Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(Tânărul avut)
Și, iată, un tânăr, venind la El, a zis Lui: „Învățătorule bune, ce bine voi face ca să am viața de veci?”
Iar El a zis lui: „Ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu; dar, de voiești să intri în viață, păzește Poruncile...”
Zis-a Lui: „Care?” Iar Iisus a zis: „Să nu ucizi, să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci mărturie mincinoasă; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine.”
Zis-a Lui tânărul: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele; ce încă îmi lipsește?”
Zis-a lui Iisus: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vindeți averile tale și le dă săracilor și vei avea comoară în cer; și vino de urmează Mie”... Iar tânărul, auzind cuvântul, s-a dus întristat, că avea avuții multe.
Și Iisus a zis ucenicilor Săi: „Amin grăiesc vouă: cu anevoie va intra bogatul întru Împărăția Cerurilor. Și iarăși grăiesc vouă: mai lesne este a trece cămila prin urechea acului decât bogatul a intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Iar ucenicii Lui, auzind, s-au îngrozit foarte, zicând: „Dar cine poate să se mântuiască?”. Iar Iisus, căutând, a zis lor: „La oameni este cu neputință, iar la Dumnezeu toate sunt cu putință”.
Atunci, răspunzând, Petru a zis Lui: „Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție; oare ce va fi nouă?”
Iar Iisus a zis lor: „Amin grăiesc vouă că voi, cei care ați urmat Mie, întru a doua naștere, când va ședea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.
Și tot cel ce a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde pentru numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni.
Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: „Învățătorule bune, ce voi face să moștenesc viața de veci?” „Păzește poruncile”, i-a zis Domnul. „Le-am păzit”, a răspuns tânărul. Și i-a zis Iisus lui: „Încă una îți lipsește: împarte-ți averile la săraci și vino după Mine”. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foarte. Și a zis Iisus: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei avuți!”.
Să cercetăm înțelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea și avere și avea și paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniștea și pacea sufletească. Sufletul nostru se dorește spre izvorul păcii și fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El Îi adresează Domnului cuvintele: „Învățătorule bune”; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învățat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numești bun?”
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuții, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuții. „Încă una îți lipsește - îi zice Domnul: leapădă-te de avuțiile tale și vino după Mine”. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ți-ai făcut un idol din bani și din averi... până când pe acest idol îl iubești mai mult decât pe Dumnezeu și pe sufletul tău, nu poți dobândi fericirea”.
Mântuitorul l-a pus pe tânărul din evanghelie la hotarul, la răspântia mântuirii sufletești, dar el n-a putut trece acest hotar. „S-a întristat, căci era bogat foarte, ținea mai mult la avuție decât la Domnul”.
Aici este cheia înțelegerii evangheliei cu tânărul cel avut; Domnul cere de la noi o viață predată cu totul Lui, cere de la noi să ne despărțim de toate patimile și de toți idolii noștri și să mergem după El. Înțelesul acestei evanghelii nu este vinderea averilor, ci este porunca cea mare de a trăi o viață predată cu totul Domnului. Vinderea averilor și împărțirea lor la săraci încă nu înseamnă nici pe departe mântuirea sufletului. Eu pot să dau săracilor tot ce am, iar inima să o las diavolului; am dobândit, oare, ceva? Pot să mă lepăd de averi, dar să rămân cu plăcerile; am dobândit ceva? Hotărât că nu! „Și de aș împărți săracilor toată avuția mea, iar dragoste nu am (pe Domnul nu Îl am), nici un folos nu-mi este” (1 Cor 13, 3).
Mântuitorul a cerut de la tânărul din evanghelie lepădarea de avuții, pentru că știa că era stăpânit de patima asta. De la alții Domnul cere, tot așa, să se lepede de pizme, mânii, înșelăciuni, minciuni și alte răutăți. „Cel ce vrea să vină după Mine - a zis într-alt loc Iisus - trebuie să se lepede de sine.” Și lepădarea de sine este un lucru tot atât de însemnat ca și lepădarea de idolul iubirii de argint și de avuții.
Să nu creadă cineva că evanghelia ne-ar învăța că trebuie să urâm avuțiile și să le disprețuim. O, nu! Dar cere evanghelia să nu facem un idol din ele; să nu le iubim mai mult decât pe cele sufletești; să nu ne înecăm în spinii lor. „Tot cel ce iubește pe tată sau mamă - tot cel ce iubește lumea - mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37). „Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea (Ps 61, 10), „căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră ” (Lc 12, 34).
Dar greșeala creștinilor de azi e tocmai aici. Comoara de care se lipește inima noastră sunt averile și plăcerile. Iubim mai mult cele lumești decât cele sufletești; iubim mai mult lumea decât pe Domnul. Evanghelia ne pune și pe noi neîncetat la hotarul mântuirii sufletești, dar, vai, cât de puțini pot trece acest hotar, pentru că oamenii iubesc mai mult lumea decât pe Domnul și sufletul lor.
A fi un creștin adevărat înseamnă a trăi o viață predată cu totul Domnului. A fi un creștin adevărat înseamnă a merge pe urmele Domnului, orice ar fi să pierdem și orice ar fi să se întâmple. A fi un creștin adevărat înseamnă ca toată comoara noastră, toată dragostea și bucuria noastră să fie scumpul nostru Mântuitor. A fi un creștin adevărat înseamnă să-L ai pe Domnul de Stăpân și Poruncitor în casa ta și în viața ta. Să-I dai Lui cheile de la toate încăperile tale: de la casă, de la cămară, de la pod, de la pivniță, de la inimă, de la lada cu bani etc.
Tânărul din evanghelie Îi dăduse Domnului toate cheile, dar, când a venit rândul să dea cheia de la bani și avuții, de asta nu s-a îndurat. „S-a depărtat întristat, căci era bogat foarte”...
Desigur, tot așa s-ar întâmpla - tot așa se întâmplă - și azi când Domnul cere cheile noastre. Unii dau bucuros o parte din chei, dar de altele nu se îndură. N-ar da unii bucuroși și cheile de la anumite plăceri.
„Eu m-aș scrie în Oastea Domnului - zicea un om - dacă mi-ați lăsa pipa și femeile.” O, în ce minciună trăiesc cei mai mulți creștini de azi! Își închipuie oamenii că pot dobândi mântuirea cu paza unor porunci și cu lăsarea numai de unele răutăți. Creștinismul de azi și creștinii de azi sunt reflectați clar în oglinda evangheliei din această duminică. Până e vorba de anumite datorii, „porunci” și „sfaturi”, totul merge bine; dar când lucrul ajunge la predare, la o viață predată cu totul Domnului, oamenii se depărtează întristați, ca și bogatul din evanghelie.
Du-te într-un sat și vorbește poporului despre datoriile lor de creștini, despre ținerea Poruncilor și despre alte sfaturi morale. Totul merge bine... oamenii te ascultă cu drag. Dar când le spui că trebuie să o rupă cu cârciumile, cu jocurile, cu petrecerile și cu alte răutăți și plăceri lumești, când îi chemi să intre în Oastea Domnului, să trăiască o viață cu Domnul, se întristează îndată și te părăsesc (ba încă te și batjocoresc). Totul merge bine până le dai oamenilor „sfaturi morale”. Dar îndată ce-i chemi să plece pe urmele Domnului, s-a gătat. Vai, ce lucru grozav este acesta!
Creștinii de azi caută mântuirea în afară de Hristos, în afară de o viață trăită cu El. Dar mântuirea se poate afla numai într-o viață trăită cu El și predată cu totul Lui.
Socrate și darurile
Despre filozoful Socrate se spune că, odată, de ziua numelui său, învățăceii și admiratorii lui i-au adus fel de fel de daruri scumpe. Pe urmă, a venit un sărac și a zis:
- Învățătorule, eu n-am avut daruri să-ți aduc; eu n-am avut altceva să-ți aduc decât pe mine însumi! Dispune de mine cum voiești.
- Acesta-i darul meu cel mai scump! a zis Socrate.
Acesta este, fratele meu, darul cel mai scump pe care-l iubește și-l așteaptă Scumpul nostru Învățător și Mântuitor: o viață predată Lui, o viață trăită cu El și predată cu totul în slujba Lui.
O predare
Oastea Domnului a reușit să-I predea lui Dumnezeu multe suflete și vieți. În „Lumina Satelor” din anul 1927, s-a publicat următoarea preafrumoasă predare: „Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi fie Tată, pe Iisus Îl rog să-mi fie Stăpân și Mântuitor, pe Duhul Sfânt, Cârmuitor; Biblia și Biserica să-mi fie călăuza vieții mele, copiii lui Dumnezeu să-mi fie prietenii mei... Mă predau cu totul Domnului să Se folosească El de mine cum va afla de bine. Am făcut această făgăduință din voie slobodă. Dumnezeu să-mi dea har și ajutor să o pot ține”...
„Ce trebuie să fac să moștenesc viața veșnică?” a întrebat tânărul din evanghelie. „Să vii după Mine!” i-a răspuns Domnul. Tot așa ne-ar răspunde și nouă dacă L-am întreba: „Doamne, ce trebuie să facem ca să moștenim viața de veci?” „Să veniți după Mine... să trăiți o viață predată și închinată Mie!”...
Fără această predare, creștinismul nostru n-ajunge nimic.
Ce Mă numiți Bun?
„Ce Mă numești bun și nu vrei să vii după Mine?” i-a zis Iisus tânărului din evanghelie.
Tot așa ne-ar putea zice și nouă:
„Ce Mă numiți bun, și nu Mă iubiți?...
Ce Mă numiți Învățător, și nu veniți după Mine?...
Ce Mă numiți Mântuitor, și nu Mă lăsați să vă mântuiesc?...
Ce Mă numiți Stăpân, și nu-Mi slujiți Mie?...
Ce Mă numiți Atotputernic, și nu vă încredeți în Mine?...
Ce Mă numiți Viață, și nu doriți Viața?...
Ce Mă numiți Cale, și nu umblați pe ea?...
Ce Mă numiți Înțelept, și nu Mă întrebați nimic?...
Ce Mă numiți Lumină, și iubiți întunericul?...
În această icoană grozavă și dureroasă trăiesc creștinii și creștinătatea de azi.
Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor, ajută-ne să trăim o viață cu Tine, o viață predată Ție, o viață pusă cu totul în slujba Ta! Amin.
O fetiță a făcut de rușine pe învățați
O ceată de învățați s-a strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una; alții, alta; și nu se puteau înțelege asupra întrebării lor dacă este Dumnezeu și cum ar fi Dumnezeu. Unul dintre ei zicea:
- Nu este Dumnezeu; copilul, când se naște, n-are credință; numai părinții i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
- Să aducem aici un copil și să vedem cum i s-a tipărit credința în ceara inimii!
Aduseră o fetiță și o întrebară ce știe ea despre Dumnezeu și cum și-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetița, desfăcându-și pieptul, astfel grăi:
- Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul și pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioara mea...
Învățații rămaseră rușinați de acest minunat răspuns și pricepură și ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoșeli omenești, ci numai prin credință.
Bogatul și călătorul
Un biet călător sărac ceru sălaș la casa unui bogat zgârcit.
- Mergi de aici, se răsti bogatul, căci doar casa mea nu-i un han la drumul mare pentru călători!
- Îngăduie-mi, te rog, răspunse săracul, să-ți pun trei întrebări și apoi voi pleca în drumul meu. Cine a locuit aici înainte de dumneata?
- Tata!...
- Dar înainte de dânsul?
- Bunicul!
- Și, după dumneata, cine va locui aici?
- Fiul meu!
- Precum se vede, zise săracul, aici în casa asta nu stă nimeni de statornicie. Se duc unii și vin alții. Niște călători sunteți și dumneavoastră, iar casa asta e un han în care ar trebui să primiți și pe cei săraci.
Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit. Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci, ci s-a făcut un izvor de milă și milostivire pentru ei.