Evanghelia Duminicii a 4-a din Postul Mare

(a Sfântului Ioan Scărarul)

Ceva despre rugăciunea cea adevărată

În vremea aceea, venit-a un om la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicând: „Învățătorule, am adus pe fiul meu la Tine, având duh mut. Am zis ucenicilor Tăi să-l scoată și n-au putut”.

Și l-a adus pe el la Dânsul. Și văzându-l pe Dânsul, îndată duhul l-a scuturat pe el și, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta?” Iar el a zis: „Din copilărie; și de multe ori, și în foc l-a aruncat și în apă, ca să-l piardă; și, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Iar Iisus i-a zis lui: „De poți crede, toate sunt cu putință credinciosului”. Și îndată, strigând cu lacrimi, tatăl copilului a grăit: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Și, văzând Iisus că năvălește norodul, a poruncit duhului celui necurat, zicând lui: „Duh mut și surd, Eu ție îți poruncesc: Ieși din el și de acum să nu mai intri în el!”... Și, strigând și scuturându-l pe el, a ieșit. Iar Iisus, apucându-l pe el de mână, l-a ridicat și s-a sculat. Și, intrând El în casă, ucenicii Lui L-au întrebat pe Dânsul: „Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pe el?” Iar El a zis lor: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post...” (Mc 9, 17-29)

Să luăm aminte! „Duhul cel mut” care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află și astăzi printre noi. Patimile cele rele și păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură și chinuie pe oamenii cuprinși de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute” nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post și rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.

Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!... Ce lipsă mare avem noi de acest dar... și ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!

Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ și cenușă - zice Avraam - am început să grăiesc cu Dumnezeu” (Geneza 18, 27).

Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauți pe la toate ușile, cu pălăria în mână; și întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la ușile miniștrilor din București am văzut mulțime de oameni și puțini aveau norocul să fie primiți și ascultați. Într-o audiență mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la țară, îmi aduc aminte de un om ce spunea și se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Și, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând și oriunde cu Regele regilor și cu Domnul domnilor. Ce dar mare!

Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este respirația sufletului, este graiul vieții noastre celei sufletești. Un creștin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul... este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muți. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbește neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc.

Ce daruri și binecuvântări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu Cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri și putere de Sus pentru lipsurile vieții noastre sufletești și trupești.

Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri. Iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul și Jertfa Crucii și pe Duhul Sfânt și Focul cel Ceresc.

Cea dintâi cerință a rugăciunii este:

Să ne rugăm în numele Domnului Iisus. Este aceasta o condiție pe care Evanghelia și Mântuitorul ne-o arată precis: „Amin, amin zic vouă că orice veți cere de la Tatăl, în numele Meu, vi se va da vouă” (In 16, 23). „Veți cere în numele Meu și Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi” (In 16, 26). Vai, eu cât am stat prin școli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest lucru: Să mă rog în numele Domnului Iisus Hristos. Mi s-a spus că trebuie să mă rog așa și așa... mi s-a spus și despre mijlocirea Sfinților, dar nu mi s-a spus despre marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Iisus Mântuitorul.

Viața noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu și legătura noastră cu cerul. Aici este și puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbește prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat „telefon” ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim, prin el, cu Dumnezeu.

Voi spune o asemănare:

Mai zilele trecute, am văzut aici, la oraș, un sătean așteptând la o poartă.

- Pe cine aștepți aici, bădicule dragă?

- Apoi, cinstite părinte, aici locuiește domnul cutare. Am o rugăminte la el și aștept de două ceasuri. Poarta e încuiată, bag seamă că nu-i nimeni acasă.

- O, dragul meu, i-am răspuns eu, dumneata aștepți aici în zadar. Trebuie să suni clopoțelul de la poartă. Uite, apasă pe bumbul (butonul) ăsta și un clopoțel va înștiința îndată pe cei dinăuntru că cineva așteaptă aici afară!

Omul a sunat și îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.

Ce minunată icoană este aceasta, mai ales, pentru creștinii care nu se roagă! Așa sunt și cei care nu se roagă. Ei stau copleșiți de lipsuri și necazuri trupești și sufletești. Ușa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopoțelul. Nu cunosc rugăciunea.

Omul ce sta la poartă îl cunoștea pe domnul de care avea lipsă; avea și o rugăminte către el, dar nu știa cum să intre la el.

Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulți nu știu a pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc „clopoțelul”, nu folosesc Golgota, nu se roagă în numele Domnului Iisus.

Să ne rugăm în numele Domnului Iisus, Cel răstignit pentru noi și pentru păcatele noastre. Să cerem totul prin Sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în fața Tatălui Ceresc.

A doua cerință a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Iisus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne învețe ce să vorbim, cum să vorbim și cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne învețe și a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din școala Duhului Sfânt știu să se roage cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre și în sufletul nostru.

Când în rugăciunile noastre se află Golgota și Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca și când ai trage, de jos, un clopot din turn, și limba clopotului se mișcă încoace și încolo, dar nu atinge clopotul. Clopotul e mut.

Așa sunt toate rugăciunile din care lipsește Golgota și Focul Duhului Sfânt.

Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii și a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Spun încă o dată că rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi, românii, avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mântuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinstește, dar cu inima este departe de Mine” parcă apasă în special rugăciunile noastre.

Ba încă mai mult decât atât: cu gura cu care ne rugăm dimineața, cu aceeași gură blestemăm și înjurăm mai târziu, ca și când din același izvor ar putea ieși și apă dulce și apă otrăvită. Ne rugăm dimineața lui Dumnezeu, dar toată ziua trăim o viață fără El. O astfel de rugăciune nu ajută la nimic.

Prin rugăciune trebuie să omorâm mereu păcatul și să-l scoatem din viața noastră. Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Ori rugăciunea omoară păcatul, ori păcatul omoară rugăciunea.

Rugăciunea nu trebuie să fie a buzelor tale, ci mai ales a inimii tale. Căci din prisosul inimii vorbește gura, zice Mântuitorul (Mat 12, 34). Așa și la rugăciune, căldura și dragostea dinăuntru trebuie să miște buzele din afară. Rugăciunea trebuie să iasă dintr-un adânc al sufletului, precum se ruga David, zicând: „Din adâncul sufletului am strigat către Tine, Doamne”.

Când te rogi, trebuie să stai în fața lui Dumnezeu cu toată ființa ta, cu toată inima și cu tot sufletul tău. „Rugatu-m-am Feței Tale cu toată inima mea... Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă” (Ps 142, 6).

Când te rogi, silește-te ca toată vorba ta să fie rostită rar, cu înțeles, cu pricepere, cu duh, pentru că nu mulțimea vorbelor face rugăciunea bună, ci căldura, înțelegerea și duhul cu care te rogi. Dacă, rugându-te cu pricepere, cu duh, cu inimă și căldură, vei simți că se aprinde ceva în sufletul tău, vei simți că mâinile ți se strâng mai tare împreună și ochii ți se umezesc, atunci să știi, dragă cititorule, că te rogi cu mare folos pentru sufletul tău.

Rugăciunea apărătoare contra lui Satan

Rugăciunea cea adevărată este și cea mai bună armă contra ispititorului și a ispitelor lui.

Despre un rege se spune că, voind să se bată cu un alt rege, a trimis spioni să vadă cu ce fel de vrăjmaș are de lucru. Spionii se întoarseră spunând că pe regele și oamenii din acea țară i-au văzut rugându-se. „Cu astfel de oameni nu-i de luptat” - zise regele - și trimise spionii în altă parte. De aici veni veste că oamenii beau și chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor și i-a bătut.

Așa face și diavolul. El își trimite spionii lui să cerceteze unde ar fi suflete de cucerit:

- Aghiuță, du-te la omul acela și acela să vezi de se roagă ori ba!

La o săptămână:

- Am fost, Întunecimea voastră, și pe omul acela l-am aflat chefuind și suduind. Nici n-am mai așteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrânt ca pe o muscă.

- Tartore, du-te la omul acela și acela să vezi cum se roagă! Peste o săptămână:

- Am fost, Întunecimea voastră, și l-am aflat rugându-se. Mă așteptam să mi se facă rău de rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere. Dușmanii noștri cei mari - Golgota și Duhul Sfânt - nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineața Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi, toată ziua, cu sudalme, minciuni și alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o primejdie pentru noi.

- Tartore bătrân, du-te de vezi cum se roagă omul acela și acela!

La o săptămână:

- Am fost, Întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia! De departe m-a izbit puterea cu care se ruga. Mi s-a făcut rău și a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decât să așteptăm, poate cumva omul acela va mai slăbi în rugăciune.

Cam așa se prezintă rugăciunile noastre față de atacul diavolului.

În care din aceste trei clase este rugăciunea ta?

În evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc - ca singurul mijloc - pentru a-l alunga pe Satan și ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh și cu putere, diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufletești cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.

Să nu uităm că diavolul, oricât de mișel ar fi, este tot numai un șarpe ce se târăște pe pământ. Câtă vreme noi avem și folosim aripile rugăciunii, ușor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creștin ce nu se roagă este ca o pasăre ce și-a pierdut aripile. Iar cel care nu se roagă cum trebuie este ca o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre, ce nu poate zbura, repede o înșfacă șarpele-diavol cu ispitele lui.

Un creștin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea și în tot locul.

Ciocârlia se înalță în soare și în lumină cântând. Așa e în firea ei, în sănătatea ei, în viața ei. Așa e și creștinul cel adevărat. El simte o lipsă, o plăcere sufletească să-și desfacă mereu aripile rugăciunii și să se înalțe cu ele spre cer, spre Dumnezeu... Așa te rogi tu?

Rugăciune

Iisuse, preadulcele nostru Mântuitor! Odinioară, Apostolii Tăi s-au apropiat de Tine, rugându-Te: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!”.

Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm! Învață-ne să ne rugăm prin Tine și Jertfa Ta cea sfântă. Învață-ne să cerem totul prin Sângele Tău și Jertfa Ta cea sfântă. Învață-ne să ne aplecăm cu toate rugăciunile noastre și cu toate cererile noastre la picioarele Crucii Tale.

O, Doamne Iisuse, noi suntem niște copii nepricepuți! Învață-ne Tu, Doamne, cum să vorbim cu Tatăl Ceresc și ce să cerem de la El.

În rugăciunile noastre, Iisuse Doamne, noi cerem un singur lucru: Te cerem pe Tine, Doamne! Te cerem să fii al nostru și noi să fim ai Tăi. Te cerem numai pe Tine, Doamne, căci, dacă Te avem pe Tine, avem totul; și dacă nu Te avem pe Tine nu avem nimic. Fă ce vrei cu noi și cu rugăciunile noastre, Doamne. Miluiește-ne cu îndurările Tale când vei afla de bine, lovește-ne cu nuiaua când nu se va putea altcum. Dă-ne și hrană dulce și dă-ne și medicamente amare. Învață-ne, Iisuse Doamne, prin rugăciunile noastre, să ne încredințăm cu totul Ție.

Duhule Sfinte și de viață Făcătorule! Tu ești Învățătorul nostru cel mare pe Care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne învețe cum trebuie să ne rugăm. Pune, Duhule Sfinte, căldură și foc ceresc în rugăciunile noastre! Trezește-ne neîncetat la rugăciune și priveghere, până va sosi clipa cea sfântă să trecem în lumea unde răsună neîncetat cântările și rugăciunile cele cerești. Amin.

Câțiva oameni de rugăciune din Biblie

Biblia, această binecuvântată Carte a lui Dumnezeu, este plină de învățături și pilde ce ne arată cum să ne rugăm cu folos de mântuire. Toți aleșii Domnului au fost oameni de rugăciune. Orice creștin adevărat trebuie să fie om de rugăciune.

În chipul de mai jos se văd cinci dintre cei mai mari „eroi” ai rugăciunii din Biblie: Moise, Ana, David, Preacurata Fecioară Maria și bătrânul Simeon. Viața lor a fost o viață de rugăciune. Viața lor este cea mai minunată predică și învățătură despre cum trebuie să ne rugăm cu dar și folos de mântuire sufletească.

Ce pildă măreață de rugăciune este, spre exemplu, Moise și viața lui! Toate întrebările, toate necazurile, toate frământările sale și ale poporului său Moise le depunea cu rugăciune la picioarele Domnului și aștepta răspunsul Lui: „Doamne, ce să fac?” întreba Moise în fața tuturor încercărilor (Ieș 17, 4). Nimic nu făcea, nimic nu plănuia fără să-L întrebe pe Dumnezeu, prin rugăciune, și fără să aștepte răspunsul Lui.

Tot așa făcea și David, celălalt „erou” al rugăciunii din Vechiul Testament. Toate plângerile lui, toate cererile, toate bucuriile, ca și toate necazurile, David „le revărsa” prin rugăciune înaintea Domnului și aștepta în liniște și cu încredere răspunsul Lui.

Ce pildă frumoasă de rugăciune este și Ana, proorocița, care se adâncea atât de mult în rugăciune, încât Eli, preotul, spunea că-i beată... „O, nu, domnul meu, zicea Ana, eu nu sunt beată, ci îmi revărs sufletul înaintea Domnului!” (1 Regi 1, 15).

Rugăciunea cea adevărată este un fel de „beție” a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt are și El puterea de a-l „îmbăta” pe om. Când te rogi cu toată inima și cu tot sufletul tău, simți, ca și Ana, cum te cuprinde și cum te aprinde această „beție” sfântă și dulce, care te înalță, te curăță, te înnoiește și te întărește.

Ce pildă sfântă și măreață de rugăciune este și Preacurata Fecioara Maria! Printr-o viață de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare Dar pe care L-a primit vreodată un om pământean. Viața Preacuratei stă și va sta până la sfârșitul veacurilor ca o sfântă și măreață pildă de rugăciune și viață curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiți (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat și desăvârșit vas din lume, pe care cerul l-a ales și l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc!

Ce pildă măreață de rugăciune este și bătrânul Simeon, care, la sfârșitul unei vieți de rugăciune, s-a învrednicit să-L primească în brațele sale pe Mesia! O viață de rugăciune se învrednicește și azi de acest dar.

Biblia este plină de „eroi” ai rugăciunii, dar totuși cea mai măreață și desăvârșită pildă de rugăciune ne-a dat-o și ne-a lăsat-o Însuși Iisus Mântuitorul. Domnul Iisus Și-a început lucrarea cu patruzeci de zile de post și rugăciune. A lucrat rugându-Se și Și-a încheiat lucrarea cu cea mai mișcătoare rugăciune din câte s-au auzit vreodată pe acest pământ: cea din grădina Ghetsimani și cea de pe Crucea Golgotei, când Se ruga: „Tată, iartă-le lor!...”.

Nopți întregi petrecea Domnul Hristos în rugăciune. „Iar noaptea, ieșind, Se ruga în muntele Măslinilor” (Lc 21, 37).

În grădina Ghetsimani El S-a rugat cu sudori de sânge. „Și, rugându-Se, se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce cad pe pământ”.

Viața noastră trebuie să fie o viață neîncetată de rugăciune. Domnul Iisus i-a învățat pe Apostoli cum să se roage (Lc 11, 1), iar nouă ne-a trimis pe Duhul Sfânt, să ne învețe cum să ne rugăm. Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăța numai în școala Lui. Duhul Sfânt ne învață să ne rugăm cu credință, cu foc, cu putere. Duhul Sfânt ne învață să ne rugăm nu numai din buze și din cărți, ci și din prisosul nostru cel sufletesc.

Un om îmi spunea că a pierdut cartea de rugăciuni și, din pricina asta, nu s-a putut ruga două săptămâni de zile. Cei din școala Duhului Sfânt se pot ruga și fără carte. Școala aceasta face și azi „eroi” ai rugăciunii.