Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
(Vindecarea robului sutașului)
Și intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de Dânsul un sutaș, rugându-L pe El și zicând: Doamne, robul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se!
Și a zis Iisus lui: „Eu, venind, îl voi tămădui pe dânsul”. Iar sutașul, răspunzând, a zis: „Doamne, nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va tămădui robul meu, că și eu sunt om sub stăpânire, având sub sine-mi slujitori; și zic acestuia: Mergi! și merge; și altuia: Vino! și vine; și slugii mele: Fă aceasta! și face”.
Iar Iisus, auzind aceasta, S-a minunat și a zis celor ce veneau după Dânsul: „Amin grăiesc vouă: nici în Israel n-am aflat atâta credință. Și grăiesc vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și se vor odihni cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov întru Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi goniți întru întunericul cel mai din afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Și a zis Iisus sutașului: „Mergi! Și, cum ai crezut, fie ție”. Și sa tămăduit robul lui întru acel ceas. (Mt 8, 5-13)
Evanghelia acestei duminici îl pune în fața noastră pe sutașul din Capernaum, cu multă învățătură. Sutașul din Capernaum stă în fața noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofițer roman, era reprezentantul unei uriașe împărății. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutașul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o țară de supuși străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutașul acesta un om plin de trufie și mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalți camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit și se intitulează „nevrednic”.
În al doilea rând: sutașul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri și pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Și, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduți și cumpărați cu bani, ca niște vite... Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutașul.
În al treilea rând: sutașul din Capernaum este o pildă de credință vie și tare. El credea și se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea și în ajutorul Lui. Această credință l-a plecat să-L caute pe Iisus; și această credință a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuți ale sutașului au ieșit dintr-o alta, din a patra: din cunoașterea stării sale celei păcătoase și nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!
Din această cunoaștere a stării sale au ieșit smerenia, iubirea și credința sa. Din această cunoaștere a stării celei păcătoase a ieșit și mântuirea lui Zaheu. Și iese și mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este - trebuie să fie - cuvintele sutașului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat...
Din cunoașterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în fața oamenilor și în fața lui Dumnezeu. „Nimic nu smerește mai mult, zice un Sfânt Părinte, decât cunoașterea păcatului.” Din această cunoaștere ies și lacrimile de căință; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese credința și mântuirea noastră.
Însemnați-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde ești?... În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoștința stării sale celei păcătoase.
Până nu se trezește în om această cunoștință, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea mântuirii se pășește cu doi pași. Un pas îl face cunoașterea stării noastre celei păcătoase... cunoașterea tot mai adâncă și mai adâncită că noi nu prețuim nimic. Suntem niște bieți păcătoși, smeriți și neputincioși.
Celălalt pas îl fac credința și încrederea noastră tot mai mare și mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea Scumpă și Sfântă.
Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem” mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul „să crească”. „Eul” nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.
Începutul mântuirii e cunoașterea și recunoașterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că Satan umblă și aici să atragă pe calea lui acest început. Satan le șoptește păcătoșilor treziți că sunt prea păcătoși pentru a fi iertați și mântuiți. Spuneți oamenilor să se ferească de această ispită. Oricât de păgân și de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te iubește și te primește așa cum ești. De la tine nu se cere altceva decât să te lași doborât și îngenuncheat de greutatea păcatului și, cu credința sutașului, să-L rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule, Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit, care cumplit se chinuiește..., sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite și grele... și nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog și în fața Ta stau, ca să primesc iertare, milă și tămăduire.
O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învățături, în evanghelia cu sutașul! Un căpitan de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în fața Mântuitorului și se roagă pentru el și pentru robul lui. Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutașului și mă gândesc la cei mulți, mulți slujbași „creștini” de prin cazărmi și cancelarii, care - cuprinși de păcatul trufiei - înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump și mai sfânt. Sunt pline satele și orașele de slujbași care vor să-și arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el își închipuia că-i mai tare și mai respectat dacă înjură; el credea că și înjurătura se ține de slujbă, ca și pecetea și protocoalele.
Sutașul „păgân”, din evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulți, mulți slujbași „creștini” din zilele noastre.
O, ce lucru plăcut și binecuvântat este un slujbaș care-L cunoaște pe Domnul și se face el însuși un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai ușor și mai bine decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea și cu... înjurăturile.
Un ofițer vorbea odată cu un prieten al său - un bun creștin - despre viața militară. Între altele, prietenul ofițerului întrebă:
- De ce se folosesc așa de mult înjurăturile și în armată?
- O, dragul meu, răspunse ofițerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!
- Va fi, dar eu cunosc un ofițer care nu folosea niciodată înjurătura și totuși lucrul lui mergea bine de tot.
- Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofițer.
- Apoi, acest ofițer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostașii lui că dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!” - acela merge; și altuia: „Vino!” - și vine (Mt 8, 9).
Doară nici într-o tagmă nu pătrunde așa de greu vestirea mântuirii sufletești decât în lumea slujbașilor și a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alții, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze și să se smerească în fața Crucii Mântuitorului.
Stăpânii și slugile
Sutașul din Capernaum este și o învățătură despre cum să se poarte stăpânii față de slugi. Sutașul își iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica și ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca și copiii lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, dați slugilor voastre ce le datorați și ce li se cuvine, știind că și voi aveți un Stăpân în cer (Col 4, 1)... Feriți-vă de amenințări, ca unii care știți că Stăpânul lor și al vostru este în cer și că înaintea Lui nu se are în vedere fața omului (Efes 6, 9).
Așijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: „Slugilor, ascultați de stăpânii voștri pământești (...). Slujiți-le nu numai când sunteți sub ochii lor, ca și cum ați vrea să plăceți oamenilor, ci ca niște slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui. Slujițile cu bucurie, ca Domnului, nu ca oamenilor” (Efes 6, 5-7).