Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii

(a Vameșului și Fariseului)

Despre smerenie și trufie

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Doi oameni au intrat în biserică să se roage - unul fariseu și altul vameș. Fariseul, stând, așa se ruga întru sine: «Doamne, mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni: jefuitori, nedrepți, preacurvari sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig...» Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii la cer să-i ridice, ci își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!»

Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa lui decât acela. Că tot cela ce se înalță smeri-se-va, iar cela ce se smerește înălța-se-va.” (Lc 18, 10-14)

Ce evanghelie minunată și ce învățătură minunată despre smerenie și trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei și păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.

De la vameș să luăm pildă de smerenie și căință pentru păcatele noastre. Vameșul își dusese păcatele la biserică și, așezându-se cu ele rușinat, acolo, înapoi, lângă ușă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.

Așa să facem și noi. „Smerenia este temelia vieții noastre celei creștinești - zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări și de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deșert și lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind așezată... Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăților, așa smerenia, început tuturor faptelor bune.”

Smerenia este temelia vieții creștinești, iar temelia smereniei este cunoașterea păcatului și căința pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om așa tare ca păcatul și cunoașterea lui” - zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în fața lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!” Nu zicea nici măcar așa: „Doamne, mulțumescu-Ți că m-ai ajutat să fac asta și asta!” Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuși și-l hulea pe aproapele. Nu așa făcea vameșul. Acolo, după ușa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în fața lui Dumnezeu și, din adâncul sufletului său, se ruga așa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!... Pentru mulțimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer... Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătățile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând și nici un lucru nu este pe care să nu-l știi Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n-am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinți, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului și mă iartă pe mine, ticălosul!”

Smerenia este începutul mântuirii. „Smerenia - zice Fericitul Augustin - este scara ce ne înalță la cele cerești.” „Smerenia - zice Sf. Ioan Gură de Aur - este căruța ce ne ridică la cer”. Celor smeriți, Dumnezeu le dă har (Prov 3, 34).

Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:

- Care este virtutea cea dintâi și cea mai mare?

- Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.

- Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?

- Smerenia! a răspuns iarăși Fericitul Augustin.

- Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.

- Smerenia! răspunse și a treia oară Fericitul Augustin.

Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuțile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăța numai în școala Mântuitorului, în școala Golgotei, în școala Celui care a zis: „Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima!” (Mt 11, 29).

Și să nu credeți că e o lecție ușoară aceasta. E lecția cea mai grea. Citiți cu luare-aminte prin Noul Testament și veți afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar și pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei (când discutau care dintre ei să fie „mai mare”).

Iisus Mântuitorul - Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce - rămâne pilda desăvârșită de smerenie pentru toate vremile și pentru toți oamenii. Oricine pășește cu adevărat pe urmele Domnului câștigă și virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în școala Golgotei trăiește o viață de neîncetată smerenie. Dragostea și smerenia sunt „semnul” că cineva trăiește cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.

Față de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia și mândria! Trufia este răsuflarea Satanei. Mândria este ispita cea grozavă cu care diavolul a câștigat cea dintâi biruință în grădina Edenului și cu care câștigă și azi cele mai multe biruințe. Răsadul tuturor relelor este mândria - zice înțeleptul Sirah. Și, vai, este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.

Luxurile, făloșiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, dușmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit și răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei.

Se țin oamenii de azi sfătoși, învățați; nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie. Ei știu de toate. Eu vorbesc de oamenii din popor. Între domni e și mai și... Aproape toți „intelectualii” își fac „un titlu de mândrie” (ce potrivită expresie!) să nu mai creadă în „superstițiile” religiei. Vai, ce seceriș grozav are diavolul și azi în lume cu ispita trufiei! Răcirea dragostei și trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat „creștinătatea” de azi de duhul Evangheliei.

„Tot cela ce se înalță smeri-se-va, iar cel ce se smerește înălța-se-va”, zice evanghelia de duminică. Vedeți, aici sunt două scări deosebite.

„Tot cel ce se smerește înălța-se-va” - asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă și din temniță l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a scos pe Moise și l-a făcut conducătorul unui popor. De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este și Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul Domnului!

„Și tot cela ce se înalță smeri-se-va” - asta-i scara diavolului, pe care, așijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbești?” Și, pe urmă, s-a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul și, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaș l-au ros viermii etc.

Dumnezeu smerește mai întâi și apoi ridică. Diavolul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om și apoi îl răstoarnă și îl umilește.

Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalțe în vremea cercetării (1 Petru 5, 6).

Rugăciune

Ca vameșul stau și eu în fața Ta, Doamne. Pentru mulțimea păcatelor și a fărădelegilor mele stau și eu aplecat cu vameșul, nici măcar ochii mei fiind vrednic să-i ridic spre cer. Ca și vameșul îmi bat și eu pieptul, zicând: totul este rău și stricat în mine. Nu este nimic bun în mine; totul este otrăvit de păcat. „Tot capul meu este bolnav și toată inima mea sufere de moarte” (Is 1, 5). „Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut asupra mea” (Ps 54, 4). „Intrat-au ape până la adâncul sufletului meu” (Ps 68, 1). „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50, 4) și înaintea Ta, Doamne. Înaintea Ta stau toate păcatele și răutățile mele. A răspunde pentru ele nu pot, și a fugi n-am unde. Ca vameșul mă aplec și eu în fața Ta, Doamne, și cu lacrimi mă rog Ție: „Dumnezeule, milostiv fii și mie, păcătosului, și mă iartă! Multe sunt păcatele mele, dar mila Ta, Doamne, mai mare este. Deci nu mă lăsa pe mine în deșert. Vezi smerenia mea, Doamne, și mă scoate din adâncul pierzării!” (Ps 118, 153).

Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Tu singur știi ce fariseu mare trăia odată și în mine. Îți mulțumesc, preabunule Doamne, că m-ai chemat în școala suferințelor, în școala smereniei, ca să mă scapi de acest fariseu. „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale” (Ps 118, 71). Bine este mie, Doamne, și de-a pururi Te slăvesc pe Tine, Doamne, că m-ai chemat în școala cea mare a Golgotei, să mă înveți a mă smeri. Ajută-mi, preascumpul meu Mântuitor, să pot trăi în smerenia Crucii Tale până la sfârșitul vieții mele! Întărește-mă neîncetat, căci fariseul din mine poate încă n-a murit de tot. Ispititorul i-a încercat chiar și pe Apostolii Tăi cu ispita trufiei și el umblă și azi cu această ispită tocmai după aleșii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat, preascumpul meu Mântuitor, sub Crucea Ta și mă ține neîncetat în acest loc preasfânt, căci acesta este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o putere.

„Suflete al meu, smerește-te neîncetat” (1 Petru 5, 6) sub brațele Celui Care „S-a smerit pentru tine până la moartea pe cruce.” Amin.

Ce te mândrești, omule?

Ce boală urâtă este mândria și, vai, câți suferă de boala asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.

Ce te mândrești, o, omule, și cu ce te mândrești!? Te mândrești cu avuția ta și cu banii tăi? Dar până mâine poți deveni sărac. Te mândrești cu sănătatea și puterea ta? Dar până mâine poți fi doborât în pat sau chiar în mormânt. Te mândrești cu știința, cu frumusețea, cu rangul ce-l ai? Dar toate acestea nu sunt ale tale și în orice clipă le poți pierde. Tu te mândrești cu pene ce nu sunt ale tale. Tu ești exact în chipul unui corb ce se mândrește cu penele unui păun. Sau poate te mândrești cu faptele tale și cu viața ta de creștin? Asta-i o mândrie și mai deșartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îți voi spune răspicat că ești plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav și toată inima ta suferă de moarte” (Is 1, 5).

Și, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândrești? Păi, nu vezi că ești și aici la fel ca în chipul unui corb urât ce se mândrește cu penele unui păun?

Păi, oricâte pene ți-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai. Cu penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mântuire.

În Împărăția lui Dumnezeu nu vei putea intra până nu vei cădea în fața Lui așa cum ești, strigând și tu cu vameșul din evanghelie: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, ajută-mi să mă pot face dintr-un om vechi un om nou; dintr-un vas spurcat, un vas ales; dintr-un corb urât, un porumbel curat!

Ce te mândrești, omule? Tu ești pământ și cenușă (Isus Sirah 10, 9). Ce te trufești, pământule? Tu n-ai stat niciodată în fața lui Dumnezeu, de aceea te trufești. Te rog apleacă-te în fața lui Dumnezeu! Te rog apleacă-te cu adevărat în fața lui Dumnezeu și îndată vei scăpa de acest grozav beteșug sufletesc. Te rog, apleacă-te cu adevărat în fața lui Dumnezeu și îndată vei simți și tu ceea ce a simțit vameșul din evanghelie și vei striga și tu cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Te rog, apleacă-te la picioarele Crucii! Te rog, intră în școala cea mare a Golgotei, ca să auzi glasul Lui: „Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11, 29).

Căruța smereniei și a mândriei

Pentru ca să cunoașteți cât de mare este păcatul mândriei, închipuiți-vă două căruțe care se întrec una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea și mândria, iar cealaltă, de alții doi: păcatul și smerenia. Ce credeți, care va întrece și va trece înainte? Cea a păcatului întrece și biruie pe cea a dreptății, nu că doar carul păcatului ar fi având o așa mare putere, ci pentru că îi ajută smerenia de lângă el. Trăsura dreptății rămâne bătută în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara și greutatea mândriei. Toată nevoința noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruța mândriei se răstoarnă și nimica se alege de ele.

Ce nu poate avea diavolul?

Sf. Macarie se întorcea odată obosit de la privegherea și rugăciunile lui. Deodată, îi apăru diavolul și îi zise:

- Tot ce faci tu, Sfinte Macarie, fac și eu. Tu postești, eu nu mănânc nimic. Tu veghezi, eu nu dorm deloc. Tu alergi după suflete, și eu, tot așa. Numai ceva ai tu ceea ce nu pot avea eu.

- Ce anume? întrebă Sfântul Macarie.

- Smerenia! strigă diavolul și, rușinat, dispăru.

Pustnicul și ispita trufiei

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat și i-a zis:

- Eu sunt Arhanghelul Gavriil și sunt trimis la tine să-ți aduc cuvânt de laudă pentru râvna și privegherile tale.

Dar pustnicul, simțind ispita, răspunse:

- „Sfinte Arhanghele”, ia seama că ai greșit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos și ticălos om din lume.

Diavolul scrâșni din dinți și o rupse la fugă.