Evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii

(Pilda datornicului neiertător)

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Asemăna tu-s-a Împărăția cerurilor unui împărat care a avut să ia seama slugilor sale. Și, începând el a lua seamă, au adus la dânsul pe un datornic cu zece mii de talanți. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el și pe femeia lui și pe copii și pe toate câte avea și să plătească. Deci, căzând sluga aceea, se închina lui, zicând: «Doamne, mai îngăduie-mă pe mine, și-ți voi plăti ție tot». Și, milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit pe dânsul și i-a iertat lui datoria. Iar ieșind sluga aceea, a aflat pe unul din soții lui, care era dator lui o sută de dinari; și, apucându-l pe el, îl sugruma, zicând: «Plătește-mi ce-mi ești dator». Deci, căzând soțul acela la picioarele lui, îl ruga pe dânsul, zicând: «Mai îngăduie-mă pe mine și-ți voi plăti». Iar el n-a vrut și, ducându-l, l-a băgat în temniță până când va plăti datoria. Iar soții lui, văzând cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte și, venind, au spus stăpânului lor toate ce s-au făcut. Atunci, chemându-l pe el stăpânul lui, i-a zis lui: «Slugă vicleană! Toată datoria aceea ți-am iertat ție, pentru că m-ai rugat, dar ție nu ți se cădea să-ți fie milă de soțul tău, precum și mie mi-a fost milă de tine?» Și, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria lui. Așa și Tatăl Meu Ceresc va face vouă, de nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre, greșelile”. (Mt 18, 23-35)

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită și explicată de Însuși Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea și atâtea „datorii” de păcate grele și multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile și greșelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă și în Tatăl nostru, când zicem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Vedeți ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greșelile numai condiționat, adică dacă și noi iertăm pe cele ale semenilor noștri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră și tot numele nostru de creștini. Iubirea și iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creștin adevărat; și cine nu le are n-a primit cu adevărat pe Mântuitorul și Evanghelia Lui.

Când eram preot la țară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiți și de a se ierta, cei mai mulți răspundeau: „Asta una n-o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!”. „Ba, diavolul nu te lasă!” - răspundeam eu. El te oprește, nu mânia, ca să nu-ți dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său și tu nu vrei să ierți. Diavolul te oprește să nu-ți dai seama că tu ai stat de față la o judecătorie care te-a condamnat la moarte și pieire veșnică în numele „paragrafului de lege” care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea și mila Lui; și tu nu poți să ierți o nimica toată ce se cere de la tine?

Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creștinilor. În fața acestei iertări, toate micile noastre datorii și dușmănii ce le avem față de semenii noștri dispar ca niște lucruri netrebnice. În fața Crucii Mântuitorului se topește ca și ceara la fața focului toată zgura dușmăniilor și toate greșelile oamenilor și ale deaproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are dușmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri... Toate s-au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul și S-a jertfit pentru noi.

O, dragă cititorule, dacă tu nu poți ierta și iubi, atunci să știi că tu încă n-ai gustat din darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii!

Tu ești numai o spoială, dar nu un creștin adevărat. Cine a primit cu adevărat Jertfa Mântuitorului, cine s-a renăscut la o viață nouă cu El, ca „o făptură nouă”, iertată și mântuită, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre iertare. Dă-i aceluia palme, că el râde, batjocorește-l, că el te laudă, dă după el cu pietre, că el răspunde cu rugăciune, înjură-l, că el tace. O, cât de mult știe răbda și ierta un creștin adevărat, luând pilda Mântuitorului, Care și de pe Cruce cerea iertarea celor care Îl răstigniseră, zicând: „Tată, iartă-le lor!”. Și tu, cititorule, trebuie să faci așa. Altcum, dacă la greșeală răspunzi tot cu greșeală, la sudalmă tot cu sudalmă, la batjocură tot cu batjocură, ești departe de Evanghelia Domnului și de mântuirea sufletului tău. Ești tu, cititorule, dintre aceia care, după ce au gustat din iertarea și din bunătatea lui Dumnezeu, s-au făcut un izvor de iertare și iubire pentru alții sau ești în chipul datornicului din evanghelie? Fă-ți tu singur socoata!

Pământul și ploaia

Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăși o sloboade, în formă de izvoare și fântâni binecuvântate. Noi însă suntem pământul cel rău care soarbe neîncetat mila cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim afară izvor de ură, de otravă și de păcat. Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul cerului de sus. Ogoarele dau pâinea cea coaptă, din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul - făcut după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, numai omul cel care soarbe neîncetat iertare, milă și iubire cerească - în loc de dragoste și alte roade bune dă ură, zavistie, otravă și venin sufletesc. Ne mustră și firea cea necuvântătoare.

Lemnele și focul

Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi și ele o predică minunată și un ajutor prețios pentru înțelegerea Evangheliei despre dragostea lui Dumnezeu.

De ce ard lemnele când le aprindem? Învățații au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele și căldura soarelui. Focul nu este, așadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o în ele și, când le aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim și noi față de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele și izvorul iubirii noastre este Dumnezeu și Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm și noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsuflețite ne dau nouă căldura de la soare primită, însă noi nu dăm nimic. Lemnele dau căldură, noi însă dăm răceală. Sorbim căldură și lumină, dar dăm afară ură și otravă.

Dacă zavistuiești oile, te războiești cu păstorul...

„Dacă zavistuiești oile lui Hristos, te războiești cu Păstorul lor. Zavistuiești oile acelea pentru care Hristos Și-a vărsat Sângele și pentru care ne-a poruncit și nouă a face totul...

De aceea, chiar de-ar face cineva minuni, chiar de-ar trăi în feciorie, chiar de-ar posti și s-ar culca jos pe pământ, totuși, prin fapta zavistiei, va fi mai pângărit decât curvarii și mai nelegiuit decât tâlharii. Dacă cineva ar lua în mâini un târnăcop aprins la capătul de sus și ar da foc acestei biserici, și, prin aceasta, ar surpa altarul, oare nu fiecare din cei de față ar zvârli cu pietre asupra lui ca asupra unui pângăritor?... Același lucru îl face și zavistuitorul, care ține în mână o flacără mai arzătoare chiar decât focul, adică zavistia, cu care aprinde casele și sufletele oamenilor. Oare unul ca acesta de ce fel de pedeapsă poate fi vrednic?...”