Evanghelia duminicii de acum: pilda semănătorului

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu pilda semănătorului. E una din cele mai frumoase și mai cunoscute Evanghelii. O știe fiecare creștin (citiți-o în Noul Testament la Luca 8, 5-16). Trei părți din sămânța lui a căzut în pământ rău și numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.

Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu - a zis Isus. Minunată și potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânță este o putere uriașă: puterea de rodire.

Toate mașinăriile și iscodirile veacurilor strânse la un loc n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolțire și rodire. Aceeași minunată putere o are și Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească și să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui cuvânt, zice Biblia: Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător... (Evrei 4, 12). Precum se coboară ploaia din cer și adapă pământul și îl face de rodește, așa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânță a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător și de ogor.

Semănătorul cel mare al acestei semințe a fost Isus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoții, vestitorii Evangheliei și toți care își iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânța Dumnezeieștilor învățături. Această sămânță se află pusă într-un hambar mare și deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care își iau sămânță toți semănătorii și vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Și Lumina Satelor își ia sămânță din acest hambar. Și omul cititor poate el însuși să-și ia sămânță din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecății că i-a lipsit sămânța Dumnezeiescului Cuvânt.

Pentru ca această sămânță să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda Evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău amintește Evanghelia. Cel dintâi e pământul de lângă cale unde sămânța aruncată s-a călcat și păsările cerului au mâncat-o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvântul, dar vine diavolul și îl ia din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceștia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat și s-a învârtoșat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămânța. Când o arunci, sare înapoi. Spune celui cufundat în fărădelegi de Dumnezeu, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea și inima acestor oameni orice învățătură și chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greață de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un așa pierdut e și cel ce nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău - spune pilda Evangheliei - e acela care era plin cu piatră; sămânța a răsărit, dar s-a uscat pentru că n-avea umezeală. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină, și la vreme de ispită se leapădă. Doară cei mai mulți din creștinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, Îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor și năravurilor rele. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte că după o predică frumoasă despre patimile cele rele, poporul dintr-un sat a strigat: trăiască-te Dumnezeu părinte, că bine le mai potrivești... gândești că le scoți din viața noastră... Eu însă așa le-am răspuns: pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere: eu m-aș bucura dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar cădea în pământul cel bun și ar aduce roade de îndreptare a vieții... câți dintre dv. ați fi gata să vă hotărâți aici în fața sf. altar că veți lăsa bețiile, dușmăniile, sudalmele, desfrânările și alte patimi rele și grele?... La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânța căzută în pământ pietros, se împlinea sub ochii noștri. Sămânța dăduse de bolovanii patimilor și nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor. Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleași urâciuni și ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai cât bolnavul... nu poate înghiți mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câștigă nimic cu această poftă; tot așa nu câștigă nici creștinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieții lor păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini, și crescând spinii, au înecat sămânța. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care ascultă Cuvântul, dar cu grijile și cu bogățiile și cu dulcețile vieții acesteia umblând, se îneacă și nu săvârșesc roadă. Minunată tâlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât, că e plină lumea și de astfel de oameni. Să băgăm de seamă că spinii din Evanghelie ne amenință pe fiecare. Rădăcini de spini - de patimi și ispite - avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească și pot crește foarte repede. În pământul inimii noastre crește grâu sau spini, așa după cum trăim o viață pentru cele sufletești sau pentru cele lumești. Mulți se înșală crezând că grâul poate crește alături de spini. Încap și aici vorbele Mântuitorului: nu puteți sluji la doi domni... grâul nu poate crește în spini, sau chiar dacă crește până la un loc, pe urmă spinii patimilor și alergărilor lumești înădușă grâul. Să luăm aminte că spinii grijilor și dulceților acestei vieți sunt ispititori. Încetul cu încetul îți fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când deodată te afli înecat și prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare și poate mânca, dar stomacul nu mistuie, nu macină mâncarea, și așa mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge și sănătate. Sănătatea lui nu câștigă nimic cu această mâncare. Tot așa nu câștigă nimic nici cei ce primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate și viață sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care cu inimă bună și curată, auzind Cuvântul, Îl țin și fac roadă în răbdare.

Pământul inimii oamenilor e și azi tot așa ca cel din pilda Evangheliei, dacă încă nu și mai rău.

Dar nu-i de vină sămânța, ci e de vină pământul inimilor. S-au înțelenit ogoarele inimilor și s-au umplut de spinii și pietrele păcatelor. Trebuie desțelenite ogoarele inimii. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9). Noi însă nu arăm și nu lucrăm în acest pământ al inimilor noastre. Acest pământ trebuie mai întâi udat cu lacrimi de căință și apoi trebuie pus în fața cerului de sus cu dorință vie și însetoșare după ploaia Cuvântului lui Dumnezeu; așa precum a zis psalmistul:

Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat (Psalm 142, 6). Pietrele din pământul inimii trebuie scoase și spinii aprinși. Dar și acest lucru îl poate face tot numai Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, și ca un ciocan care sfărâmă stânca? (Ier. 23, 29). Când ți-ai deschis pământul inimii în fața darului și harului Duhului Sfânt, atunci pământul inimii tale deodată se curăță; spinii iau foc și pietrele se sparg.

Plugarule! Sămânța ce o arunci tu în pământ, rodește singură: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic (Marcu 4, 28). Așa și sămânța Cuvântului Dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârșit, altcum dacă se oprește numai la paiul vorbelor sau florilor rugăciunilor, încă nimica nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească!

Iosif Trifa.