Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare

(a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Despre Împărăția lui Dumnezeu și despre căință

În vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece învățăcei, a început a le spune lor cele ce erau să I se întâmple Lui:

„Iată, ne suim în Ierusalim și Fiul Omului Se va da arhiereilor și cărturarilor și-L vor judeca pe El spre moarte și-L vor da pe El neamurilor. Și-L vor batjocori pe El, și-L vor bate pe El, și-L vor scuipa pe El, și-L vor omorî pe El, și a treia zi va învia”.

Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedei, zicând:

„Dă-ne nouă ca să ședem unul de-a dreapta Ta și unul de-a stânga Ta, întru slava Ta”.

Iar Iisus le-a zis lor:

„Nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care Eu îl beau? Și cu botezul cu care Eu mă botez să vă botezați?”

Iar ei au zis Lui:

„Putem”.

Iar Iisus a zis lor:

„Paharul pe care Eu îl voi bea, cu adevărat îl veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza; iar a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit”.

Și auzind cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i pe dânșii la Sine, le-a zis lor:

„Știți că cei cărora li se pare că sunt începători ai neamurilor, le stăpânesc pe ele și cei mai mari ai lor le domnesc pe dânsele. Iar între voi nu trebuie să fie așa... Care va vrea să fie mai mare între voi să fie vouă slugă. Și care va vrea să fie între voi întâi să fie tuturor slugă, pentru că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească Lui, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru mulți”. (Mc 10, 32-45)

După cum vedeți din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile și moartea Sa, după care vor urma însă și învierea și preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credința pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăție lumească. Gândul acestei împărății mari și puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăție. Față cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învățându-i că Împărăția Lui va fi Împărăția smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.

Se vede și în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului și totuși mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.

Despre Împărăția lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori și în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu între voi”. Și, iarăși, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăția Lui și pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.

S-ar părea că este o contrazicere între aceste învățături, dar nu este. Aceste învățături stau în legătură strânsă unele cu altele.

Iată legătura și înțelesul lor cel adevărat:

Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăția cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele și purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăția lui Dumnezeu și la noi, pe pământ. Împărăția lui Dumnezeu pe pământ e acolo unde domnește și stăpânește voința lui Dumnezeu, iar oamenii trăiesc în supunere și ascultare de Dumnezeu, adică în dragoste, în pace, în iubire, ca niște fii ai lui Dumnezeu și frați. În acest înțeles a zis Iisus: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu în mijlocul vostru!”, adică: Iată, voi puteți înfăptui și între voi Împărăția lui Dumnezeu.

Dar această Împărăție nu poate sosi decât atunci când fiecare creștin o primește mai întâi în inima lui, adică atunci când omul lasă pe Domnul să Se facă Împărat, Stăpân și Poruncitor în inima lui. Când omul se supune întru totul voinței lui Dumnezeu și trăiește în ascultare de El, atunci, de fapt, Împărăția lui Dumnezeu se află în inima lui. Numai astfel, mai mulți oameni, care au primit Împărăția lui Dumnezeu în inimile lor, vor putea înfăptui mai departe și pe pământ Împărăția Domnului. În acest înțeles a zis Iisus: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu în inimile voastre!”.

Dar această Împărăție n-a pătruns în toate inimile; în cele mai multe stăpânește „domnul veacului acestuia” (2 Cor 4, 4), diavolul, și de aceea ne-a lăsat Iisus să ne rugăm, în „Tatăl nostru”, să vie Împărăția lui Dumnezeu și la noi, pe pământ. Acesta e înțelesul învățăturilor lui Iisus despre Împărăția lui Dumnezeu.

Cititorule! Tu te rogi mereu în „Tatăl nostru” să vină Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, dar eu te întreb: cu ce ajuți tu să poată veni această Împărăție? Ia seama că tu te rogi numai din gură pentru Împărăția lui Dumnezeu, dar cu faptele și cu păcatele tale stai împotriva ei.

„Iată, Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru!” a zis Iisus. Ai tu, cititorule, această Împărăție în inima ta? Când și eu și tu, când și vecinul meu și al tău, când toți oamenii vom avea și vom înfăptui această Împărăție a lui Dumnezeu în inimile noastre, atunci, și numai atunci, va sosi Împărăția lui Dumnezeu și la noi, pe pământ.

Ceva despre căință

(în legătură cu Psalmul 50)

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinței și al mărturisirii păcatelor. Mare taină este și aceasta, dar, întocmai ca postul și rugăciunea, și taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.

Biblia e plină de multe și mișcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căință și mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50- „Miluiește- mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.

Până la sfârșitul veacurilor acest psalm va sta în fața oamenilor ca pilda cea mai mișcătoare despre căința cea adevărată. Psalmul 50cuprinde în sine toate cerințele căinței și ale mărturisirii celei adevărate.

Cunoașteți Psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viața lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie”. Psalmul 50a ieșit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie și, ca să-și ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în fața Domnului și a dobândit iertare. Din căința aceasta a ieșit psalmul 50. Chipul de mai înainte arată întâmplarea aceasta.

(Citiți pe larg în Biblie istoria Psalmului 50, la 2 Regi 11, 1-27 - 2 Samuel 11, 1-27 și 12, 1-14.)

Căderea și căința lui David sunt puse în fața noastră cu multe învățături.

Întâi să ne gândim că David a fost alesul și iubitul Domnului și totuși ispita l-a biruit și pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează și te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios” (Mt 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinței. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut și s-a sculat, ca tu din amândouă să câștigi: și din căderea și din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului.

Căderea lui David ne arată apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis ușa încet, pe nesimțite. David a văzut pe femeia lui Urie, scăldându-se. Dar pe ușa aceasta - zice Sf. Ioan Gură de Aur - îndată a dat năvală păcatul, ca un urs grozav și înfricoșat. David n-a rezistat ispitei. A păcătuit, și păcatul sapă mai departe. David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge din rău în mai rău și nu se oprește până la uciderea, indirectă, a lui Urie.

Așa sunt ispita și păcatul. Dacă le deschidem numai puțin ușa, dau năvală asupra noastră. Ne biruie și ne duc în galop pe calea pierzării.

Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda lui David. Ne-o arată să ne înfricoșăm și să ne ferim de ea.

David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu. Proorocul Natan îi arată păcatul și-l și mustră pentru păcat. Și ce face David în fața acestei „telegrame” cerești? Face ceea ce trebuie să facem și noi când ne-au biruit ispita și păcatul. David își apleacă fruntea în semn de căință și de recunoaștere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în fața lui Natan. Ar fi putut încerca să facă pe avocatul... să zică: Da, am greșit, dar greșeala mea e scuzabilă, căci eu sunt rege și trebuia cu orice preț să apăr „prestigiul coroanei”. Pentru o femeie nu mă puteam „discredita” în fața poporului și a țării... A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte, ca să înconjur izbucnirea unui scandal la curtea regală. Dar David n-a făcut așa. Nici măcar un singur cuvânt n-a rostit pentru apărarea sa, ci și-a plecat capul, strigând: „Fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu înaintea mea stă totdeauna”.

„Fărădelegea mea o cunosc” - iată, aceasta este cea dintâi și cea mai mare condiție a căinței celei adevărate: cunoașterea și recunoașterea sinceră a păcatului. Mulți însă, foarte mulți, greșesc tocmai aici. În scaunul mărturisirii, atâția și-atâția fac pe „avocații” și apărătorii lor, în loc să facă pe „David plângătorul”. Pocăința este o cumpănă ce nu se apleacă spre „iertarea păcatelor” până nu punem în ea prima greutate: recunoașterea și mărturisirea sinceră a păcatelor.

Pocăința - zice Sf. Ioan Gură de Aur - este tocmeală și schimb. Este o tocmeală între om și Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă și cel care se mântuiește:

„Ce dai tu, o, Davide, ca să te mântuiești?” „Că fărădelegea mea o cunosc (...)”.

„Atâta dai? Destul Îmi este Mie și atât.”

Lacrimi și mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.

Pocăința este un medicament în care și omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.

Dumnezeu miluiește, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluiește, că zice: Dă și tu ceva! Întinde și tu mâna! Nu pentru că am trebuință de tine, ci pentru că voiesc să aduci și tu ceva la mântuirea ta. Pocăință și lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni.

În pilda lui David mai este apoi și o altă cerință a căinței. Îndată după săvârșirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era rușine de el și căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinței, lucrurile se schimbă. David nu-și mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperișul casei”. Îl pune în psalm și-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căința pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile și pentru toate neamurile.

Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinței este tocmai acesta: când începe a-și mărturisi fără nici o rușine trecutul său și păcatele sale.

Un frate preot îmi dădea să înțeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale, că și eu „mă distram” odinioară pe la cârciumi și răsfoiam „biblia diavolului” (cărțile de joc). Dar o astfel de „exagerare” este în firea și porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinței, mărturisirea păcatelor cere și capătă glas întocmai ca „exagerările” lui David, când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile făcute de către ostași și în public, adică în adunări, de care se scandalizează creștinii cei mulți, sunt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la Dumnezeu.

Creștinii de azi se rușinează de păcat. Umblă cât mai mult să-și ascundă păcatele. Ce mult a săpat diavolul, vicleanul, și aici! „Se cuprinde cineva - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - de pofta cumplită către o desfrânată de obște arătată; merge după dânsa ca un orb, intră fără rușine în lăcașul ei și face păcatul. Iese de acolo după săvârșirea păcatului și se rușinează să se pocăiască.

Ticălosule, când te împreunai cu desfrânata, nu te rușinai? Iar când vii să te pocăiești, atunci te rușinezi? Lucru face și nu se rușinează, și de cuvânt se rușinează... Al diavolului este vicleșugul acesta! La păcat nu-l lasă pe el să se rușineze, căci știe că de se va rușina va fugi de păcat; dar la pocăință îl face pe el de se rușinează, pentru că știe că, rușinându-se, nu se pocăiește. Două rele face diavolul: și la păcat trage și pocăința o oprește... Pocăinței îi dă rușine, iar păcatului, îndrăzneală!”

O altă cerință a căinței sunt lacrimile. Căința trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. De trei ori s-a lepădat Sf. Ap. Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit și „a plâns cu amar”, „al doilea botez, prin lacrimi, din ochi făcând” - cum zice iarăși Sf. Ioan Gură de Aur.

«Viețile sfinților» istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru iertarea păcatelor:

- Du-te, dragul meu, i-a zis pustnicul, și caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ți ochii cu apa aceea și îndată vei fi iertat.

După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând de întristare, că n-a aflat această apă a iertării...

- O, dragul meu, i-a răspuns pustnicul, iată apa aceasta este în ochii tăi!... Lacrimile pentru păcate sunt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus, către Cer, către Dumnezeu...

Căința mai are apoi și o altă cerință care deschide ușa mântuirii. Păcatele trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile noastre, ci și cu sângele Domnului. Căința cea adevărată ne duce la picioarele Celui Răstignit; ne duce la izvorul cel mare al iertării, la Crucea și Jertfa scumpului nostru Mântuitor. A te căi înseamnă a cădea plângând în brațele Crucii.

Puterea căinței și a mărturisirii stă în legătura ce ne-o facem cu izvorul iertării și al puterii: cu Iisus Mântuitorul și în începutul de viață nouă cu El. Fără legătura aceasta, am pierdut puterea mărturisirii: ne spovedim regulat și păcătuim regulat...

Mărturisirea nu e doar o descărcare și reîncărcare de păcate, ci o rupere definitivă cu păcatele. Și mărturisirea poate ajunge o taină goală - ca și postul și rugăciunea - dacă în ea nu se află căința, lacrimile și Golgota!

De pe când eram preot la țară, îmi aduc aminte de un om care, trecând, în timpul unui post, cu carul pe lângă casa mea, și-a zis: „Hai să mă bag și pe la popa, să mă spovedesc..., că pe la biserică n-am răgaz să mai merg”. Prețuia ceva o astfel de mărturisire?

Mărturisirea este - trebuie să fie - o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc ce pune hotar nou, ce face un început de viață nouă.

Ajută-ne, Doamne, să putem face o astfel de mărturisire. Numai după o astfel de înțelegere a căinței urmează și mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învață, mai pe larg, duhovnicii cei sufletești.

O, ce dar mare este nouă căința și ce pace și liniște sufletească ne dau căința și iertarea păcatelor! „Fericiți cărora li s-au iertat fărădelegile și cărora li s-au acoperit păcatele” (Ps 31, 1). Toate tribunalele din lume de te-ar ierta pentru vreo anume greșeală, nu-ți pot da pacea, liniștea și bucuria sufletească ce ți le dă căința cea adevărată.

„Câtă vreme am tăcut - spunea psalmistul - mi se topeau oasele mele și mâna Ta apăsa ziua și noaptea asupra mea; atunci am zis: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și El a iertat păgânătatea mea” (Ps 31, 3-6).

Păcatul te apasă și te tulbură și pe tine, cititorule, atât timp cât taci. Spune-I Domnului păcatele tale, stropește-le cu lacrimi de căință, îngenunchează cu ele în fața Crucii și îndată vei avea liniște, pace, bucurie și mântuire sufletească.

Rugăciune

Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Și peste păcatele mele stă sabia Judecății Tale. Stă cumpăna Judecății Tale. Și eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Și nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc”, păcatul meu îl cunosc.

Păcătuit-am, și păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea”.

Păcătuit-am, și păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.

Păcătuit-am, și păcatul m-a lăsat singur și pribeag.

Păcătuit-am, și am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia și urgia pedepsei.

Păcătuit-am, și sufletul meu a pierdut ceva. Viața mea a pierdut ceva... Viața mea a pierdut pe Cineva...

Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea și păcatul m-au smuls de aici. Și, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăși cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăși cu Tine și mă primește iarăși în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepsește-mă și pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepsește-mă, Doamne, dar nu mă părăsi!

„Sabia” nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat „să râdă vrăjmașul de el”, strigând: „Prindeți-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul”. Nu l-ai scos din casa dragostei Tale.

Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.

O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie și pe mine până la sfârșit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare” să nu se gate din viața mea. Pentru păcatele mele, lovește-mă fără cruțare. Lasă-l pe „Șimei” să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur - părăsit de toți - pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina și viața mea.

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbușesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Și cu lacrimi fierbinți mă rog. Și cu lacrimi de foc mă rog: învrednicește-mă să gust din dulceața făgăduinței Tale! „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine” (Is 54, 7-10).

O Doamne, învrednicește-mă să trăiesc în această preadulce făgăduință! Învrednicește-mă să mă sting în această preadulce făgăduință, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Buretele lacrimilor

Pe tablă neagră sunt scrise păcatele tale. Un burete sunt lacrimile tale. Lăcrimează, și ele se șterg. Lăcrimează, și se va afla curată cartea vieții tale. Mare burete sunt lacrimile căinței!

Mare este puterea lacrimilor! Mucenicii varsă sânge, păcătoșii varsă lacrimi. Lacrimile păcătoșilor stau la cumpănă cu sângele mucenicilor.

De trei ori s-a lepădat Petru de Domnul. Sânge a vărsat Apostolul pentru acest păcat? Nu! A vărsat izvoare de lacrimi amare; a plâns cu amar și i s-a iertat păcatul.

Boala și doctoria

Păcatul este boala, căința este doctoria. Căci precum pentru trup sunt boli și doctorii, tot așa pentru suflet sunt păcate și pocăință. Boală și doctorie, păcat și pocăință. La boală este putreziciune, la doctorie este curățire.

Pocăința este o doctorie în care trebuie să pună și omul ceva.

- Ce-Mi dai, omule, ca să-ți amestec doctoria? întreabă Dumnezeu. Lacrimi și căință dă-Mi, iar pe celelalte iubirea Mea de oameni ți le dă.

Boala lasă urme

Măcar cât de mult se va sili doctorul, cele mai multe boli lasă urme: pe obraz, pe corp, pe mâini etc. Oricât s-ar nevoi doctorul, nu poate depărta semnul bolii.

Dar Dumnezeu, când șterge păcatul, nici semn nu lasă, nici urmă nu sloboade să rămână, ci, împreună cu sănătatea, dăruiește și frumusețea și face pe cel care a păcătuit a fi întocmai cu cel care n-a păcătuit. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, zice Domnul, ca zăpada le voi albi. Și de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi albi.

Că la Dumnezeu toate sunt cu putință. El poate să facă curat din întinat. Deci mărimea pocăinței cunoscând-o, slavă Lui să-I înălțăm.

(Din învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)