Evanghelia Duminicii a 34-a după Rusalii

(a Fiului risipitor)

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuție!» Și le-a împărțit lor avuția. Și, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus întro țară departe și, acolo, a risipit toată avuția sa, viețuind întru dezmierdări. Și, după ce a cheltuit el toate, s-a făcut foamete mare într-acea țară și el a început a se lipsi. Și, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia și l-a trimis pe el la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele său din roșcovele ce mâncau porcii și nimeni nu-i da lui.

Dar, venindu-și întru sine, a zis: «Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și voi zice: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta! Și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău! Fă-mă ca pe unul din argații tăi!». Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și, încă departe fiind el, l-a văzut pe dânsul tatăl lui și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat pe el. Și a zis lui feciorul:

«Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău!» Și a zis tatăl către slugile sale:

«Aduceți haina cea dintâi și-l îmbrăcați pe el și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui». Și, aducând vițelul cel îngrășat, îl înjunghiați și, mâncând, să ne veselim. Că fiul meu, acesta, mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat»”. (Lc 15, 11-32)

Minunată este această pildă! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului. În ea a pus Mântuitorul calea mântuirii noastre sufletești. În ea a pus, îndeosebi, dragostea și bunătatea Tatălui Ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cântecul cel dulce al iubirii cerești; este chemarea cea dulce a Tatălui Ceresc; este vestea cea scumpă și dulce că Tatăl Ceresc ne iartă, oricât de păcătoși și rătăciți am fi. Calea fiului pierdut este calea mântuirii păcătoșilor. Să cercetăm această cale.

Prin trei stări - ne arată Evanghelia - a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl și, ieșind din casa lui, și-a prădat averea în desfătări și păcate. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii și s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia a fost iertarea și bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă și mântuirea noastră, a păcătoșilor.

Calea cea rea a fiului pierdut a început în clipa când a rupt legătura cu tatăl său; în clipa când a ieșit din casa tatălui său și s-a despărțit de el. Așa e și cu noi. Calea pierzării noastre sufletești începe în clipa când rupem legătura cu Tatăl Ceresc; începe în clipa când ieșim din casa poruncilor Lui și din viața trăită cu El.

Când trăiești o viață predată Domnului, când trăiești o viață cu Domnul, când trăiești o viață de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri; atunci ai o viață dulce și liniștită, pentru că Tatăl Ceresc acoperă toate lipsurile tale trupești și sufletești.

Dar îndată ce ieși din această viață trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea largă a pieirii; începe risipa averii sufletești. După ce s-a despărțit de tatăl său, fiul cel pierdut și-a risipit averea în cele rele: în petreceri, în ospețe, în desfătări și în desfrânări. Așa ne risipim și noi averea cea sufletească, după ce rupem legătura cu Tatăl Ceresc și ne despărțim de El.

O, în câte chipuri și feluri risipesc și azi oamenii averea sufletească ce o au de la Tatăl Ceresc! Iată pe bețivul cum își cheltuiește sănătatea, mintea și sufletul. Iată pe desfrânatul cum își prăpădește sănătatea sufletească și trupească. Iată pe zgârcitul cum îngroapă averea ce o are de la Tatăl Ceresc, în loc să ajute pe alții. Iată pe omul cel învățat și cu minte cum își folosește mintea și învățătura pentru a înșela pe aproapele...

Sunt multe căile și felurile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc și toate duc acolo unde a ajuns fiul cel pierdut - la ticăloșie trupească și sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând și zdrențăros. Aceasta e și azi însușirea păcatului. Când apuci pe calea cea rea a păcatului, alergi mai departe în galop. Te duci pe ea ca pe gheață. Te duci până când, pe urmă, păcatul și patimile cele rele te fac slugă diavolului și te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ți se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit și zdrențuit de patimi rele. În această stare ajunsese fiul din evanghelie. Ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas poate îi mai trebuia și ar fi fost pierdut.

Mulți și dintre oamenii de azi ajung la acest hotar de pierzare, însă cei mai mulți nu se opresc în loc, nu se întorc înapoi, ci merg înainte, mor în ticăloșie trupească și sufletească. Sărmanii! Aceștia nu se mai întorc niciodată „acasă”, la mântuire, și la Tatăl Care-i așteaptă.

Fiul din evanghelie n-a făcut așa. El s-a oprit în loc înainte de pierzare; s-a oprit înainte de a cădea în prăpastia pierzării trupești și sufletești. Minunată este oprirea lui și plină de învățătură!

Pe fiul cel pierdut l-au oprit în loc suferința, lipsa, necazul. Suferința i-a deschis ochii, să vadă starea grozavă și fioroasă în care a ajuns. Suferința l-a făcut să-și simtă pierzarea. Răul și lipsa au trezit în el dorul după casa tatălui său. Suferința a stors lacrimi din ochii lui și l-a făcut să ia hotărârea: „Scula-mă-voi și mă voi duce la casa tatălui meu!”.

Să înțelegem și noi că suferințele și necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu ca o solie; ca o chemare să ne oprim în loc, să ne întoarcem din căile pierzării. Câți însă ascultă această chemare?

Fiul pierdut a plâns, a plâns cu amar, văzându-se unde a ajuns.

Plângând, a strigat: Scula-mă-voi și mă voi duce înapoi, la casa tatălui meu! Aceste lacrimi ale fiului pierdut ne trebuie și nouă, pentru ca Tatăl Ceresc să ne ierte și să ne primească iarăși în dragostea Lui.

Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui și hotărârea lui de a se întoarce acasă, ci l-au mântuit dragostea și iertarea tatălui. El n-avea nici un merit și nici un drept să mai fie primit acasă. El n-avea nici măcar dreptul de slugă; el pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat, ba, încă mai mult decât atât, l-a primit cu îmbrățișare fierbinte și ospăț de bucurie a făcut pentru cel care „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

O, ce veste scumpă și dulce ne aduce această pildă! Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească oricât de păcătoși am fi. Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de departe ai fi pe calea pierzării, află că Tatăl Ceresc întreabă de tine, te dorește și te așteaptă cu brațele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui Ceresc.

Un păcătos s-a întors la Domnul și, uitați-vă, ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă și Tatăl aleargă în calea lui. Cerul și pământul împreună se bucură și se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăților, Se bucură Tatăl Ceresc. „Se bucură și îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăiește” (Lc 15, 10).

Când citești aceste rânduri, tu, dragă cititorule, poate ești undeva departe, în calea rătăcirii și a pieirii. Oprește-te, frate dragă, oprește-te îndată din calea morții și te întoarce la Dumnezeu așa cum ești, cu haina sufletului ruptă și zdrențuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a așteptat până să-și facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te așa cum ești, căci Tatăl Ceresc te așteaptă cu brațele deschise! Pilda fiului pierdut îți aduce o veste scumpă și dulce: Tatăl Ceresc te iartă! Tatăl te așteaptă cu brațele deschise... te așteaptă cu inel nou și haină nouă, pentru a începe o viață nouă.

Vino „acasă”, suflet rătăcit! Vino „acasă” din grozava pustie în care rătăcești! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul și ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceștile patimi și plăcerile păcătoase.

Vino, dragă suflet rătăcit! Și, căzând înaintea Tatălui Ceresc, zi și tu această

Rugăciune

Preabunule Părinte și Tată Ceresc! Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieșit din ascultarea Ta și am plecat în calea pierzării. Mulți ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări și fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloșie în ticăloșie.

Multe chemări mi-ai trimis, să mă oprești din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpăstiei m-am oprit; abia când ai deschis în fața mea mormântul pieirii mele trupești și sufletești m-am oprit în loc, m-am îngrozit și am plecat înapoi.

Acum vin la Tine, Preabunule Părinte și Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav și n-are cine mă vindeca. Sunt flămând și nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu... Sunt gol și nimeni n-are haină pentru sufletul meu... Sunt istovit și chinuit și nimeni nu mă primește. Mi s-a schimbat și înfățișarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viață cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul și suferința au săpat urme adânci în fața mea și în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrențuit... totul am risipit... totul am prădat.

Preabunule Părinte și Tată Ceresc, greșit-am la cer și înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău... N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă și pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie. Fie-Ți milă de mine și de starea grozavă în care am ajuns! Primește-mă iarăși în dragostea și odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă și mă leagă iarăși de Tine cu inel nou, să pot începe o viață nouă, ca unul ce mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am aflat.