Evanghelia Duminicii a 4-a după Paști
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(a Slăbănogului)
Despre bolile sufletești și tămăduirea lor
În vremea aceea, S-a suit Iisus în Ierusalim. Și este în Ierusalim scăldătoarea oilor care, în evreiește, se cheamă Vitezda, cinci pridvoare având. Într-aceea zăcea mulțime multă de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Că înger, la vreme, se pogora în scăldătoare și tulbura apa, și care intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos ori de ce boală era ținut. Deci era acolo un om, treizeci și opt de ani având de boală.
Pe acesta, văzându-l Iisus zăcând și cunoscând că, iată, multă vreme avea, i-a zis lui: „Voiești să fii sănătos?” Răspuns-a Lui bolnavul: „Doamne, om n-am ca, dacă se va tulbura apa, să mă bage în scăldătoare; deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară”. Zis-a lui Iisus: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Și îndată omul s-a făcut sănătos și și-a luat patul și umbla. Și era, într-acea zi, sâmbătă. Deci ziceau iudeii celui vindecat: „Sâmbătă este și nu se cade ție a-ți lua patul”. Răspuns-a lor: „Cela ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: «Ia-ți patul tău și umblă!»” Iar cel vindecat nu știa Cine este, că Iisus Se dăduse în lături, norod fiind în acel loc. După aceea, l-a aflat pe el Iisus în biserică și i-a zis lui: „Iată că te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău!”. A mers omul acela și a vestit iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut pe dânsul sănătos. (In 5, 1-15)
Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă așteptare! După câteva zile de boală ți se face viața amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăiește, înainte de toate, despre credința cea vie și tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferință și așteptare n-au putut să-i înfrângă credința și nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii și istoria mântuirii noastre. Treizeci și opt de ani a așteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul” care avea să-l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a așteptat omenirea - căzută și îmbolnăvită prin păcatul lui Adam - pe „Omul” care să-i aducă tămăduire și mântuire. La „plinirea vremii”, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit și ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a-fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul și medicamentul care să ne și vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-și diploma. Și Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma” Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiți cu inima, să vestesc robilor iertare și să dau orbilor vedere” (Lc 4, 18).
La venirea Domnului, lumea era un spital uriaș plin de boli sufletești și de cei bolnavi cu sufletul. Era plină lumea de cei care „aveau ochi, dar nu vedeau, aveau urechi, dar nu auzeau”; era plină lumea de orbi, surzi, muți și ologi cu sufletul. Domnul Iisus i-a vindecat pe toți cei care s-au apropiat de El cu credință. El i-a chemat, să ia tămăduire, pe toți cei bolnavi cu trupul și cu sufletul, strigând pe tot locul că n-a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi... nu sănătoșilor le trebuie doctor, ci bolnavilor (Mt 9, 12).
Vindecarea slăbănogului de la Vitezda era chipul vindecării omenirii care așteptase pe Omul-Mesia, era strigătul: Iată, a sosit „Omul” pe Care L-a așteptat omenirea bolnavă! Venirea Mântuitorului era strigătul de bucurie despre „plinirea vremilor”, când „se vor deschide ochii orbilor și urechile surzilor vor auzi. Șchiopul ca cerbul va sări și limpede va fi limba gângavilor” (Is 35, 5-6).
Domnul Iisus a venit să stârpească din rădăcină boala păcatului. Ar urma deci să avem o lume tămăduită de bolile cele sufletești ale păcatului. Dar, vai, n-avem această lume? Lumea de azi - mai mult, poate, ca oricând - e iarăși un spital uriaș plin de boli sufletești și de cei bolnavi cu sufletul. De ce? Pentru că lumea și oamenii n-au primit și nu primesc pe Doctorul cel Mare, Care a venit în lume să tămăduiască bolile cele sufletești...; n-au primit și nu primesc „medicamentele” ce ni le-a lăsat Acest Doctor (Jertfa lui cea Sfântă). Și, oare, de ce nu primește lumea pe acest Doctor minunat?
1. Întâi, pentru că cei mai mulți oameni nu simt bolile sufletești, iar cine nu simte boala n-are lipsă de doctor. Darul tămăduirii nu ni se dă cu forța. „Voiești să fii sănătos?” - l-a întrebat Iisus pe bolnavul de la Vitezda. Boala cea sufletească trebuie, mai întâi, să fie simțită. „Bolnavilor le trebuie doctor” - zicea Mântuitorul. Însă, vedeți, ispita vine aici. Cei mai mulți oameni se simt „sănătoși”. Apucă-te și zi cuiva: „Păcătosule, vino la Domnul!” Cu siguranță el se va supăra și se va considera ofensat. Ce-mi zici păcătos? Că doar n-am omorât pe nimeni și n-am aprins casa nimănui...
Vai, ce stare primejdioasă este aceasta! Omule, nu răspunde așa! Oricât te-ai crede tu de bun, să știi că ești păcătos și căzut. Ascultă ce-ți spune Domnul: „Tu zici: Sunt bogat și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine haine albe... și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi...” (Apoc 3, 17-18).
2. Apoi, oamenii nu simt bolile cele sufletești, pentru că sunt amețiți de diavolul cu plăcerile cele lumești. La durerile mari și bolile grele, doctorii dau bolnavilor injecții de cloroform, care le alină și le amorțește durerile pe un anumit timp. Dar acest cloroform scurtează viața și îl bagă pe om cu zile în pământ. Așa face și diavolul. Alină și astupă durerile bolilor sufletești cu cloroformul patimilor și plăcerilor lumești (alcool, desfătări etc.). Pe urmă însă - pe patul morții - omul se trezește în cumplitele dureri sufletești, dar atunci e prea târziu, e prea târziu...
3. În al treilea rând, oamenii nu-L primesc pe Doctorul cel Mare, pentru că nu știu să prețuiască sănătatea cea sufletească. Diavolul a lucrat aici atât de mult, încât oamenii numesc sănătatea cea sufletească „boală”, iar boala cea sufletească, „sănătate”. Despre cei intrați în Oastea Domnului zice lumea că-s un fel de „bolnavi” cu sufletul. Ești „sănătos” numai când țipi în birt și sudui și trăiești la rând cu toate modele și păcatele lumii (adică, până când ești bolnav cu sufletul).
Atât de mult s-au dedat oamenii cu beteșugul păcatelor, încât nu le trebuie sănătatea sufletească. Istoria păstrează, în privința asta, o minunată și mult-grăitoare întâmplare.
Pe la anul 1754, se făcu în Franța o mare procesiune cu moaștele făcătoare de minuni ale unui sfânt. Mulțime mare de popor se strânsese cu acest prilej. Veniseră și o mulțime de bolnavi și cerșetori. Doi ologi cerșeau la un capăt de drum.
- Să aveți credință tare, le ziseră niște trecători, în curând vor trece pe aici moaștele sfântului și, de veți avea credință, vă veți tămădui!
- Frate, se înțeleseră atunci ologii, de noi nu va fi bine cu moaștele alea; s-ar putea întâmpla să ne tămăduim...; și atunci cine ne va mai da nouă bani?... Va trebui să ne apucăm iarăși de lucru...; hai, mai bine s-o ștergem de-aici!...
Și cei doi ologi o șterseră repede din calea moaștelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.
Exact așa se întâmplă și cu oamenii de azi. Nu le trebuie oamenilor o „sănătate” care să-i despartă de patimile și de năravurile lor rele.
Într-un sat, s-au luat oamenii cu huiduieli și cu bătăi după doi ostași din Oastea Domnului, care merseseră să le vestească despre Oaste.
„Auziți, oameni buni, ce spun nebunii ăștia! Cică trebuie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de petreceri și de alte datini în care au trăit moșii și strămoșii noștri...”
Ferice de cei care simt bolile cele sufletești și Îl cheamă pe Doctorul cel Mare. Astfel de bolnavi se ridică îndată și încep „a umbla”. Minunea de la lacul Vitezda se întâmplă și azi. Oameni pătimași și ticăloșiți în cele rele se ridică dintr-o dată și încep „a umbla”, după ce Îl primesc cu credință pe marele nostru Doctor și Tămăduitor - pe Iisus Mântuitorul.
În Oastea Domnului avem atâția și atâția care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, precum bolnavul de la lacul Vitezda. Nu se puteau ridica de jos; nu puteau face nici măcar un pas în cele sufletești, dar azi umblă pe picioarele lor și cutreieră satele, vestindu-L pe Domnul și Tămăduitorul sufletelor lor. O, nu, vremea minunilor n-a trecut! Numai vremea credinței a cam trecut.
Dragă cititorule! Eu nu cunosc mai de aproape viața ta. Poate că te silești să trăiești o viață după Evanghelie. Dar, cu toate silințele tale, bagă de seamă că viermele bolii și al morții sufletești este în tine. Tu ai neapărat lipsă de Doctorul cel Mare al sufletelor.
Cineva de aici, de la oraș, a făcut odată o glumă cu un prieten al său. I-a lăsat adresa la un medic, să-l cerceteze. Când s-a trezit cu medicul, a rămas surprins. „Scuzați, domnule medic, a fost o glumă; mulțam Doamne, eu n-am nevoie de doctor... sunt deplin sănătos”...
Dar n-a trecut nici anul și cel vizitat în glumă a căzut la pat într-o boală de moarte. A venit atunci medicul cel cu gluma și a constatat că germenul bolii îl avea mai de mult. De s-ar fi arătat când zicea că: „n-are nevoie de medic”, ar fi scăpat; medicul ar fi preîntâmpinat boala. Așa e și cu cele sufletești. Nu te încrede că ești sănătos, ci te arată Doctorului.
Fratele meu! Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să tămăduiască pe cei bolnavi cu sufletul. El a venit anume pentru tămăduirea și mântuirea ta. Hai să zicem că ești bolnav și chemi medicul. Oare ce-ar zice medicul dacă l-ai întâmpina cu vorbele: „Scuzați, domnule medic, că v-am chemat... nu trebuia să vă chem”...
„O, dragul meu, ar răspunde medicul, pentru asta nu-ți trebuie nici o scuză. Eu doar pentru asta-s medic, să merg la cei bolnavi și să-i tămăduiesc... Ca să le fiu doctor și să-mi pot arăta știința, eu am nevoie de bolnavi...”
Așa e și cu Doctorul cel Mare al sufletelor noastre. Trebuie să-L chemăm și să ne apropiem de El cu toată încrederea, pentru că El se ocupă anume cu tămăduirea sufletelor. El nu poate fi Doctor, dacă n-are bolnavi; El nu poate fi Mântuitor, dacă n-are pe cine mântui.
Fratele meu! Eu îți spun un lucru nou: Iisus Mântuitorul nu ne poate prinde pe noi decât în păcatele noastre. Boala este punctul de întâlnire între doctor și bolnav. Păcatul este punctul de întâlnire între noi și Mântuitorul. Boala ne duce la medic; păcatul ne duce la Doctorul cel sufletesc. Păcatul ne îngenunchează la Crucea Mântuitorului, ne face să plângem și să cerem iertare și vindecare. Nu pentru păcat își pierd oamenii sufletul și viața de veci, ci pentru că nu simt păcatul; nu simt boala și nu cheamă Doctorul.
Ferice de cei care simt bolile păcatului și aleargă cu ele la Doctorul și Tămăduitorul sufletelor noastre!
Când surorile lui Lazăr L-au chemat pe Domnul la patul fratelui lor cu duioasele cuvinte: „Doamne, iată, acela pe care-l iubești este bolnav!”, Mântuitorul le-a mângâiat, zicându-le: Nu vă temeți, „boala aceasta nu este spre moarte, ci e spre slava lui Dumnezeu!”. Iisus ne spune: Boala nu este spre moarte...
Boala nu are un efect nimicitor, ci ea slujește spre lauda lui Dumnezeu. Boala nu ne aduce pagubă; nu ne ucide bucuria, căci bucuria inimii de creștin curge dintr-un izvor ce nu îngheață, oricât de mare ar fi gerul din afară. Boala nu ne nimicește nici pacea lăuntrică, întrucât inima noastră poate fi liniștită sub povara durerilor trupești. Asupra păcii și liniștii noastre sufletești, nici carnea, nici sângele n-au putere. Nici activitatea noastră nu trebuie să fie oprită cu desăvârșire din pricina bolii. Slavă Domnului!... Și o mână slabă poate împrăștia sămânța; patul unui bolnav se poate preface într-un amvon. Experiența pe care o facem în suferința noastră este o comoară pe care, mai târziu, o fructificăm întocmai ca pe un ogor ce se ară și se lasă pentru a fi, la anul, mai productiv.
Boala nu omoară nici una din virtuțile creștinești, ci, ca un vânt aspru, doboară toate fructele putrede; pe când, fructele vii, prin această cercetare a harului, se întăresc, se coc și se fac mai gustoase. Cât e de urât din partea noastră a ne teme de suferința cea trupească, deși vedem că ea nu omoară, ci, dimpotrivă, ne umple amândouă mâinile de binecuvântare.
Ne temem și fugim de harul Domnului. Tremurăm înaintea lucrului menit să ne umple sufletul de bogăție. Ne păzim de-un prieten, pentru că-l ținem de vrăjmaș; încercăm să alungăm pe-un înger, pentru că-l ținem drept diavol. O, dacă am vedea pe emblema suferințelor noastre scris mereu cuvântul: „Nu spre moarte!”, atunci de bunăvoie am lua asupra noastră suferința.
Da, boala servește spre slava lui Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu primește o cântare de laudă deosebită de la pasărea prinsă în colivie - cântare pe care pasărea, pe când zbura liberă în văzduh, nu o cânta. Înainte de toate însă, Domnul e lăudat prin rodul unei suferințe sfințitoare, prin liniștea, blândețea și desăvârșita răbdare a creștinului încercat.
Cu mântuirea nu este ca și cu plantele, cărora le trebuie vreme bună și caldă. Această virtute se dezvoltă mai bine în vreme aspră și furtunoasă. În călătoria noastră spre Cer, înaintăm mai bine când e frig și vântul ne stă împotrivă.
Timpul liniștit și cald, desigur, este plăcut; însă nu pentru înaintare.
Domnul este preamărit când lumea vede cum un creștin suportă încercarea grea cu demnitate și cu credință. Podoaba cea mai aleasă a credinței celei adevărate este răbdarea bolnavului.
Dacă putem nădăjdui să preamărim pe Domnul prin durerile noastre, o, atunci să cădem în genunchi și să-I mulțumim cu lacrimi pentru aceste dureri. Și de ce oare n-ar fi așa? Duhul lui Dumnezeu poate lucra aceasta în noi. Să ne rugăm pururea ca puterea Domnului să lucreze în noi și prin noi; El să Se preamărească, fie când suntem sănătoși, fie când ne aflăm pe patul suferințelor.
(Traducere și adaptare)