Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii

(Dregătorul bogat; păzirea poruncilor)

„Și s-a întristat, căci era bogat foarte...”

În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus, ispitindu-L pe El și grăind: „Învățătorule bune, ce voi face să moștenesc viața veșnică?” Iar Iisus i-a zis lui: „Poruncile știi: Să nu curvești, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: „Acestea toate le-am păzit din tinerețile mele”. Iar Iisus, auzind acestea, a zis lui: „Încă una îți lipsește: toate câte le ai vinde-le și le împarte săracilor și vei avea comoară în cer; și vino după Mine”. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, că era bogat foarte. Și, văzându-l Iisus că s-a întristat, a zis: „Cât de anevoie vor intra întru Împărăția lui Dumnezeu cei care au avuții! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul a intra întru Împărăția lui Dumnezeu”. (Lc 18, 18-25)

Să luăm aminte! Nu cumva să credeți că evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile și să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuția și strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăția lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteșugurile sufletești ce le scornește avuția în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuția îl aruncase în brațele băuturilor și desfătărilor, iar evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-și făcuse din bogăție un idol pe care îl avea mai drag și mai de preț decât mântuirea lui sufletească. „Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea”, zicea Psalmistul. Dar greșeala aceasta este că oamenii își lipesc mai mult inima de bogățiile pământești decât de Mântuitorul și de bogățiile cele sufletești.

În multe chipuri și feluri se poate vedea și azi evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o și astă-vară într-un sat. Ieșiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că și-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puțin pe gânduri și o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar și a jurat, sau mai bine-zis și-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca și în chipul de alături, și pe omul acela evanghelia îl chema să iasă din lăcomie și să plece după Iisus, dar lăcomia și diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule! Sporește-ți averea!” Și omul a ascultat glasul lăcomiei și L-a părăsit pe Iisus... pentru o brazdă de pământ.

O, câte fac oamenii să-și sporească averile: jură strâmb, înșală, fură, omoară și își vând sufletul în sute de feluri, apucați de lăcomia de a-și înmulți avuțiile. De aceea zice Iisus: „Cu anevoie vor intra cei avuți în Împărăția lui Dumnezeu”.

Cititorule! La întrebarea „ce trebuie să fac ca să moștenesc viața de veci?”, acesta este răspunsul cel bun: să pleci după Hristos, să te pui în slujba Lui cu tot ce ai: cu averea ta, cu banii tăi, cu inima ta, cu ochii tăi, cu mâinile tale, cu picioarele tale, cu gura, cu vorba, cu scrisul și sfatul tău. Asta înseamnă și să te lepezi de toate patimile și păcatele tale. Dar sminteala-i tocmai asta că, în asemănarea omului din evanghelie, oamenii nu-și pun tot ce au în slujba lui Hristos; nu vor să se despartă de anumite patimi și plăceri. Sunt mulți creștini foarte evlavioși... până când nu-i vorba de punga și averea lor, dar, îndată ce vrei să le deschizi și punga pentru vreo faptă bună, ai gătat-o aici.

Creștinilor! Moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu pot fi numai fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Dumnezeu pot fi numai aceia care L-au primit pe Hristos și trăiesc cu Hristos; iar a trăi cu Hristos înseamnă că El este stăpân și poruncitor în casa sufletului nostru. Dar când îl bagi pe cineva stăpân și poruncitor în casa ta, trebuie să-i dai lui cheile de la toate încăperile tale: de la casă, de la cămară, de la lada cu bani, de la pod, de la pivniță... Dacă nici casa, nici cămara, nici lada, nici punga ta nu se deschid niciodată pentru cei săraci și pentru alte fapte bune, acesta e semnul cel rău că tu nu L-ai primit cu adevărat pe Hristos și Evanghelia Lui.

Israelitenii în pustie au făcut din aur și temple și idoli

Biblia ne spune că israelitenii de două ori și-au strâns și topit aurăriile. O dată, când femeile și-au topit podoabele de aur, iar Aron a făcut din ele un vițel de aur - idol - la care se închinau și înaintea căruia jucau, în vreme ce Moise, sus pe muntele Sinai, vorbea cu Dumnezeu (Ieșire 32).

Altă dată au strâns toate vasele și uneltele de aur și de argint și Moise a împodobit cu ele „cortul cel sfânt” (Ieșire 36).

Așadar, israelitenii au strâns o dată aurul pentru slujba idolilor, adică a dracilor, iar altă dată și-au pus aurul în slujba și mărirea lui Dumnezeu. Și oamenii de astăzi își pun banii (aurul) unii în slujba lui Dumnezeu, unii în slujba idolilor și a diavolilor. Banii cu care se înfrumusețează biserici, se cumpără cărți bune, banii care satură pe cei flămânzi, îmbracă pe cei goi și ajută pe cei lipsiți sunt banii cei buni, în slujba lui Dumnezeu. Iar banii cei cu care se fac chefuri, beții, păcate și destrăbălări sunt banii cei răi, puși în slujba dracilor.

Cititorule! Banii tăi în a cui slujbă stau?

Banul, ca slugă

Banul e bun și folositor, dar numai până când este sluga noastră, adică face numai ceea ce îi poruncim noi și ascultă de noi.

Dar îndată ce banul se face el stăpân asupra noastră și ne poruncește el, atunci nu mai e bun; a intrat Satan în el; s-a făcut unealta diavolului.

Să băgăm de seamă neîncetat ca banii noștri să nu se facă idoli și unelte ale diavolului.

„Pune-ți comoara ta întru poruncile Celui Prea-înalt, și mai mult va folosi ție decât banii”. „Pierde banii pentru cel sărac și necăjit, ca să nu ruginească sub piatră, spre pierzarea ta”... zice înțeleptul Sirah 29, 13-14.

„Cel ce iubește banii nu se va îndrepta”... „Mulți au căzut pentru bani și înaintea lor le-a fost pieirea”. „Privegherea banilor topește trupul și grija lor strică somnul” (Sirah 31, 5-6).

De ce s-a spânzurat un zgârcit

O revistă din Anglia scrie că, într-un orășel de acolo, un faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că întreaga avere și-o împărțise săracilor.

Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un ștreang și s-a spânzurat.

Iată ce-i în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei.

Zgârcenia e un beteșug greu și de suflet pierzător.

Banca cea mai bună

Într-un loc zice Scriptura că „cel ce miluiește pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu” (Prov 19, 17). Ce vorbă mare este aceasta: a împrumuta pe Dumnezeu, Cel ce toate le are în a Sa mână și de nimic nu are lipsă! Pentru cei săraci, El însă e gata a lua împrumut banii noștri. Pentru voi, toți cei ce aveți acum bani din belșug, iată banca cea mai bună care vă dă camăta cea mai mare: banca milostivirii și a ajutorării celor săraci.