Evanghelia duminicii de acum: pilda semănătorului

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu pilda semănătorului. E una din cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin (citiţi-o în Noul Testament la Luca 8, 5-16). Trei părţi din sămânţa lui a căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.

Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu - a zis Isus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.

Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor strânse la un loc n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui cuvânt, zice Biblia: Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător... (Evrei 4, 12). Precum se coboară ploaia din cer şi adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor.

Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Isus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care îşi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa Dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi Lumina Satelor îşi ia sămânţă din acest hambar. Şi omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţă din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa Dumnezeiescului Cuvânt.

Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda Evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia. Cel dintâi e pământul de lângă cale unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvântul, dar vine diavolul şi îl ia din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune celui cufundat în fărădelegi de Dumnezeu, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greaţă de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un aşa pierdut e şi cel ce nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău - spune pilda Evangheliei - e acela care era plin cu piatră; sămânţa a răsărit, dar s-a uscat pentru că n-avea umezeală. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină, şi la vreme de ispită se leapădă. Doară cei mai mulţi din creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, Îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi năravurilor rele. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că după o predică frumoasă despre patimile cele rele, poporul dintr-un sat a strigat: trăiască-te Dumnezeu părinte, că bine le mai potriveşti... gândeşti că le scoţi din viaţa noastră... Eu însă aşa le-am răspuns: pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere: eu m-aş bucura dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar cădea în pământul cel bun şi ar aduce roade de îndreptare a vieţii... câţi dintre dv. aţi fi gata să vă hotărâţi aici în faţa sf. altar că veţi lăsa beţiile, duşmăniile, sudalmele, desfrânările şi alte patimi rele şi grele?... La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânţa căzută în pământ pietros, se împlinea sub ochii noştri. Sămânţa dăduse de bolovanii patimilor şi nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor. Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleaşi urâciuni şi ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai cât bolnavul... nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieţii lor păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini, şi crescând spinii, au înecat sămânţa. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care ascultă Cuvântul, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă. Minunată tâlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât, că e plină lumea şi de astfel de oameni. Să băgăm de seamă că spinii din Evanghelie ne ameninţă pe fiecare. Rădăcini de spini - de patimi şi ispite - avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească şi pot creşte foarte repede. În pământul inimii noastre creşte grâu sau spini, aşa după cum trăim o viaţă pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. Mulţi se înşală crezând că grâul poate creşte alături de spini. Încap şi aici vorbele Mântuitorului: nu puteţi sluji la doi domni... grâul nu poate creşte în spini, sau chiar dacă creşte până la un loc, pe urmă spinii patimilor şi alergărilor lumeşti înăduşă grâul. Să luăm aminte că spinii grijilor şi dulceţilor acestei vieţi sunt ispititori. Încetul cu încetul îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când deodată te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar stomacul nu mistuie, nu macină mâncarea, şi aşa mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge şi sănătate. Sănătatea lui nu câştigă nimic cu această mâncare. Tot aşa nu câştigă nimic nici cei ce primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate şi viaţă sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care cu inimă bună şi curată, auzind Cuvântul, Îl ţin şi fac roadă în răbdare.

Pământul inimii oamenilor e şi azi tot aşa ca cel din pilda Evangheliei, dacă încă nu şi mai rău.

Dar nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul inimilor. S-au înţelenit ogoarele inimilor şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor. Trebuie desţelenite ogoarele inimii. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9). Noi însă nu arăm şi nu lucrăm în acest pământ al inimilor noastre. Acest pământ trebuie mai întâi udat cu lacrimi de căinţă şi apoi trebuie pus în faţa cerului de sus cu dorinţă vie şi însetoşare după ploaia Cuvântului lui Dumnezeu; aşa precum a zis psalmistul:

Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat (Psalm 142, 6). Pietrele din pământul inimii trebuie scoase şi spinii aprinşi. Dar şi acest lucru îl poate face tot numai Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca? (Ier. 23, 29). Când ţi-ai deschis pământul inimii în faţa darului şi harului Duhului Sfânt, atunci pământul inimii tale deodată se curăţă; spinii iau foc şi pietrele se sparg.

Plugarule! Sămânţa ce o arunci tu în pământ, rodeşte singură: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvântului Dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârşit, altcum dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau florilor rugăciunilor, încă nimica nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească!

Iosif Trifa.