Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii

(Vindecarea orbului din Ierihon)

„Ce voiești să-ți fac?” „...Doamne, să văd!”

În vremea aceea, fost-a, când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un om care ședea lângă cale, cerșind; și, auzind norodul trecând, a întrebat ce este aceasta. Și au zis lui că Iisus Nazarineanul trece. Și a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Iar cei care mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: „Fiul lui David, miluiește-mă!” Și, stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la Sine și, apropiindu-se el de Dânsul, l-a întrebat, zicând: „Ce voiești să-ți fac?” Iar el a zis: „Doamne, să văd!” Și Iisus i-a zis lui: „Vezi! Credința ta te-a mântuit”. Și îndată a văzut și a mers după El, slăvind pe Dumnezeu. (Lc 18, 35-43)

Un biet cerșetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerșea și putrezea lângă un zid din orașul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulțime de oameni dă năvală din toate părțile. Bietul orb întreabă și el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mișcare? „Vine Iisus Hristos - îi răspunde cineva din mulțime... Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată ființa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise și el despre Iisus, Doctorul și tămăduitorul bolnavilor; și acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai și strigă:

„Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”...

Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”... Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el și îl întreabă: „Ce voiești să-ți fac?” „Doamne, să văd!”, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine și să pot umbla în cărările Tale”...

Iisus i-a zis: „Fie ție după credința ta!”; și orbul îndată s-a tămăduit.

O, ce înțeles adânc este în această evanghelie! În chipul orbului, așa stăm și noi orbiți de patimi și fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n-auzim”. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăți, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor și n-avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferințele noastre, Se apropie cu iubire de noi și ne întreabă și pe noi: „Ce voiți să vă fac?”. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului și nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume ușurarea vieții și a necazurilor noastre.

Mie, de câte ori citesc evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieți: una în orbie și alta în lumină. Mă gândesc că și eu am trăit o viață de orbie sufletească, o viață pierdută. Oh! Ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieții! Mă gândesc la zbuciumările vieții mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieții și Domnul mă întreba: „Ce voiești să-ți fac?... Cu ce să te ajut?”... Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumești. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd!”. Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai dulce și fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele: „Orb am fost, și acum văd!”.

Oh! Cum „a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos!” (2 Cor 4, 4).

Patimile și păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, bețivul, lacomul etc. sunt tot atâția orbi care și-au pierdut ochii și vederea cea sufletească.

Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală și nici un alt doctor nu poate tămădui această boală decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos. Orbul din evanghelie s-a tămăduit prin credința lui cea tare, prin încrederea lui în puterea lui Iisus și prin dorința lui cea vie care suspina, zicând: „Doamne, să văd!”. Așa și noi să cădem înaintea lui Hristos cu credință, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă și mântuitoare, și cu dorință vie de a ne tămădui. O credință ce te lasă tot orb și tot în păcate este o credință fără Hristos și fără putere.

Despre Apostolul Pavel ne spune Scriptura că, în drumul spre Damasc (când era Saul și mergea să-L prigonească pe Hristos), i-a ieșit în cale o lumină care l-a orbit pe o clipă și apoi i-a dat altă vedere și alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel și din prigonitor, apostol. „A fost aceasta o orbie după care a văzut și i-a făcut și pe alții să vadă” - zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Așa trebuie, iubite cititorule, să ieși și tu din orbia și robia patimilor și a păcatelor. „Eu sunt lumina lumii - zicea Iisus. Tot cela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In 8, 12). Credința și lumina lui Hristos trebuie să-ți dea și ție alți ochi și altă vedere, alte picioare și altă umblare, altă gură și alte vorbe, altă inimă și alte simțiri. O credință ce nu te scoate și pe tine din orbia și robia patimilor, o credință ce nu te întoarce și pe tine din drumul Damascului păcatelor este o credință fără Iisus și fără nici o putere de mântuire sufletească.

Credința cea vie face și azi minuni

- O pildă din China -

În anii trecuți, a fost revoluție în China (chinezii sunt păgâni); și, în această revoluție, generalul Ciang-Cio-Lin a prins și o ceată de creștini care urma să fie împușcați. Între cei prinși era și o fată foarte frumoasă (al cărei chip îl dăm alături). Când a văzut-o generalul păgân, i-a zis:

- Ție, fată, îți dăruiesc viața.

- O, puternice generale, i-a răspuns fata, tu n-ai putere să dăruiești viață nimănui. Această putere o are numai Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Numai El poate da «viața» cea adevărată. Dar dacă totuși vrei să cruți pe unul din noi, iată, este aici în ceata noastră un vestitor al Evangheliei; cruță-l pe el și omoară-mă pe mine... Eu sunt gata să mor în locul lui; poruncește soldaților să mă împuște!...

Și fata păși înainte, să moară...

Această ieșire sufletească, plină de atâta jertfă de sine, l-a mișcat adânc pe generalul păgân. I-a iertat pe toți cei prinși și, după o frământare sufletească de două zile, el însuși era un Saul schimbat în Pavel. Din păgân s-a făcut creștin, din prigonitor, apostol și vestitor al Evangheliei. Azi, generalul Ciang este cel mai înflăcărat vestitor al creștinismului în China. Regimente întregi dintre soldații săi le-a trecut la creștinism. Numai în armată generalul a împărțit în anul acela peste o sută de mii de Nou Testamente. El vrea să aducă la Evanghelia lui Hristos toată China; și China e o împărăție cu patru sute de milioane de suflete, cam cât toată Europa. Ce câștig ar fi acest lucru pentru Evanghelia lui Hristos! Și, când ne gândim că acest câștig l-a deschis o fată cu darul și puterea sufletească ce a primit-o de Sus, de la Domnul... O femeie și-a pus în slujba Domnului tot talantul ce l-a primit de Sus: frumusețea și darurile sufletești. Și, iată, prin ea, se întorc milioane de suflete la Domnul (sunt azi atâtea femei care își pun în slujba diavolului frumusețea ce o au de la Dumnezeu).

Tot creștinul adevărat trebuie să pescuiască suflete pentru Domnul prin puterea lui sufletească, prin darul și talantul ce i le-a dat Domnul, printr-o viață pusă și trăită în slujba Lui.