Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Ceva despre boli și încercări

În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, a trecut și a venit în cetatea Sa. Și, iată, au adus Lui pe un slăbănog care zăcea în pat. Și, văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: „Îndrăznește, fiule! Iartă-ți-se ție păcatele tale!” Și, iată, oarecare din cărturari au zis întru sine: „Acesta hulește”. Și, văzând Iisus gândurile lor, a zis: „Pentru ce cugetați cele viclene întru inimile voastre? Că ce este mai lesne a zice: Iartă-ți-se păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, scoală-te! - a zis El slăbănogului - ia-ți patul tău și te du în casa ta!” Și, sculându-se, și-a luat patul lui și s-a dus la casa lui. Iar noroadele, văzând aceasta, se mirau și slăveau pe Dumnezeu, Care a dat putere ca aceasta oamenilor. (Mt 9, 1-8)

Această evanghelie vine la rând - cu mici deosebiri - de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potrivește aici și tâlcuirea pe care am dat-o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufletești și despre doctorul sufletelor noastre.

La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupești, despre scopul și rosturile ce le au în viața noastră bolile și încercările.

Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupești sunt totdeauna în legătură cu viața noastră cea sufletească... sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare își are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupești s-ar putea împărți în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat și ca un ajutor să putem ieși din păcat; ele vin să ne apere de păcat și să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.

Întâi, bolile cele trupești ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând și noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre” (Lc 23, 41).

Dar însemnați-vă bine un lucru: bolile și încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniță de pedepsit, ci este, mai ales, o școală mare de îndreptare și de mântuire a omului.

Boala cea trupească își are și ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor. Este om pe care cu nimic nu-l poți trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui și își bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală și îl doboară la pat, îndată se domolește și începe a-L striga pe Dumnezeu. În fața unei uși încuiate, încerci toate cheile, să afli care s-ar potrivi; în fața unei inimi învârtoșate, încerci multe chei sufletești. Încerci chemări dulci și plăcute, dar, de regulă, numai cheia suferințelor poate descuia o astfel de inimă.

Dintr-un fier rece nu poți face nimic. Oricât l-ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc, cedează. Așa e și cel păcătos după ce întră în focul suferințelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezește din somnul pierzării cu acul bolilor și încercărilor. Vai de cei pe care, în păcatele lor, nu-i tulbură nici o în cercare. Dar tot atât de vai va fi și celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit și pe urmă iar au adormit.

În vreme de boală și încercare, strigă omul: „Doamne, Doamne!”. Dar pe urmă uită iar de Dumnezeu. Optzeci la sută din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli și încercări adorm iar în păcate după ce a trecut „ziua necazului”. Aceștia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc netulburați de încercări.

În al treilea rând, bolile cele trupești - și alte încercări - ne vin din îngăduința lui Dumnezeu, să ne apere de păcat și să ne întărească în cele sufletești. Aceasta e școala cea mare a suferințelor și încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toți cei credincioși. Aproape toți aleșii Domnului din Scriptură au trecut prin școala aceasta.

Cei credincioși, de regulă, au mai multe încercări decât cei necredincioși. De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubește”. Bolile cele trupești ne vin din îngăduința lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne apere de bolile cele sufletești; ne vin ca un medicament amar ce scoate din noi otrava și beteșugul cel sufletesc.

Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede - și trebuie să vadă - bolile și încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.

Un ostaș din Oastea Domnului îmi scria că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori și oamenii șoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste.

Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă școala suferințelor.

Pe urma unui semănător, două grăunțe se înțelegeau astfel: „Vezi tu, surată, - grăi o grăunță rămasă neacoperită de pământ - pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!”.

Dar, în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară și o înghiți. Grăunța cea îngropată, în schimb, nu peste mult timp ieși afară într-un spic frumos de grâu.

Doamne, mai bine ține-ne îngropați în încercări, decât să ne „fure păsările cerului” (Lc 8, 5).

Pentru cei credincioși, bolile și încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela pe care îl iubești este bolnav” (In 11, 3).

„Doamne, iată, acela pe care îl iubești este bolnav...”; ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioși! De regulă, toți acei pe care Domnul îi iubește au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.

La vestea surorilor lui Lazăr, Iisus a răspuns: „Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu”. Pentru cei credincioși, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în fața morții. Medicii clătinau din cap și așteptau sfârșitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu și întărirea vieții mele sufletești. Din patul meu de suferință, Domnul a făcut pe urmă un amvon.

O, binecuvântată școală a suferințelor! În tine L-am aflat eu pe Domnul și în tine mă întăresc neîncetat și acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această școală, până nu voi pleca „Acasă”, la Tine!

Suflete dragă, nu te teme de boli și încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în brațele Domnului. Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre. Eu, de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam și îmi ziceam: mai bine bolnav în brațele Domnului, decât sănătos în brațele diavoleștilor patimi.

Orice pahar pe care Domnul ți-l întinde să-l bei are pe fundul lui și o miere dulce. Trebuie însă întâi să bei paharul, ca, pe urmă, să simți această dulceață.

Întrebați pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii și veți afla că cele mai multe dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă drumul, nu mai cântă. Boala și încercarea sunt o binecuvântare ce ne dă glas să-L strigăm pe Domnul și să ne rugăm cu lacrimi fierbinți. Cu câtă putere se roagă omul în „ziua necazului”!

Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai așa, și pe drumul veșniciei. Pășești mai cu spor pe „timp aspru”. O „vreme liniștită” e mai bună, negreșit, dar nu pentru înaintare.

„Eu mi-am recăpătat vederea și am început să văd după ce am pierdut un ochi” - grăia un suflet trecut prin școala suferințelor.

„Eu am început să umblu - grăia un altul - după ce am pierdut un picior.”

Încercarea - întristarea, suferința - este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică și neascultătoare - este și câinele mai rău și mai supărător.

De cumva acest câine este lângă cineva din noi, o, nu vă luați la harță cu el, ci alergați înapoi, la turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică și nu folosește la nimic. În zadar umblați să-l loviți și să scăpați de el. Veți putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă. Va veni o vreme când veți mulțumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest „câine rău”.

O, ce școală minunată este școala suferințelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne oprește din lucru și ne cheamă în școala suferințelor.

Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie și-a lăsat lucrul și a alergat și ea după Mântuitorul.

Așa trebuie să facă și „marta” noastră când se îmbolnăvește „lazărul” nostru (sufletul). Să alerge după Mântuitorul.

La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Niște ciobani din Dobrogea își strânseseră oile la marginea mării, unde apa era mică și le silea să intre în apă, să le spele de murdărie. Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau și cu bețele.

Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurățenia de pe ele. Pe urmă, au ieșit din cazna asta curățite și spălate frumos. Așa face Domnul, Păstorul nostru cel Mare, din când în când și cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curățim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru. Noi tremurăm de „apa” aceasta, dar ea este o binecuvântare pentru sufletul nostru.

Primiți bolile și încercările ca pe tot atâtea solii cerești trimise pentru curățirea și întărirea noastră cea sufletească. Gândiți-vă că după Mântuitorul și învățăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, șchiopi, ologi și alți necăjiți. Gândiți-vă la «fericirile» pe care le-a predicat El: „Fericiți sunt cei ce plâng... fericiți sunt cei ce suferă” etc. Decât cu o sănătate și cu o „liniște” în brațele păcatelor, mai bine bolnav și necăjit în brațele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.

O, ce Doctor mare și bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane de suflete și de bolnavi... El n-a dat niciodată vreo rețetă greșită.

Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem. Cuțitul Lui taie numai atât cât trebuie. El știe precis cât de afund să taie. Eu, când am stat la operație, l-am rugat pe medic să nu mă taie prea adânc. „A trebuit să tai - mi-a zis medicul pe urmă - căci altcum nu puteam stârpi răul”.

Când Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar termometrul cuptorului este în mâna Domnului. El știe câte grade putem suporta.

Când trăim o viață cu Domnul, bolile și încercările ne sunt o binecuvântare. Când trăim o viață cu Domnul, chiar când vine vremea să intrăm în „apa” cea rece a morții, nu ne temem. Domnul ne trece îndată din moarte la viață.

Crucea suferințelor

O femeie credincioasă suferea foarte mult din partea soțului ei necredincios. Un frate ostaș îi duse, spre mângâiere, o mică iconiță cu chipul răstignirii, zicându-i:

- Ține, soră, această iconiță și te roagă cu nădejde Celui răstignit pe Cruce, să te scape de necazuri...

Cum, răspunse sora, tu, frate, îmi pui în față pe Iisus cel răstignit pe Cruce pentru mine și ceri de la mine ca eu să mă cobor de pe crucea suferințelor mele? El să rămână pe Cruce și eu să mă cobor de pe cruce? El să rămână pe Cruce și eu să scap de cruce? O, nu, aceasta nu se poate... eu mă voi ruga mereu Celui răstignit pe Cruce să mă ajute neîncetat cu darul Lui să stau și eu neîncetat răstignită împreună cu El, ca să trăiesc cu El (Gal 2, 20).

Dacă n-ar fi noapte

Dacă n-ar fi și noapte, lumea și oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreață oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat.

Dacă n-ar fi noaptea suferințelor și a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaște pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui și bunătatea Lui. În noaptea suferințelor vedem strălucind dragostea și bunătatea bunului Dumnezeu.

O Doamne, mulțumescu-Ți că m-ai trimis și pe mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreția ei, dragostea Ta și bunătatea Ta! O Doamne, mai bine ține-mă până la sfârșitul vieții mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap de ea și să văd iar lumea și deșertăciunile ei!

Pe locul spinilor

Este un lucru constatat: pe locul unde pământul s-a curățit de spini, acolo crește recolta cea mai bogată.

Tot așa e și cu un ogor sufletesc unde mai înainte au fost spinii suferințelor.

Toate uneltele ies din lovituri

Ați observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din lovituri, iese dintr-un fel de „suferință”.

Spre pildă, câte lovituri nu primește fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanț sau o altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primește până și cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos!

Câte lovituri primește și lemnul până se face din el o ușă, un scaun etc.

Cu cât un obiect este mai prețios, cu atât au fost mai multe „loviturile” din care a ieșit.

Pe calea aceasta sunt și creștinii cei adevărați. Creștinii cei vii și adevărați ies și ei din „lovituri”, ies din focul și cuptorul suferințelor.

Toți creștinii cei adevărați trec prin „lovituri” și „suferințe”, ca să devină uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din focul suferințelor.

Oile și mielul

Când păstorul vrea să bage oile în staul, și ele nu vor, ce face? S-apucă și prinde un miel și îl bagă pe el înainte. Pe urma mielului se bagă apoi și oile.

Așa face și Domnul cu cei care nu vor să intre în „staulul” Lui. Sunt părinți învârtoșați în păcate, dar când Domnul le ia câte un miel, când le moare un copil, atunci se lasă de răutăți și intră în „staulul” Domnului.

Însă cei mai mulți nici prin astfel de încercări nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâția „miei” și totuși lumea nu s-a lăsat de răutăți.

De când, și în câte feluri, tot umblă Domnul să ne bage în „staul”, și noi tot nu vrem!