Evanghelia Duminicii a 3-a după Paști

(a Mironosițelor)

Apostolia femeilor

În vremea aceea, venit-a Iosif din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care și acela era așteptând împărăția lui Dumnezeu; și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit așa curând. Și, chemând pe sutașul, l-a întrebat pe dânsul de a murit demult. Și, înțelegând de la sutașul, a dăruit lui Iosif trupul. Și, cumpărând giulgiul și pogorându-L pe El, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus în mormânt, care era săpat în piatră și a prăvălit o piatră pe ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria lui Iosif priveau unde-L pun. Și, dacă a trecut sâmbăta, Maria Magdalena și Maria lui Iacov și Salome au cumpărat miresme ca să meargă să-L ungă pe El. Și foarte de dimineață, într-una a Sâmbetelor, au venit la mormânt, răsărind soarele. Și ziceau una către alta: „Cine va prăvăli nouă piatra de pe ușa mormântului?” Și, căutând, au văzut piatra prăvălită, că era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut pe un tânăr șezând de-a dreapta, îmbrăcat în veșmânt alb și s-au înspăimântat. Iar el a zis lor: „Nu vă înspăimântați! Pe Iisus căutați, Nazarineanul cel Răstignit? S-a sculat; nu este aici! Iată locul unde L-au pus pe El! Deci mergeți de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veți vedea pe El, precum a zis vouă”.

Și, ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de cutremur și de spaimă și nimănui nimic n-au spus, că se temeau. (Mc 15, 43-47; 16, 1-8)

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosițe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel Înviat din morți. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credința și statornicia ce le-au arătat în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toți L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alții din nerecunoștință. De frica iudeilor, fugiseră și se ascunseseră până și apostolii (afară de Ioan).

Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toți, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ținut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârșit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor și bătăilor... Le vedem plângând, la Crucea Lui, la suferințele Sale... Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului și așezându-l în mormânt. Le vedem așteptând învierea Lui...

Trebuie să ne dăm seama că n-a fost ușoară această statornicie de credință a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor și zăngănitul armelor soldaților ar fi fost destul să înspăimânte inima și sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldații romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui „osândit”. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beție de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul și lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii și cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură și ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. Îmbrățișând Crucea Domnului, brațele lor cele slabe se prefăcuseră în brațe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferea și murea scumpul nostru Mântuitor.

O, voi, binecuvântate Marii! Credincioșii din toate timpurile vă vor păstra o veșnică amintire și recunoștință pentru credința și statornicia voastră, că n-ați părăsit pe scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai groaznice.

Dar credința voastră trebuie să ne fie și o predică mișcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul.

Eu, de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi și strâng cu toată puterea brațelor mele sufletești Crucea Răstignirii; de câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi și la cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Cine mă va despărți pe mine de dragostea lui Hristos?... Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia sau sabia nu vor fi în stare să mă despartă de Hristos” (Rom 8, 38-39).

Dar femeilor mironosițe li s-a dat și o solie: să vestească Învierea Domnului. Și femeilor deci li s-a dat o apostolie în această lume. Li s-a dat și lor solia și apostolia să-L vestească neîncetat pe Iisus cel viu și înviat. Însă prima condiție a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăși un suflet viu și înviat.

Pildă ne dau și aici mironosițele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Iisus cel înviat din morți. Ei i S-a arătat întâi Iisus cel înviat și darul Învierii.

Ei, și cine era această femeie învrednicită de un dar așa de mare? Evanghelia ne spune: „Iar Iisus, după ce a înviat, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte diavoli” (Mc 16, 9).

Maria Magdalena fusese și ea un fel de moartă, îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s-a ridicat și a înviat, prin darul iertării, prin darul morții și al învierii Domnului. Vestindu-L pe Domnul, desigur, Maria nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul și răstignirea Lui, ci va fi strigat peste tot locul:

„Eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută... aveam șapte duhuri rele... mă tăvăleam în șapte păcate de moarte... zăceam în adâncul pierzării... toate răutățile și blestemățiile erau în mine; eram o moartă... Dar, din moartea aceasta, m-a ridicat Domnul și Mântuitorul meu Iisus Hristos!... Apropiați-vă și voi de acest Mântuitor și îndată veți lua iertare și mântuire...”.

Mironosițele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au văzut suferințele Domnului, ci pentru că au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce. Maria Magdalena vestește și ne spune că orice femeie - oricât de păcătoasă ar fi fost - se poate face o vestitoare a Domnului, după ce a aflat și a gustat taina cea mare și sfântă a morții și învierii Domnului. De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece și numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai „Mariile” care plâng la picioarele Domnului..., numai „Mariile” care au gustat din darurile Crucii. Astfel de „Marii”, vestitoare ale Domnului, se străduiește să facă și Oastea Domnului. O apostolie a femeilor, fără de acest temei, n-ajunge nimic.

Aici, pe la oraș, sunt „Reuniuni” și „Carități”, formate din femei, care se ocupă cu organizări de petreceri și de baluri, uneori chiar și în timpul posturilor...

Ce fel de apostolie să facem noi, niște femei neajutorate? - ne va întreba cineva dintre femei.

Vom răspunde îndată: femeile pot face o apostolie mai mare chiar decât bărbații. Prin rosturile sale, o femeie poate face pentru Domnul mai mult chiar și decât un bărbat. O femeie este chemată, înainte de toate, să facă apostolie în casa ei, prin grija de copii, prin grija de soțul ei, prin rugăciunile ei, prin căldura, prin lumina ei cea sufletească. O, ce dar mare este o „Marie” adevărată pentru casă și familie!

Apostolia femeii trebuie să iasă apoi și afară din casa ei, căutând peste tot locul să împace zavistiile dintre oameni și să semene pace, dragoste, bunătate, milă. Se va face apoi și o vestitoare a Domnului, așa cum fac cele care intră în Oastea Domnului. O, ce lucruri minunate poate face o femeie intrată în slujba Domnului! Femeia parcă e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei este mai caldă, mai simțitoare, poate fi mai ușor de aprins. Poate de când au văzut suferințele Domnului, inima femeilor a rămas mai simțitoare, mai caldă, mai gata să plângă, mai gata să se aprindă. Femeile sunt înzestrate cu daruri sufletești mai alese decât bărbații.

Dar, vedeți, tocmai pentru asta diavolul a alergat și aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri sufletești diavolul se silește să atragă femeile în slujba și în apostolia lui. Și, vai, câte femei fac slujba și apostolia asta. „Iar unele femei s-au abătut după Satan”, zicea Sf. Ap. Pavel (1 Tim 5, 15). Azi însă se poate spune că și mai multe femei s-au abătut după Satan.

Acestea sunt femeile care ațâță vrajbă între oameni prin clevetiri și minciuni... Acestea sunt femeile care își pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumusețea etc. „Casa acestor femei este un iad și un mormânt” (Prov 7, 26). Vai, ce seceriș bogat are diavolul pe urma unor astfel de femei!

Marele poet și gânditor al neamului nostru, Mihai Eminescu, a zis despre femeie că este „înger și demon”. Cu adevărat, înger ceresc este femeia când își pune însușirile și darurile ei în slujba Domnului, dar diavol se face când își pune darurile în slujba răului. Femeia cea evlavioasă și cuminte este cu adevărat un înger în casa omului și face un rai din căsuța lui; dar femeia cu năravuri rele face un iad din casa omului.

Tot așa e și în viața satelor. Femeile care trăiesc o viață cu Domnul sunt mironosițe răspânditoare de pace și împăcare a vrăjmășiilor. Dar, pe de altă parte, celelalte femei - care parcă nu fac altceva decât ațâță minciuni, ură, clevetiri, adultere - atrag pe urmă și pe bărbații lor în aceste mânii și lupte și ispite.

Una dintre pricinile că satele noastre sunt pline de desfrânare, de adultere și zavistuiri sunt femeile. Preoteasa e amărâtă cu notăreasa; învățătoarea, cu primărița. Lița asta s-a certat cu ceea, și ceea cu cealaltă... și, în vrajba asta, apoi femeile bagă și pe bărbații lor; și bagă, pe urmă, tot satul în mânii și lupte ce țin ani de zile, așa precum și grecii s-au războit cu troienii zece ani de zile pentru o femeie...

Dacă femeile fruntașe ar fi mironosițe, binevestitoare ale Domnului, o, cum ar spori pacea Lui prin satele și orașele noastre!

Femeilor! Aplecați-vă cu mironosițele la picioarele Crucii și, luând pildă de la ele, puneți-vă și voi viața în slujba Domnului!

Rugați-vă pentru soții voștri

Binecuvântate sunt casa și familia unde soții - bărbatul și femeia - trăiesc o viață de credință și de rugăciune. Dar, vai, ce grozavă este viața în casa și-n familia unde au intrat necredința și răutățile! Ce jug greu duce, spre pildă, o soție credincioasă alături de un soț necredincios! Dar o astfel de stare totuși se poate îndrepta. Soția credincioasă trebuie să se roage pentru îndreptarea soțului ei (iar soțul cel credincios, pentru îndreptarea soției sale). Să se roage cu răbdare, cu stăruință și cu credință, și Domnul va răspunde acestei credințe.

O soție credincioasă, dintr-un ținut minier, suferea foarte mult din partea bărbatului ei necredincios și bețiv. Dar ea se ruga stăruitor pentru mântuirea lui. De câte ori soțul venea beat acasă și o găsea rugându-se, îi smulgea din mână cartea de rugăciuni și o călca în picioare. Dar într-o zi veni o știre de alarmă de la mină; bărbatul își rupsese un picior. Soția alergă plângând, întrebând ce s-a întâmplat. „Scumpa mea soție, răspunse bărbatul, nu s-a întâmplat nimic... Asta-i judecata lui Dumnezeu! Piciorul care a călcat Biblia și cartea ta de rugăciuni și-a primit pedeapsa... De acum nu va mai călca Biblia; de acum eu mă întorc la Dumnezeu...”

Din acea clipă, soțul a devenit un credincios. I s-a vindecat pe urmă și piciorul și i s-a vindecat și sufletul. Rugăciunea soției sale n-a fost zadarnică.

Avem și în Oastea Domnului atâtea și atâtea femei care au adus la Domnul pe soții lor prin răbdare, rugăciune și suferință... și avem atâtea și atâtea care suferă încă și se roagă cu stăruință. Domnul va răspunde la rugăciunea lor.