Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(a Sfintei Cruci)
Despre ce înseamnă a purta crucea
Zis-a Domnul: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine și să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-și mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-și va pierde sufletul său, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.”
Și le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii, din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”. (Mc 8, 34-38 și 9, 1)
Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești.
Dacă oamenii - zicea un învățat creștin - ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze și să vestească taina mântuirii noastre sufletești.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine”. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste și dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru ușor a merge după Domnul. Condiția cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine”. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi și mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraților ostași că mântuirea noastră are trei mari dușmani.
- Știți voi care-i cel dintâi din aceștia?
- Diavolul! răspunseră ostașii în cor.
- Nu-i adevărat! le-am zis eu. Cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine Satan; iar al treilea dușman e lumea.
Eul din om e cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii sufletești. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?... Eu să mă rog lui de iertare?... Eu să mă las batjocorit de cela și de cela?... Eu să sufăr ceea și ceea?... Eu să intru în Oastea Domnului?... Eu să ascult de un popă de la Sibiu?... Eu să mă fac frate și soră cu pălmașii și servitorii de la Oaste?... Eu, doctor în științele cutare și cutare, să mă cobor de la înălțimea catedrei mele între pălmașii și cu servitorii de la Oaste?...
Acest eu este răsuflarea lui Satan. Prin el răsuflă și vorbește Satan. În dosul lui e puterea lui Satan. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înșine și numai pentru cele lumești. El ne împiedică să trăim o viață pentru Dumnezeu, pentru alții și pentru sufletul nostru. Acest dușman trebuie mai întâi răpus. Acestui dușman Sf. Scriptură îi zice „omul cel vechi”. Și tot Scriptura ne spune că acest „om vechi” nu moare decât răstignit pe crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu „piroanele Golgotei”. De aceea, zice mai departe evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie „să-și ia crucea sa”.
A te lepăda de tine și a-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și „a muri” față de lume (Rom cap. 6). A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară „omul cel vechi” din tine.
Dar nu e lucru ușor acesta. Eul din noi e dușmanul care se lasă mai anevoie bătut. E dușmanul care moare mai târziu. Pe Satan îl poți ține la distanță, căci e mai mult un fel de dușman extern; dar eul e un hoț de casă; și știut lucru este că de hoțul din casă mai greu te poți feri.
Eul nostru, „omul nostru cel vechi”, trebuie mereu împuns cu „piroanele Golgotei”. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Lc 9, 23). Adică zi de zi și clipă de clipă să te lupți a împiedica răsuflarea și învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri mereu față de lume, până vei ajunge la biruința pe care a strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe „omul nostru cel vechi”, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac și iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu „Iisus cel Răstignit”, dar - în același timp - suduind, îmbătându-se, certându-se, înșelând...
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubești pe toți, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Și, o dată cu acestea, să pășești călcând sub picioarele tale scorpiile și balaurii ispitelor și păcatelor (Lc 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate și, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui...
Ce puțini sunt însă acei care trăiesc o astfel de viață!
De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriții mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Și a mers până la sfârșit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtășanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul...
Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă și acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: „Aici odihnește în Domnul N. N.” Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din „viața” lui în care „mergea” liniștit și ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic... Nu mergea el, ci-l duceau alții. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu...
Și, vai, câți creștini trăiesc tot așa! O singură dată în viața lor merg pe urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire și văd în toate părțile cruci pe care scrie: Aici odihnește în Domnul N. N... Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc...
Ți se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură și tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viața lor de așa ceva!
Așa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viața pe care am trăit-o! Să trecem prin viață purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a știut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferințelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Ceva despre crucea suferințelor
Toți purtăm o cruce de suferințe și încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-și are necazurile și încercările lui.
Fratele meu care citești aceste rânduri, eu nu te cunosc mai deaproape cine ești și cum trăiești. Însă oricine ai fi, desigur, și tu porți o cruce de necazuri și încercări. Nu este nimeni care să nu-și aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din Evanghelie. Aceasta e numai școala în care Domnul te-a chemat să te învețe ce înseamnă a purta crucea și a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferințelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel ușor”, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieții trebuie s-o purtăm spre folosul și mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viața noastră este o cruce de nesfârșite suferințe și încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să știi că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferințelor și a necazurilor. A pus-o ca să-L afli pe El și rosturile vieții tale. A pus-o să-ți dai seama și să înțelegi că nu este mântuire fără cruce și suferință.
Întreagă viața Domnului, începând de la naștere și până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea și suferință nesfârșită. Și tu, dragul meu, umbli după tihnă și odihnă? Te înșeli, dragul meu, te înșeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
Uită-te bine spre Cer, fratele meu, și vei vedea că toți cei care sunt Acolo „crucea ca jugul au purtat” în lumea aceasta. Toți au trecut prin martiraje, prin suferințe, prin batjocuri, prin prigoane, prin „poarta cea îngustă.” Și tu, fratele meu, vrei să trăiești mai liniștit decât ei?
Și vrei să trăiești în tihnă și odihnă, când Domnul a spus atât de clar: „În lume necaz veți avea... dacă pe Mine M-au urât, și pe voi vă vor urî.” O, dragul meu, nu este mântuire fără cruce și suferință! Dar să știi un lucru: când Domnul te apleacă sub cruce, crucea aceasta se face o binecuvântare pentru tine și sufletul tău. Domnul nu pune pe umerii tăi niciodată o cruce pe care să n-o poți duce. El știe hotarul puterilor noastre sufletești.
O, dragul meu, învață-te „să suferi ca un bun ostaș al lui Hristos ” (2 Tim 2, 3). Fii gata să rabzi și să suferi orice. Bea cu bucurie paharul pe care Domnul ți-l întinde.
Suflete dragă! Noi trebuie să mergem pe calea cea strâmtă a crucii. Dacă ar fi fost și o altă cale spre cer decât aceasta, Bunul nostru Mântuitor, desigur, ne-ar fi arătat-o. El însă ne-a spus-o limpede și lămurit: „Cine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze”.
Purtarea crucii este o binecuvântare pentru sufletul nostru.
Dar Domnul n-a pus pe umerii noștri numai greutatea crucii, ci ne-a lăsat și puterea ca să ne purtăm crucea.
În crucea pe care Domnul ne-o dă să o purtăm este nu numai greutate, ci și putere. O femeie credincioasă a lăsat vestitele vorbe: „Nu eu duc crucea, ci ea mă duce pe mine”. Noi nu purtăm crucea noastră - spune un Sfânt Părinte - noi nu purtăm crucea necazurilor, a greutăților, a izbeliștilor și a neputințelor noastre. Am cădea zdrobiți sub greutatea ei. Crucea noastră o poartă Domnul Iisus, iar noi purtăm Crucea Lui cea dulce și plină de binecuvântări. „Luați jugul Meu, căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Mt 11, 28-30).
Noi putem duce crucea ce ni s-a pus pe umeri, pentru că în fruntea noastră merge Domnul.
Împăratul roman Iulius Cezar nu folosea în armată vorba de comandă „ite” adică înainte marș, ci folosea vorba „venite”, veniți după mine. El însuși mergea în fruntea armatei.
Așa și Domnul Iisus, El nu zice: Luați-vă crucea și mergeți înainte, ci zice: „Veniți după Mine...” Eu merg înaintea voastră, purtând crucea pe umeri... Eu vă deschid drumul.
O Doamne, dacă Tu ești înaintea noastră pe drumul crucii, noi mergem cu bucurie pe urmele Tale.
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, Îți mulțumesc că ai așezat pe umerii mei crucea și m-ai chemat să merg după Tine. Îți mulțumesc că m-ai chemat în școala cea mare a suferințelor, în care se învață purtarea crucii. Mi-ai pus pe umerii mei crucea suferințelor și m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce școlar rău am fost eu în școala suferințelor! De câte ori am încercat să fug din școala aceasta! De câte ori am voit să arunc crucea de pe umeri!
Iisuse preadulcele meu Mântuitor, Îți sărut cu foc preasfintele mâini și picioare; Îți mulțumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpățânarea și nesocotința mea. Îți mulțumesc că nu m-ai scos ca pe un netrebnic din școala cea sfântă a suferințelor. Îți mulțumesc că m-ai lăsat în ea și mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii și mintea să văd și să înțeleg că crucea suferințelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine și Jertfa Ta cea sfântă. Sub greutatea crucii am învățat să mă laud în slăbiciunile mele... am învățat să „am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor 12, 9-10). Sub greutatea crucii am învățat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău și pentru alții. Sub greutatea crucii am învățat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Rom 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu - omul meu cel vechi - ci Tu, Doamne, să trăiești în mine (Gal 2, 20). Sub greutatea crucii am înțeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferințe și prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul”. Dacă Tu ai suferit, și noi trebuie să suferim.
Suferința este cea mai scumpă și cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în brațele Domnului și mă ține în brațele Lui. Prin suferință „trăiesc”, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine și prin ea vorbesc și eu cu cititorii mei.
O, sfântă suferință, însoțește-mă până la marginea mormântului! Ține-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu” până în clipa când mă vei preda cu totul și pentru totdeauna în brațele Lui...
Poartă-ți crucea pe care Domnul ți-o dă
Obișnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toți zic: Știm că trebuie să avem mâhniri și necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai ușoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât și crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândește-te că ai fi primit dreptul să-ți alegi tu crucea pe care trebuie să o porți. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îți alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu știu ce este boala și nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este și aceasta. Căci nu este fericire a nu ști seara ce vei începe dimineața viitoare, pentru ca să-ți poți câștiga traiul vieții. Să trăiești din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îți alegi ocară și defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar și a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubești? „Doamne ferește!” - vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ți alegi tu crucea, ai păți ca acei părinți care au fost rugați să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
Pe cel dintâi nu l-au dat pentru că era urmașul familiei. De al doilea nu se îndurau, pentru că era de mare ajutor mamei. Al treilea semăna cu tata. Pe al patrulea îl iubea foarte mult mama; și așa, până la cel din urmă, care era la sânul mamei și pe care cu nici un preț nu l-ar fi dat. Așa și noi am avea pentru fiecare cruce un motiv deosebit. Până chiar și ea însăși, alegerea crucii, ar fi o cruce grea.
Când ne-am pune noi pe alesul crucilor, foarte ușor s-ar putea întâmpla să ne alegem una mai grea ca aceea pe care o purtăm. Primul nostru gând ar fi să lepădăm crucea de până acum, crezând că schimbarea ei este și o îndreptare. Am vrea să ne schimbăm crucea cu vecinul nostru, dar să mă crezi, iubite frate, Dumnezeu ți-a hotărât crucea pe care o poți purta. Schimbarea ei ar fi o pagubă și pentru tine, și pentru vecinul sau prietenul tău.
Crucea nu este numai o pedeapsă, ci este mai ales un mijloc, un leac de tămăduire sufletească.
Dacă, supunându-ne Domnului, ne purtăm zilnic cu răbdare crucea pe care El a pus-o pe umerii noștri și cu supunere bem cupa amară a suferințelor, zicând: „Doamne, fie voia Ta”, atunci preamărim cu adevărat pe Dumnezeu și primim binecuvântările Lui.
Când Domnul ne întinde cupa amară a suferințelor - să o bem cu bucurie.
Când vom ajunge odată în ceruri, vom vedea cum Domnul, în înțelepciunea Sa, nu ne-a împărțit numai hrană, ci și medicamente pentru vindecarea sufletelor noastre.
Ba chiar și aici pe pământ, când vom îmbătrâni și vom privi înapoi prin negura și întunericul necredinței și al neștiinței, vom lăuda pe Domnul pentru focul cel curățitor.
Crucea, pomul cel amar, a înverzit, a dat muguri, a făcut flori și a purtat rod.
Da! Crucea de care noi atât de mult ne-am îngrozit ne-a adus binecuvântarea cea mai multă.