecare faptă a sa. „În dimineața celei dintâi zile - îmi spunea el - m-am ridicat dis-de-dimineață și m-am rugat îndelung să-mi dea Dumnezeu putere și ajutor să-mi pot ține hotărârea luată. Dar, cât ce am isprăvit cu rugăciunea, hop, în curte, cu un vecin certăreț cu care mai avusesem de multe ori vorbe slabe. Venea și acum cu ceva vorbe de ceartă. I-am răspuns cu vorbe bune, am lăsat după el și am trecut cu bine peste aceasta. Dar, îndată, începu femeia cu vorbe la mine că sunt un slăbănog... că nu-s vrednic să-mi apăr drepturile mele. În vremea asta, iacă vine și o văduvă săracă cu rugarea să o împrumut cu niște bani. De altă dată mă scăpam de ea cu o minciună, dar acum minciuna ar fi însemnat să-L tăgăduiesc pe Hristos. Am ascultat-o. Femeia mea a început și mai și... Eu am plecat la lucru, în câmp, zicându-mi în mine: astea-s atacurile Satanei contra hotărârii mele. Zile întregi a dat Satana aspre atacuri contra hotărârii mele; eu însă nu m-am lăsat; l-am bătut mereu, întărindu-mă în rugăciune, până ce, în urmă, am putut striga plin de bucuria biruinței: „Te-am biruit, Satano!”...
În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinți, de copii, de soție, de casă, de averi și bogății. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne părăsim casele, sau averile, sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebuie să ieșim din lume și să intrăm în atare peșteră sau mănăstire.
Munca și grija de casă și de familie sunt o poruncă a Evangheliei: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai casei a tăgăduit credința și este mai rău decât un păgân” (1 Tim 5, 8).
Evanghelia ne lasă și familia, și casa, și averea; ne lasă și dragostea pentru familia și casa noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile și în dragostea de cele lumești și trecătoare. Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru Patria cea Cerească. Toate averile și bogățiile noastre lumești trebuie „să le socotim gunoaie, pentru a-L putea dobândi pe Hristos” (Fil. 3, 8).
Scriitorul păgân Diognet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viața celor dintâi creștini: „Acești oameni trăiesc în țara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este Sus, în cer; ei se consideră ca niște străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer”.
Frumoasă mărturisire! Cât de departe se află viața și creștinătatea noastră de această mărturisire!