Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii

(a Cananeencei)

Femeia cananeeancă

În vremea aceea, intrând Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului, iată, o femeie cananeeancă, ieșind din hotarele acelea, striga către Dânsul, zicând: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăcește!” Iar El nu i-a răspuns ei cuvânt. Și, apropiindu-se ucenicii Lui, Îl rugau pe El, zicând: Slobozește-o pe ea, că strigă în urma noastră! Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Și ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Iar El, răspunzând, a zis: „Nu este bine a lua pâinea copiilor și a o arunca câinilor”. Iar ea a zis: „Adevărat, Doamne, că și câinii mănâncă din fărâmăturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând Iisus, a zis ei: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești!” Și s-a tămăduit fiica ei dintru acel ceas. (Mt 15, 21-28)

Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învățătură despre cum trebuie să fie credința noastră.

Cananeeanca era o femeie păgână care trăia într-o țară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? Au adus-o necazul și credința ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare: o fiică chinuită de diavolul. Iar în sufletul ei avea credința tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Așa trebuie să fie, iubite cititorule, și credința noastră. Și noi trebuie să avem o credință vie și lucrătoare care să ne scoată din țara păcatelor și să ne plece după ajutorul lui Iisus Mântuitorul. O credință ce te lasă sau cu care te lași să trăiești în toate păcatele și năravurile tale cele rele este o credință moartă și de suflet pierzătoare.

Pe femeia cananeeancă a plecat-o după Hristos necazul ce-l avea în casă: fiica ei care se chinuia cumplit cu diavolul. Și noi avem un astfel de necaz. Diavolul chinuiește cumplit cu fel de fel de patimi și năravuri urâte și pe fiica noastră cea scumpă și iubită: sufletul nostru. Multe hotare va fi trecut sărmana femeie cananeeancă să-și poată scăpa fata ei de diavolul. Ea nu putea sta acasă să-și vadă fetița chinuită de diavolul. Și tu, cititorule, stai liniștit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îți chinuiește sufletul și nu te miști? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul?

Femeia din evanghelie ne este apoi de învățătură nu numai cum a plecat să-L afle pe Hristos, ci și după cum s-a purtat în fața Mântuitorului. Citiți cu luare-aminte evanghelia de mai sus și vedeți la câtă grea încercare a pus Iisus credința femeii. Biata femeie plângea și striga după ajutor, dar Iisus „nu i-a răspuns ei cuvânt”. A trebuit să se roage apostolii pentru femeie. Dar, și atunci, Iisus respinge rugarea ei.

Pe vremea Mântuitorului, evreii se țineau ca singurul popor ales al Domnului. Toți ceilalți, păgânii, erau numiți „goimi”, adică „câini”. De data asta - pentru a încerca credința femeii - se pune și Mântuitorul pe punctul acesta de vedere. De aceea zice că: Nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) și a o zvârli câinilor (adică păgânilor). Dar credința femeii nu slăbește nici în fața acestei respingeri, ci și mai fierbinte și mai stăruitoare se face. Această credință o apleacă la picioarele lui Iisus cu vorbele: „Așa este, Doamne”. Luați aminte! Mare taină este în aceste vorbe. Prin ele, femeia zicea: „Așa este, Doamne! Eu știu, eu cunosc că sunt o păcătoasă, sunt o păgână vrednică de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuși Te rog slobozește și pentru mine o fărâmă din darul și ajutorul Tău...”

Așa, iubite cititorule, trebuie să fie și credința noastră: tare, statornică, stăruitoare. Sunt atâția oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credința lor slăbește îndată ce li se respinge o mică rugăciune sau le vine un necaz ca încercare.

Credința cea adevărată trebuie să ne aplece și pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Așa este, Doamne!”. Adică: „Ne cunoaștem și noi, Doamne, că suntem păcătoși, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuși cădem în fața Ta și cerem mila Ta”. În fața Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaștere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării și al mântuirii ce izvorăște din Jertfa Crucii de pe Golgota.

Femeia cananeeancă umblă să apuce și ea o „fărâmă din masa domnilor”, adică o fărâmă din dumnezeiasca milă și iertare. Nouă, creștinilor de azi, ne stă masa totdeauna întinsă. Pe noi nu ne respinge Mântuitorul ca pe femeia din evanghelie, ci ne zice: „Orice veți cere în numele Meu, veți lua... cereți și veți lua” (In 14, 13-14). Pe noi, creștinii de azi, Iisus Mântuitorul ne cheamă, zicând: „Veniți, căci, iată, sunt gata toate” (Lc 14, 17). „Veniți, căci, iată, am suit Gol gota... Veniți, căci, iată, cuiele au trecut prin mâinile și picioarele Mele... Veniți, căci sulița a străpuns coasta Mea! Totul e gata, totul am suferit pentru voi și mântuirea voastră... «Cina marelui ospăț» e totdeauna întinsă și deschisă... Veniți și luați în dar viață și mântuire!”

Însă, vai, cei mai mulți creștini n-ascultă această dulce și scumpă chemare; nu „iau” darurile ce li se îmbie. Nu pentru păcate își pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu știu lua sau, mai bine zis, nu vor să ia darurile ce ni le-a câștigat Mântuitorul prin Sfântă Jertfa Sa.

Mâinile cele mai lungi

Într-o revistă științifică, un învățat a pus odată întrebarea: „Care oameni și care popoare ar avea mâinile cele mai lungi?”. S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi; alții, că popoarele din Răsărit; alții, că hoții de buzunare. Între răspunsuri a fost însă și unul ciudat care zicea așa: „Eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer și iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pildă, și Ilie proorocul, care și-a întins mâinile în semn de rugăciune și a încuiat cerul și iarăși l-a descuiat prin rugăciune”.

Minunat răspuns! Să ne fie și nouă de învățătură

Testamentul lui Alexandru Macedon

Când era pe patul morții, Alexandru Macedon a lăsat cu limbă de moarte să fie astfel așezat în sicriu, ca mâinile să-i rămână afară.

„Vreau - a spus împăratul cel care nu se săturase niciodată de prăzi și comori - să vadă toată lumea că mă duc cu mâinile goale din această lume!”