Evanghelia Duminicii a 5-a după Paști

(a Samarinencii)

Despre „Apa cea vie”

În vremea aceea, venit-a Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de locul pe care l-a dat Iacov lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov, iar Iisus, ostenit fiind de călătorie, ședea lângă fântână; și era ca la al șaselea ceas. A venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: „Dă-Mi să beau!” Că ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere hrană. Deci a zis Lui femeia samarineancă: „Cum, Tu, iudeu fiind, ceri de la mine să bei, femeie samarineancă fiind eu? Că nu se amestecă iudeii cu samarinenii”. Răspuns-a Iisus și i-a zis ei: „De ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce zice ție: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la Dânsul și ți-ar fi dat ție apă vie”. Zis-a Lui femeia: „Doamne, nici vadră nu ai, și fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie?”. Răspuns-a Iisus și i-a zis ei: „Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăși. Iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viața veșnică”. Zis-a către Dânsul femeia: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”. Zis-a ei Iisus: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Răspuns-a femeia și I-a zis Lui: „N-am bărbat”. Zis-a ei Iisus: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Că cinci bărbați ai avut, și, acum, acela pe care-l ai nu-ți este ție bărbat; aceasta adevărat ai grăit”. Zis-a Lui femeia: „Doamne, văd că proorocești Tu (...). Noi știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni Acela, va spune nouă toate”. Zis-a ei Iisus: „Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Iar femeia a lăsat vadra sa și a mers în cetate și a zis oamenilor: „Veniți de vedeți un Om Care mi-a spus mie toate câte am făcut; nu cumva Acesta e Hristos?” Deci au ieșit din cetate și veneau către Dânsul... (In 4, 1-30)

(Citiți această evanghelie, pe larg, la Ioan cap. 4)

Ce minunată și plină de învățături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie”; nu-și putea da seama ce ar fi și cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: Oare mai altcum e azi? Oare câți dintre creștinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?” Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie”?

Și vom răspunde îndată, pe scurt, direct și precis: „Apa cea vie” este izvorul ce curge din Stânca Golgotei; este Jertfa cea mare și Sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor și a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veșnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin și din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat și fără de apă” (Ps 62, 3). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăși fântâna. Și a trebuit să sape adânc și din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca aceasta cu Crucea Sa și cu suferințele Sale. Sulițele soldaților, cuiele și ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârșitu-s-a!”, a țâșnit Izvorul apelor vii.

Într-o lume „pustie și fără de apă” s-au revărsat apele vieții și s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (In 7, 37); și „... cei însetați, veniți la ape” (Is 55, 1). Și de atunci apele vieții curg mereu prin lume. Ele curg și vor curge mereu, până la sfârșitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viață, fericire și mântuire. Izvorul apelor vii a țâșnit din Stânca Golgotei. Strămoșii noștri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeții cei însetați.

Ce înțeles adânc a pus credința strămoșilor noștri în aceste cruci-fântâni - pe care necredința noastră le lasă să se răstoarne... Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei. Un creștin viu are nevoie neîncetat de această „apă vie”, de această apă a vieții, a sufletului.

Întrebați pe un medic ce rost are apa în viața noastră cea trupească și veți afla că ea îndeplinește slujba cea mare de a face sânge. Fără apă n-am avea sânge! Fără apa cea vie n-am avea viața sufletească. „Apa cea vie” este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa după care însetează sufletul nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru. Aceasta este apa cea vie despre care vorbește Domnul. Aceasta este apa după care însetează sufletul nostru. Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru își are și el setea lui. Lumea nu poate astâmpăra și sătura această sete.

Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un „pământ pustiu și fără de apă” sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici o picătură de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. „Însetat-a de Tine sufletul meu... într-un pământ pustiu, neumblat și fără de apă” (Ps 62). Nici bogăția, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici știința și nici filozofia nu pot astâmpăra setea sufletului. „Ca norii și vântul fără de ploaie” (Prov 25, 14), așa este și lumea cu lucrurile ei față de setea sufletului.

Toate bogățiile, toate desfătările și toate bucuriile lumii sunt niște „nori fără apă” (Iuda 12). Din norii aceștia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub acești nori fără de apă. O sută de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cât poate face un psalm, o rugăciune! Toate avuțiile și desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria și liniștea sufletească pe care o are cel credincios.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu „apa cea vie” pe care a revărsat-o în lume Iisus Mântuitorul. În mijlocul apelor mării poți muri de sete! Apele mării nu pot astâmpăra setea. Întocmai așa sunt și apele lumii. Ele nu astâmpără setea sufletului. Sufletul moare de sete în valurile lumii.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu Izvorul apelor vii ce țâșnesc din Stânca Golgotei, cu darurile ce ni le dă Jertfa Crucii.

O, ce dar mare este aceasta, însă, vai, ce puțini sunt cei care îl folosesc! Cât de puțini sunt acei care se adapă din izvorul apelor vii... De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie și n-au nici setea sufletească. Iar pricina acestor două lucruri este una singură: nu-L cunosc oamenii cu adevărat pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Jertfa Lui cea Sfântă. N-au gustat cu adevărat din apa cea vie ce țâșnește din Stânca Golgotei, pentru că cel care a gustat din apa aceasta află, dintr-o dată, că toate „dulcețile” acestei lumi sunt gunoaie și amărăciuni.

E plină lumea de oameni care și-au pierdut setea cea sufletească. Le-au furat-o diavolul și nepăsarea de cele sufletești.

Femeia samarineancă ne arată și calea cum să aflăm apa cea vie și să ne câștigăm setea cea sufletească. Domnul îi zice: De ai fi știut tu cine este Cel ce vorbește cu tine, n-ai vorbi așa... nu te-ai mira de apa cea vie de care grăiesc Eu...

Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea și cunoașterea Mântuitorului. Samarineanca a aflat „apa cea vie” vorbind cu Domnul. Aflând că Cel Care vorbește cu ea cunoaște viața sa și trecutul său cel păcătos. Apa vieții se află și azi tot așa: punându-ți viața și păcatele tale în fața Mântuitorului și vorbind cu El prin rugăciune.

După ce L-a aflat pe Domnul, samarineanca s-a făcut și ea o vestitoare; a alergat în cetate, strigându-i pe oameni: „Veniți la Domnul!”.

Dintr-o femeie păcătoasă, ce avusese șase bărbați, se face o vestitoare a Domnului. Minunea aceasta se petrece și azi. Toți cei care Îl află cu adevărat pe Domnul și gustă din izvoarele apelor vii devin și ei niște vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui, că o astfel de apă se preface în ei înșiși în izvor de apă săltătoare.

Însă, vai, ce puțini sunt aceștia! Cei mai mulți se adapă cu apele lumii și ale păcatelor (alcool, patimi și desfătări lumești). „Poporul Meu, zice Domnul, M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, și și-a săpat fântâni crăpate care nu țin apă” (Ier 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt plăcerile, poftele, lăcomia de bani, de averi și alți idoli.

Iubiți ostași din Oastea Domnului! Eu mă gândesc, cu lacrimi în ochi, la cei mulți, mulți, care au pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei care însetează după otravă și se adapă cu otravă. Ah, nenorociții de ei! Să-i ajutăm, iubiții mei, să-i ajutăm pe acești nenorociți să-și recapete setea cea sufletească.

Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu față de apa cea vie, față de apa vieții? Eu îți zic cuvintele Domnului: O, de ai cunoaște tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu, puterea și binecuvântarea ce se revarsă în viața ta după ce ți-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!...

Deci să luăm aminte. Și lumea aceasta își are setea ei și apa ei. Dar cine e cuprins de setea asta și bea din apa asta nu se mai satură. Bețivul, lacomul, desfrânatul etc. sunt cuprinși de o sete de care nu mai pot scăpa. Cu cât beau, tot mai mult ar bea! Față de această sete rea, setea mântuirii sufletești se adapă dintr-un izvor ce satură sufletul omului și îi dă o nespusă bucurie și mulțumire sufletească.

„De însetează cineva, să vină la Mine și să bea!”, zice Domnul. Domnul Iisus pe toți ne cheamă să bem din apa cea vie. Să bem până la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape și pentru alții. Să le dăm și altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii. Gustă, dragă suflete, gustă din această apă, și atunci „Domnul va sătura sufletul tău în timp de secetă și va întări oasele tale și vei fi ca o grădină adăpată și ca un izvor ce nu-i scade apa” (Is 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulți vor fi aduși la Izvorul cel mare al „apelor vii”.

Rugăciune

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Eu Te-am aflat „într-un pământ pustiu și fără de apă” (Ps 62, 3). Când era să mă prăpădesc de foame și sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Doamne, mana cea cerească și apa cea vie. Când era să mor de sete, „într-un pământ pustiit și fără de apă”, am auzit glasul Tău cel dulce: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea!” (In 7, 37). „Cei însetați veniți la ape! Veniți și luați fără aur și fără de plată” (Is 55, 1). Slăvit să fii, Doamne, că mi-ai ajutat să gust și eu din apa cea vie ce curge din Crucea și Jertfa Ta cea Sfântă! Până în clipa când moartea va veni să-mi închidă graiul, eu voi striga și voi cânta neîncetat: O, ce valuri de îndurare, de iertare, de pace, de viață și de mântuire curg din Crucea Răstignirii Tale și vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor! Pretutindeni pe unde curg aceste ape, este viață... înverzesc pomii și învie oamenii (Ezec 47, 1-13). Și eu eram un pom ce sta gata să se usuce de tot și să fie aruncat în foc. Dar au venit apele Tale cele vii, și pomul meu s-a vindecat și a început a înverzi și înflori. O, lasă, Preabunule Doamne, apele Tale cele vii să curgă mereu pe lângă el, pentru ca roadă să-și dea „la vremea sa” (Ps 1, 3). O, ajută-mi, Doamne, ca până la sfârșitul vieții mele să simt o sete tot mai mare după apele cele vii ce se revarsă din „scaunul de domnie al Mielului” (Apoc 22, 1). În ce chip se dorește cerbul spre izvoarele apelor, așa să se dorească ne-ncetat sufletul meu spre Tine, Dumnezeule (Ps 41, 1). Ajută-mă, Doamne, să mă adap, până la revărsare, din apa Ta cea vie și să fiu „ca o grădină udată și ca un izvor căruia nu-i scade apa (Is 58, 11), ca să pot aduce și eu pe alții la Izvorul cel Mare al apelor vii, ce curge din Crucea și Jertfa Ta cea Sfântă...