Evanghelia Duminicii a 2-a din Postul Mare

(a Sfântului Grigorie Palama)

Despre bolile sufletești

În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a auzit că este în casă și s-au adunat mulți, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă ușă și grăia lor cuvântul. Și au venit la El aducând un slăbănog care era purtat de patru inși. Și, neputând ei a se apropia de El din cauza norodului, au descoperit casa unde era și, spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului:

„Fiule, iartă-ți-se ție păcatele tale!” Și erau acolo unii din cărturari șezând și cugetând întru inimile lor: Ce, Acesta așa grăiește hulă! Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Și, îndată cunoscând Iisus, cu duhul Său, că așa cugetau aceia întru sine, le-a zis lor:

„Ce cugetați acestea întru inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ți-se ție păcatele sau a zice: scoală și-ți ridică patul tău și umblă? Și, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ție zic: scoală și îți ridică patul tău și mergi la casa ta!” Și s-a sculat îndată și, ridicându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât se spăimântau toți și lăudau pe Dumnezeu, zicând: Niciodată n-am văzut așa ceva! (Mc 2, 1-12)

Un adânc înțeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului și apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat și tămăduit de boala aceasta sufletească și apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece și trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare și nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea și boala își capătă înțelesul și prețul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poți fi tare și mare cât un munte; această sănătate nu-ți este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, ești putred și bolnav; câtă vreme patimile și năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.

Și, iarăși, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea și tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevărații bolnavi sunt cei bolnavi cu sufletul, sunt cei care pătimesc în ologie și orbie și slăbănogie sufletească. O, e plină lumea de slăbănogi cu sufletul! Numai că lumea la astfel de bolnavi le zice „viteji”. După judecata lumii ești sănătos și viteaz când te îmbeți, când sudui, când chefuiești, când te ții la rând cu toate modele și păcatele lumii. Ești un „slăbănog” când te lași batjocorit, când te lași smerit și umilit. După judecata lumii, ești un suflet „bolnav” când te cuprinde râvna pentru Evanghelie și pentru mântuirea sufletului.

Păcatul îmbolnăvește sufletul. El face rană în suflet și o tot mărește. Boala cea sufletească se dezvoltă întocmai ca aceea trupească. Începe cu o rană mică, cu o durere ușoară, și, dacă nu umbli să o tămăduiești, ea tot crește mereu, până ce aruncă sufletul la pat; ne strică ochii cei sufletești și urechile și picioarele cele sufletești. Pătimașii, bețivii, desfrânații, zgârciții etc. sunt tot atâția slăbănogi și ologi care nu se pot ridica de jos, nu pot umbla pe picioarele lor cele sufletești. Eu am cunoscut un om care n-avea putere să treacă pe lângă vreun birt fără să nu intre înăuntru „la un pahar”. O, lumea aceasta este plină de astfel de slăbănogi care abia se mută de ici-colo! Ah, lumea aceasta este un spital uriaș, plin cu fel de fel de schilodenii, ologii, slăbănogii și alte boli sufletești. Boala cea sufletească este o boală cumplită pe care numai Iisus Mântuitorul o poate tămădui. Și Domnul îndată ne tămăduiește, dacă ne apropiem de El cu credință, cu căință și cu dor de mântuire sufletească.

Minunea din Capernaum se petrece și azi în sufletul și în viața celor care se apropie de Iisus Mântuitorul și Tămăduitorul bolilor noastre sufletești și trupești. Oameni pătimași și ticăloși în cele rele se ridică dintr-o dată sus și încep „a umbla”. Când Îl primesc cu credință adevărată pe Iisus Mântuitorul, se predau Lui și încep o viață nouă cu El.

În Oastea Domnului sunt destui care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, și azi „umblă pe picioarele lor”. Din niște stricați și slăbănogi cu sufletul s-au făcut niște vestitori ai Domnului, încât se miră lumea de ei, așa cum se mirau gloatele de slăbănogul cel tămăduit.

Ah, ce grea e boala ce te ține la pat! Zaci numai două-trei zile și abia apuci să te mai ridici. Dar sărmanul suflet al celor păcătoși, care zace o viață întreagă? Când te ridici după o boală lungă, ce dulce îți vin ridicarea și umblarea! Această bucurie o are și sufletul când scapă de boala păcatului, când începem să umblăm în căile Domnului.

Toți suntem bolnavi cu sufletul, toți trebuie să ne apropiem de marele Doctor și Tămăduitor. Dar puțini sunt cei care caută tămăduirea cea sufletească. Cei mai mulți stau liniștiți în ologia și orbia cea sufletească. Nu le trebuie sănătate și tămăduire sufletească. Nu se îndură să-și lase patimile și năravurile cele lumești, ca să ia tămăduire sufletească. Sunt oameni care poartă o viață întreagă grele beteșuguri sufletești și se bagă în pământ cu ele. Alții, numai de pe patul morții, trimit în toate părțile după doctor. Alții ar dori să se vindece de patimile cele rele, dar nu știu să se apropie de Domnul.

- Am încercat, părinte, să mă las de beție - îmi spunea un om - dar n-am putut!

I-am răspuns:

- Apropie-te, dragă suflete, mai întâi de Domnul și ia putere de la El! Altfel, faci întocmai ca un bolnav ce ar încerca să se ridice din pat înainte de a se vindeca.

Alții, iarăși, nu pot străbate până la Domnul. Îi împiedică vuietul și vălmășagul acestei lumi. Pe slăbănogul din evanghelie l-au adus patru inși la Mântuitorul, altfel nu s-ar fi tămăduit.

Aici vine datoria noastră să-i ajutăm pe cei bolnavi cu sufletul să se apropie de Mântuitorul.

Iubiți ostași din Oastea Domnului și toți care ați luat tămăduire sufletească de la Domnul, nu uitați că datoria voastră este să ajutați sufletele bolnave a se apropia de Mântuitorul! Aduceți-vă aminte că, la învierea lui Lazăr, Mântuitorul a pus pe cei din jurul Lui să dezlege mâinile și picioarele celui înviat. Mortul era înviat, dar „mâinile și picioarele lui erau legate cu fâșii de pânză”. „Dezlegați-l pe el și îl lăsați să meargă!” - a zis Iisus celor din jurul Său (In 11, 44).

Domnul trezește la viață suflete bolnave, dar lumea, cu legăturile ei, le împiedică mersul. Aici e datoria noastră să-i ajutăm să umble pe cei care se întorc la Domnul: să-i dezlegăm de năravurile în care lumea încă îi ține legați. Aici e datoria noastră: prin orice greutăți, să străbatem cu cei bolnavi, aducându-i la Domnul. Toți care am luat tămăduire sufletească de la Domnul să plecăm prin lume și să aducem neîncetat suflete bolnave la Domnul, la picioarele Crucii Sale, ca să ia tămăduire.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toți avem și suferim boli sufletești mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului și Tămăduitorului trupurilor și al sufletelor noastre, rugându-ne:

„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate și în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ție, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!”