Evanghelia Duminicii a 6-a după Paști

(a Orbului)

Ceva despre orbia cea sufletească

În vremea aceea, trecând Iisus, văzut-a pe un orb din naștere. Și l-au întrebat pe El ucenicii Lui, zicând: „Ravvi, cine a greșit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Răspuns-a Iisus: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el. Mie mi se cade să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimis, până este ziuă; vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Când sunt în lume, lumină sunt lumii”. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină peste ochii orbului. Și i-a zis lui: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (ce se tâlcuiește: Trimis)”. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră pe el mai înainte că era orb ziceau: „Au, nu este acesta cel ce ședea și cerșea?” Unii ziceau: „Acesta este!” Iar alții ziceau: „Seamănă cu el!” Iar el zicea: „Eu sunt!” Deci îi ziceau lui: „Cum ți s-au deschis ochii?” Răspuns-a el și a zis: „Un Om, ce se numește Iisus, tină a făcut și a uns ochii mei și mi-a zis mie: «Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală»; și, mergând și spălându-mă, am văzut”. Și i-au zis lui: „Unde este Acela?” Zis-a: „Nu știu!” Dus-au la farisei pe cel ce oarecând fusese orb. Și era sâmbătă când a făcut Iisus tina și i-a deschis ochii lui. Deci iarăși l-au întrebat pe el și fariseii cum a văzut. Iar el a zis lor: „Tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd”. Deci ziceau unii dintre farisei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzește Sâmbăta”. Alții ziceau: „Cum poate om păcătos să facă semne ca acestea?” Și dezbinare era între ei. Zis-au orbului iarăși: „Tu ce zici pentru Dânsul că a deschis ochii tăi?” Iar el a zis: „Prooroc este!” Deci n-au crezut iudeii pentru dânsul că orb a fost și a văzut, până ce au chemat pe părinții acestuia. Și i-au întrebat pe ei, zicând: „Acesta este fiul vostru care voi ați zis că s-a născut orb? Cum dar acum vede?” Răspuns-au lor părinții lui și au zis: „Știm că acesta este fiul nostru și cum că orb s-a născut; iar cum vede, nu știm; sau cine i-a deschis lui ochii noi nu știm. Însuși vârstă are, pe dânsul îl întrebați! El singur pentru sine-și va spune”. Acestea au zis părinții lui, că se temeau de iudei. Pentru că acum se sfătuiseră iudeii că de-L va mărturisi pe El cineva a fi Hristos să se lepede din sinagogă. Pentru aceea părinții lui au zis că vârstă are, pe dânsul îl întrebați. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și au zis lui: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul Acesta păcătos este”. Iar acela a răspuns și a zis: „De este păcătos nu știu, una știu: că orb fiind eu acum văd”. Și i-au zis lui iarăși: „Ce a făcut ție? Cum ți-a deschis ție ochii?” Răspuns-a lor: „Am zis vouă acum și n-ați auzit... Ce, iarăși voiți să auziți? Au, doară și voi voiți să vă faceți ucenici ai Lui?” Deci l-au ocărât pe el și au zis lui: „Tu ești ucenic al aceluia! Iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi știm că prin Moise a grăit Dumnezeu, iar pe acesta nu-l știm de unde este!” Răspuns-a omul și a zis lor: „Întru aceasta este minune, că voi nu știți de unde este, și a deschis ochii mei. Și știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă. Ci, de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cum ca să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic”. Răspuns-au și i-au zis lui: „Întru păcate tu te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi?” Și l-au gonit pe el afară. Auzit-a Iisus că l-au gonit pe el afară și, aflându-l pe dânsul, i-a zis lui: „Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?” Răspuns-a el și a zis: „Cine este, Doamne, ca să cred într-Însul?” Și i-a zis Iisus lui: „L-ai văzut pe El și Cel ce grăiește cu tine Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” Și s-a închinat Lui. Și i-a zis Iisus: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca acei ce nu văd să vadă; și cei ce văd să fie orbi”. Și au auzit acestea unii dintre farisei, care erau cu Dânsul, și au zis Lui: „Au, doară și noi suntem orbi?” Zis-a lor Iisus: „De ați fi orbi n-ați avea păcat; iar acum ziceți:

Noi vedem; pentru aceasta păcatul vostru rămâne”. (In 9, 1-41)

Plină de adânci învățături sufletești este evanghelia din această duminică, dar plină și de o grozavă mustrare și judecată cerească.

Mersul acestei evanghelii este acesta: Eu, Domnul Iisus, am venit într-o lume ce-și pierduse și lumina cea sufletească și vederea cea sufletească. Eu le-am adus pe amândouă. Am adus și „lumina lumii” (In 8, 12) și am adus și vederea cea sufletească. Le-am adus pe amândouă, pentru că, de aduceam numai „lumina”, cei „orbi” n-aveau nici un folos de ea. Și, iarăși, de vindecam numai orbia cea sufletească, ce era să facă oamenii cu ochii fără lumină?

Iisus Mântuitorul a adus în lume și lumina vieții și „doctoria cu care să ne ungem ochii” ca să vedem această lumină (Apoc 3, 18). Toți câți L-au primit și Îl primesc pe Domnul și doctoria adusă de El (Jertfa și darurile Crucii) se tămăduiesc îndată de orbia cea sufletească și de toate bolile cele sufletești. Domnul a venit „să dea orbilor vedere” (Lc 4, 18). Milioane și milioane de „orbi” s-au vindecat și se vindecă prin Evanghelia Lui. Întrebarea este însă: S-au tămăduit oare toți cei orbi cu sufletul pe timpul Mântuitorului? Ba! Cei mai mulți au stăruit în orbie sufletească. N-au primit nici lumina vieții, nici pe Doctorul ce venise să-i tămăduiască de orbie.

Și, oare, astăzi este mai altcum? Ba! Lucrurile parcă se petrec exact ca pe timpul Mântuitorului. Lumina în lume a venit, dar oamenii stăruie în păcate și orbie sufletească. E plină lumea de cei orbi cu sufletul, e plină lumea de orbie sufletească. Aceștia nu vor avea răspuns pentru orbia lor. Un fel de „orbi din naștere” sunt și cei mai mulți dintre oamenii de azi.

E adevărat că Taina Sfântului Botez le-a dat ochi și vedere sufletească, duhovnicească, dar și-au pierdut acești ochi în boala păcatelor.

Grozavă este orbia cea sufletească! Cred că e de prisos să o arăt și să vorbesc despre ea mai îndeaproape. Bețivii, desfrânații, zavistuitorii, zgârciții etc., sunt tot atâția orbi cu sufletul. Voi spune însă că tot atât de orbi sunt și cei ce-și închipuie că văd... Își închipuie că, dacă n-au omorât și n-au a prins casa cuiva, au un suflet curat și o vedere curată. Este și aceasta o orbie tot atât de grea ca și cealaltă.

Toți suntem un fel de orbi cu sufletul și toți avem lipsă de tămăduire. „Tu zici: Sunt bogat și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol... Te sfătuiesc să cumperi de la Mine doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoc 3, 17-18).

Evanghelia orbului din naștere ne arată și calea tămăduirii. Orbul din evanghelie este o pildă de credință vie și tare. Când Domnul i-a pus tină pe ochi, altul, necredincios, s-ar fi întrebat: „Și cu leacul ăsta să mă vindec eu de orbie?” Dar el a crezut și, ascultând cuvântul Mântuitorului, s-a dus la lacul Siloamului. Credință, ascultare și rugăciune; iată ce se cere din partea noastră spre a primi tămăduirea bolilor noastre sufletești.

Evanghelia aceasta se petrece și azi. Oamenilor orbiți de patimi și fărădelegi deodată li se deschid ochii cei sufletești și capătă vedere sufletească atunci când Îl primesc pe Domnul și doctoria Lui. Vai, ce bucurie are un suflet când începe „a vedea”! Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt mai dulce, mai duios și mai binecuvântat decât acesta: „Orb am fost și acuma văd!”.

Această veste dulce și binecuvântată trebuie să o strigăm pe toate drumurile și noi, cei din Oastea Domnului. Și noi eram un fel de orbi (cei mai mulți, din naștere...). Orbi am fost și acum vedem. Prin darurile Scumpului nostru Mântuitor ne-am recăpătat vederea cea sufletească.

Dar, un lucru ciudat. Orbul cel din naștere a avut multe mustrări și necazuri după tămăduirea lui. Evangheliile ne arată precis că oriunde s-au deschis ochi sufletești și s-au tămăduit boli sufletești și trupești, acolo s-au ridicat îndată împotriviri și mustrări. Așa a fost pe timpul Mântuitorului, așa e și azi și așa va fi până la sfârșitul veacurilor.

Un ostaș din Oastea Domnului îmi spunea că un vecin de-al lui a început a-l batjocori, zicându-i: „Da’, ce, te-a oprit Oastea Domnului să nu bei și să nu petreci? De ce-ți chinuiești viața?”... Ostașul nostru i-a răspuns foarte cuminte așa: „Pe mine, dragă vecine, nu m-a oprit Oastea Domnului, ci mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit... Nu pentru că mă oprește Oastea m-am lăsat de petreceri și chefuri, ci pentru că mi s-au deschis ochii și văd negru ce mi se părea înainte alb. Și pentru că simt acum amar ce mi se părea înainte dulce”.

Foarte bine a răspuns ostașul nostru, pentru că aceasta este puterea Evangheliei: să îi dea omului lumina cea adevărată, spre a vedea lumea și viața în lumina cea adevărată. Însă oamenii de azi nu văd această lumină. Întunericul îl numesc lumină, și dulcele, amar (Is 5, 20). Oamenii de azi râd când pe un om îl cuprinde dorul mântuirii sufletești. Ce lucru dureros se vede în evanghelia aceasta! Când s-a făcut sănătos orbul din naștere, au orbit fariseii și cărturarii care îl mustrau că s-a vindecat sâmbăta. Fariseii și cărturarii erau oameni învățați, însă pentru Evanghelia mântuirii sufletești erau orbi. Foarte bine le-a zis Iisus că El a venit „ca acei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi” (In 9, 39).

Și, oare, astăzi nu este tot așa?

În atâtea și atâtea lucruri, cărturarii satelor au sărit și sar asupra celor din Oastea Domnului cu mustrări că, îndemnând pe oameni să se lase de jocuri și beții, „strică legea” și „datinile” poporului.

Într-un sat din Moldova, un cărturar (învățător) a început a-i mustra pe ostași, zicându-le:

- Mă, proștilor, da’ unde ați învățat voi teologie, să citiți în Scriptură și să vorbiți în predică? La treaba asta trebuie știință, mă!... Și învățătură, mă!...

- Noi, domnule învățător, au răspuns foarte bine ostașii, e adevărat că n-avem învățătură multă... suntem niște oameni neînvățați... Noi știm numai atât că mai înainte eram niște bețivi, suduitori, ticăloși, iar acum suntem niște nebuni pentru Hristos și trăim o viață nouă... Cum ne-a venit nouă această schimbare, noi anume nu știm. Noi știm numai atât: să dăm slavă lui Dumnezeu, căci „morți am fost și am înviat, orbi am fost și acum vedem” (Lc 15, 32).

Cu adevărat, Împărăția lui Dumnezeu e parcă și azi „ascunsă celor înțelepți și pricepuți și descoperită celor neînvățați” (Mt 11, 25). Adevărate sunt și azi cuvintele Domnului: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, pentru ca acei care nu văd să vadă și cei ce văd să fie orbi” (In 9, 39).

Felul cum se face și cum se înțelege „cultura” de azi, apoi, de multe ori e o adevărată piedică pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Despre Fericitul Augustin am citit undeva că la început fusese un om foarte învățat, dar necredincios. Într-o zi, plimbându-se cu un prieten de-al lui, a dat peste un sătean de rând care citea în Scriptură.

- Ce faci acolo, nene? a întrebat Fericitul Augustin.

- Citesc în Cartea vieții, a răspuns omul și a început să citească mai departe, cu graiul înalt, din Evanghelia lui Ioan.

Pe Fericitul Augustin l-a mișcat adânc această întâmplare.

Plecând mai departe, a zis către prietenul său:

- Ce înseamnă, prietene, acest lucru? Oamenii cei neînvățați apucă Împărăția lui Dumnezeu, iar noi, învățații, rămânem în pierzare...

Din acea clipă, Fericitul Augustin a căpătat alți ochi și altă vedere și, apucând pe calea mântuirii sufletești, a trăit o viață de sfânt.

Dragă cititorule, în încheiere, eu te întreb: cum stai tu cu ochii și cu vederea cea sufletească? Ia seama că patimile și păcatele amenință neîncetat ochii și vederea sufletului tău.

Și tu ești un orb când spui că „nu poți vedea” pe aproapele tău. Și tu ești un orb când nu vezi pe cel sărac, bolnav și necăjit. Și tu ești un orb când te-ai lăsat cuprins și aprins de duhul desfrânării și al beției. Și tu ești un orb când nu vezi semnele și arătările ce ți le scoate Domnul în calea vieții, să te întoarcă din pieire. Și tu ești un orb când spui că viața asta trebuie să „ți-o petreci” în cât mai multe pofte și plăceri păcătoase. De această cumplită boală a orbiei sufletești numai Mântuitorul te poate tămădui.

De orbia cea sufletească poți scăpa numai când L-ai primit cu adevărat pe Mântuitorul. Când ți-ai predat viața Domnului, când ai căzut la Crucea Lui și Sângele Său a picurat peste tine și peste păcatele tale, când te-ai hotărât la o viață nouă cu Domnul. Atunci deodată capeți alți ochi și altă vedere, așa precum și Sf. Ap. Pavel a primit altă vedere și altă purtare când, pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Mântuitorul.

Suflete dragă! Aleargă cu boala ta la Iisus, Doctorul nostru cel mare și te roagă Lui, zicând: „Luminează, Hristoase, ochii sufletului meu, ca nu cumva să adorm în păcate de moarte. Fiind orbit la ochii sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca și orbul cel din naștere, strigând către Tine întru căință: Milostiv fii mie, Unule, Cela ce ești lesne-iertător!”.

Cum predica un orb din naștere

Un orb cerșea într-un colț de stradă. Mai mulți trecători începură a-l compătimi că nu vedea lumea și lumina.

- O, nu mă compătimiți pe mine, răspunse orbul, voi sunteți mai de compătimit decât mine!

- Cum așa? întrebară trecătorii mirați, strângându-se grămadă în jurul lui.

- Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lângă mine și aud vorbe ca acestea: „Uite ce frumoasă-i aceea și aceea!... Uite, tu, soro, ce urâtă-i aceea și aceea, parcă-i mama pădurii!... Uite cât de rău îi stă pălăria!... Uite la nerodul acela și acela!... Uite la neroada aceea și aceea!...Uite pe acela și acela cum mi-l scoate Iuda în drum!”. Și așa mai departe, ascult eu despre ce văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe, mă înfior și mă întreb: Oare pentru asta le-a dat Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai grozavă decât orbia mea cea trupească? Voi sunteți, dragii mei, mai de compătimit decât mine, pentru că voi vă mânjiți și vă murdăriți neîncetat ochii cu fel de fel de priveliști păcătoase, pe când eu îmi păstrez vederea ochilor curată până în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mântuitor. Eu nu văd nimic până în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruț vederea pentru El.

Trecătorii rămaseră rușinați. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture și pe mulți, mulți dintre creștinii de azi care își murdăresc ochii cu fel de fel de priveliști păcătoase.