Evanghelia Duminicii a 2-a după Paști

(a Tomii)

Despre credință și necredință

Deci, fiind seară în ziua aceea, într-una din sâmbete, și ușile fiind încuiate, unde erau ucenicii adunați de frica iudeilor, venit-a Iisus și a stătut în mijloc și a zis lor: „Pace vouă!” Și acestea zicând, a arătat lor mâinile și coasta Sa. Și s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. Deci a zis lor iarăși: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi”. Și aceasta zicând, a suflat și a zis lor: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ține, vor fi ținute”.

Iar Toma, unul din cei doisprezece, care se zice Geamăn, nu era cu dânșii când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: „Am văzut pe Domnul”. Iar el le-a zis lor: „De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”...

Și după opt zile iarăși erau înăuntru ucenicii Lui și, cu dânșii, era și Toma. Venit-a Iisus, fiind ușile încuiate, și a stătut în mijloc și le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Și a răspuns Toma și a zis Lui: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”... Zis-a Iisus lui: „Căci M-ai văzut pe Mine, Tomo, ai crezut; fericiți însă cei care n-au văzut și au crezut!” Multe alte semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, viață să aveți întru Numele Lui. (In 20, 19-31)

Cu un fel de ușurință, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credință, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-și vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!”.

Greșită judecată și greșită asemănare, căci alt fel a fost necredința lui Toma și alt fel e necredința noastră, alt fel a fost îndoiala lui și alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteșug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut niște îndoieli care, după șapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredințarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredința lui Toma și alta e necredința oamenilor de azi.

Necredința de azi e un beteșug rău și greu ce nu caută „doctorul”; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinței așa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredința așa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinței; este necredința.

Răutățile și stricăciunile sufletești din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins și se stinge credința. Mergem și cu credința spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?” (Lc 18, 8).

Lumea e plină de necredință și de necredincioși. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi și cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau și cred în mai mulți dumnezei, dar cei mai mulți „creștini” de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor și umblă să le facă voia lor, dar „creștinii” cei păgâni de azi nu cred în nimic.

Credința este temeiul și temelia mântuirii noastre sufletești. Ea este darul cel mare și sfânt ce ni se dă de Sus și din care, pe urmă, se revarsă toate darurile și binecuvântările vieții și mântuirii sufletești. Ceea ce este rădăcina pentru un pom aceea este credința pentru viața noastră cea sufletească. Din rădăcinile și prin rădăcinile credinței își soarbe pomul vieții noastre puterea și hrana cea sufletească, pentru ca, pe urmă, să facă frunze, flori și roade de fapte bune.

Înșelătorul diavol își dă foarte bine seama de acest lucru și, de aceea, el, mișelul, atacă „rădăcina”. De când eram la țară, îmi aduc aminte de un altoi tânăr căruia îi mergea foarte bine și începuse a face rod. Dar, într-o bună primăvară, altoiul își pierdu roada și începu a se veșteji. Cercetând cu de-amăruntul cauza acestei schimbări, am aflat că un guzgan (șobolan) începuse a-i roade rădăcinile pe sub pământ.

Așa face și „guzganul” cel mare, ispititorul diavol. El umblă neîncetat să străbată la rădăcina credinței. Își dă seama, mișelul, că acolo poate face isprava cea mai mare; rozând rădăcina, pomul se usucă și ajunge bun de aruncat în focul iadului său (Mt 3, 10). Vai de cei ce nu bagă de seamă atacul lui Satan!

Mai anul trecut, un om din popor mă întreba: „Oare, zău, părinte, să fie rai și iad?”. O astfel de întrebare era un semn că „guzganul” diavol începuse a roade la rădăcina credinței. Îndoielile și șovăielile de credință vin de la diavolul. Sunt tot atâtea găuri pe care diavolul le face în corabia vieții omului, ca să intre apoi apa și să se scufunde corabia.

Beteșugurile cele mai multe și cele mai grele le are credința. Dintre toate virtuțile, ea e mai bolnăvicioasă. De ce? Pentru că aici lucrează mai mult diavolul.

Bolile credinței sunt multe și de multe feluri. Cei necredincioși sunt mulți și de multe clase.

Judecați după credință, oamenii s-ar putea împărți în patru clase, întocmai ca și sămânța din pilda semănătorului.

În clasa întâi sunt ateii, adică acei care spun pe față că nu este Dumnezeu, nici suflet, nici viață viitoare. Aceștia sunt cei despre care a zis Ap. Pavel că dumnezeul lor sunt pântecele și poftele (Fil. 3, 19). Astfel de atei declarați sunt mai puțini. Față de ei, măcar știi cu cine ai de lucru.

În clasa a doua sunt cei împietriți în rele și fărădelegi. Sunt cei care habar n-au de cele sufletești. Spun că și ei cred în Dumnezeu, dar, prin purtările și răutățile lor, Îl tăgăduiesc și Îl batjocoresc pe Dumnezeu. De tăgăduit nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, dar trăiesc în lume ca și când n-ar fi Dumnezeu. Aceștia sunt cei care se numesc creștini, dar, în faptele și purtările lor, sunt mai păgâni decât păgânii.

În clasa a treia sunt cei evlavioși la vedere, credincioși la aparență, dar fără roade de fapte bune. Sunt cei care strigă: „Doamne, Doamne, dar nu fac voia Domnului” (Lc 6, 46). Credința lor arată frunze verzi și flori frumoase, dar nu leagă rod de fapte bune. Credința lor merge bine „până la un loc”, întocmai ca sămânța din pilda semănătorului, dar, la vreme de ispită, în fața păcatului, credința e biruită de păcat.

Abia în clasa a patra urmează cei care primesc grăuntele credinței în pământul cel bun al inimii lor și fac roade de fapte bune.

Credința cea adevărată trebuie să sfârșească prin roade de fapte bune, așa precum pomul: după frunze și flori face și roade. O credință fără rodul faptelor bune nu valorează nimic. După roadele sale se cunoaște pomul (Mt 7, 16). „Credința fără de fapte moartă este” (Iac 2, 26). O astfel de credință și dracii au. Aduceți-vă aminte de îndrăcitul de la (Luca 8, 28), care L-a întâmpinat pe Mântuitorul prin cuvintele: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt, Te rog, nu mă chinui!”.

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt!... Ce mărturisire solemnă de credință era aceasta! Numai că această mărturisire o făcea un drac; un vrăjmaș al lui Hristos, un luptător împotriva Domnului Hristos. Într-o astfel de stare teribilă se află și toți acei care cu gura Îl mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, dar cu faptele Îl tăgăduiesc și Îl batjocoresc. Despre aceștia zicea Sf. Ap. Iacov: „Tu crezi că Unul este Dumnezeu. Bine faci! Dar și dracii cred și se înfioară” (Iac 2, 19), numai că ei lucrează contra lui Dumnezeu și de răutăți nu se lasă. O astfel de credință nici nu este credință, ci este o minciună de suflet pierzătoare.

Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credință ai tu? Eu mă uit peste viața ta și cutez a zice că tu n-ai o credință adevărată, o credință vie, lucrătoare și roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat, n-ai sudui. Ai plânge și numai auzind pe altul înjurând. Un creștin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie împușcat decât să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta... n-ai căuta bucuriile pe la cârciumi, petreceri și jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de toate vânturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb: Ce fel de credință este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeți, cu care minți, cu care înșeli, cu care îți petreci în lume, cu care trăiești în lume și cu care te împaci cu toate păcatele? Aceasta nu mai este credință, ci o minciună de suflet pierzătoare.

A crede cu adevărat înseamnă a te răstigni împreună cu Hristos, a muri împreună cu El și a învia la o viață nouă împreună cu El (Rom 6).

A crede înseamnă a muri față de lume și față de păcat și a fi viu pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos (Rom 6, 11).

A crede înseamnă a te preda; a-ți preda viața cu totul Domnului și a o pune în slujba Lui, căci tu nu mai ești al tău, ci al Celui Care te-a răscumpărat cu un preț mare (1 Cor 6, 19).

A crede înseamnă a te schimba, înseamnă o schimbare din temelie a vieții tale după ce L-ai primit cu adevărat pe Domnul, așa cum s-a schimbat și Zacheu, vameșul, după ce a intrat Iisus în casa lui.

A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viața ta; a trăi cu El, a vorbi cu El, a te sfătui cu El, a nu face nimic fără a-L întreba pe El și fără a asculta de El.

A crede cu adevărat înseamnă a atinge culmea pe care a atins-o Sf. Ap. Pavel când zicea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine și viața pe care o trăiesc acum o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal 2, 20).

Credința celor mai mulți oameni este o credință slabă și bolnavă. Precum am mai spus: nici o virtute nu este așa bolnăvicioasă ca și credința. Apostolul Toma și-a vindecat credința pipăind rănile răstignirii. Să cădem și noi cu credința noastră cea bolnavă la picioarele lui Iisus și să pipăim rănile cuielor, adică să ne adâncim credința în Jertfa Crucii, în credința și în înțelegerea că Iisus Hristos a murit și a înviat pentru noi și învierea noastră la o viață nouă.

O credință sănătoasă, vie și lucrătoare are numai cel care L-a aflat cu adevărat pe Domnul și a căzut la picioarele Lui, strigând cu Sf. Ap. Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu, (...) fii Tu de acum Stăpânul meu, fii Tu Domnul meu, fii Tu Poruncitorul meu și Cârmuitorul vieții mele!...”

O credință slabă și bolnavă se poate vindeca numai la Crucea lui Iisus.

Ce dar mare este credința! Orice vom cere, prin ea ni se dă (Mt 21, 22). Puțin se cere de la noi: să credem; și ce mult ni se dă! Iată o pildă:

În anul 1897, pe străzile Londrei, un om începu a striga: „Haideți, cumpărați galbeni, o liră de aur (un galben englez) se vinde numai cu cinci bani” (ca și cum s-ar cumpăra azi un galben cu 5 lei). Oamenii începură a râde. Nimeni nu credea această vestire. Unde s-a mai pomenit un galben cu câțiva bani? Lumea credea că negustorul vinde bani de nichel auriți, de jucărie pentru copii. Câțiva își cumpărară astfel de „galbeni” ca jucărie pentru copii. Dar, mergând acasă, văzură că auritura nu se spală. Întrebară pe un argintar și acela le spuse că sunt adevărați galbeni, din cel mai fin și scump aur. Alergară în fuga mare să mai cumpere, dar negustorul dispăruse. Se făcu o mare mișcare între oameni. Toți ar fi cumpărat acum astfel de galbeni, dar negustorul dispăruse. În cealaltă zi, un ziar din Londra publică următoarea «Înștiințare»: „Negustorul care a îmbiat ieri pe stradă galbeni pe un preț de nimic sunt eu, N. N. Iar prin aceasta am voit să arăt oamenilor o pildă despre credință și necredință. Cei care au crezut vestirea mea s-au ales cu un mare câștig cumpărat pe un preț de nimic. Așa și cei care cred în Dumnezeu și trăiesc o viață după cuvântul Evangheliei se vor alege cu câștigul vieții veșnice. Iar cei care n-au crezut vestirea mea sunt necredincioșii, sunt cei care nu vor să cumpere nici măcar cu un preț mic de credință comoara cea neprețuită a Împărăției lui Dumnezeu. Va veni însă o vreme când li se vor deschide ochii să vadă și ei această comoară, vor alerga atunci să o cumpere - cum alergau ei pe urmă după galbenii mei - dar atunci va fi prea târziu... prea târziu...”

Ah, ce lucru grozav este necredința! Răsplata ei este iadul și pieirea veșnică. Și, o, ce dar mare este credința! Ea biruie ispitele, „biruie lumea” (1 In 5, 4). „Toate sunt cu putință celui ce crede” (...). „Credința mută și munții” (Mt 21, 21). Oastea Domnului a ieșit și ea dintr-un grăunte de credință.

Acum poate viscoli

Undeva am văzut zugrăvită credința printr-o minunată icoană. Era zugrăvită în chipul unui vultur ce zbura peste o furtună cu fulgere și tunete. Dedesubtul vulturului (credinței) era scris: „Acum poate viscoli”...

Spunea această icoană: credința ne dă aripi să ne ridicăm peste furtunile și viscolele acestei lumi. Ne dă aripi să ne ridicăm peste furtuna ispitelor, a păcatelor, a necazurilor și a celorlalte bântuieli lumești.

Credința ne scoate din lume (In 17, 16), ea ne leagă cu Cerul, cu Veșnicia, cu Dumnezeu. Ferice de cel care are comoara credinței!