Focul cel ceresc în Noul Testament

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinși de focul acesta, ardeau și apostolii și ardea și mulțimea.

Când citești la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi și parcă simți aprinderea cea sfântă și Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor și la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul și inima” mulțimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.

Creștinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viață vie și nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creștinii s-au răcit mereu.

Din creștinismul de azi lipsește tocmai focul.

Creștinismul de azi - zicea un predicator - e ca și un cuptor care și-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate ușile, toate rânduielile, numai că și-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca - cu limbă de foc - să-L predice pe Iisus cel Răstignit și să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă și nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însușirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creștin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaș adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Și așa e și cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care frații vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc și plâng cu foc.

Limbile de foc! - acesta este semnul cel mai bun dacă un creștin sau o adunare are sau nu pogorârea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt - zice un sfânt Părinte - n-are în Biblie nici un cuvânt rece, nici o propoziție rece. Tot ce a scris și a spus El este foc, este căldură, este viață. Și tuturor creștinilor adevărați El le dă o limbă de foc, un dar de foc cu care să se aprindă mereu pe ei și pe alții.

Praznicul Rusaliilor este Praznicul Sfintei Treimi. Noi trăim în numele Sfintei Treimi. Dar să nu uităm: a trăi în numele Sfintei Treimi înseamnă a trăi în dragostea Tatălui, în Jertfa Fiului și în căldura Duhului Sfânt.

Le ai tu pe aceste trei daruri mântuitoare în viața ta?

Nu se poate tăgădui faptul că a slăbit viața creștină, a slăbit creștinismul. O dovadă e răcirea vieții creștine; e creștinismul cel rece și cel „căldicel” de azi.

Creștinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost „clocot”. În Ziua Cincizecimii, limbile de foc au aprins un foc de dragoste, un clocot de dragoste, care îi făceau pe oameni să depună totul la picioarele Domnului și la picioarele apostolilor. Îi făcuse pe oameni „una cu sufletul și inima lor”. Dar, în curgerea vremii, acest foc, acest clocot, s-a răcit mereu, până am ajuns la recele de azi, despre care a zis Mântuitorul: „Iar în vremile din urmă, din pricina înmulțirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulți se va răci” (Mt 24, 12).

Noi uităm un lucru: că am fost botezați nu numai cu apă, ci și cu foc. „Acela (Iisus) vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” (Mt 3, 11). Am fost și suntem botezați cu Focul cel ceresc, cu focul darului, cu focul dragostei pentru Domnul și pentru cele sufletești. Un creștin adevărat e acela care rămâne și trăiește în acest „botez de foc”. E acela care arde mereu și aprinde mereu și pe alții.

„Fiecare om va fi sărat cu foc”, zicea Mântuitorul (Mc 9, 49). Sarea împiedică stricăciunea. Sarea Focului ceresc împiedică stricăciunea vieții noastre. Arde și mistuie tot ce este rău și stricat în noi. Cel ce n-are „sarea” aceasta, acela se „strică”.

Fiecare om să fie sărat cu foc. Fiecare om să fie aprins cu Foc ceresc și să-i aprindă și pe alții, să-i săreze și pe alții cu acest foc sfânt.

Măsura vieții celei duhovnicești este aceasta: cât de cald ești? Cât de aprins ești? Câte grade de căldură duhovnicească ai? Să nu uităm că termometrul vieții noastre celei duhovnicești are numai cele două capete de la Apocalipsa 3, 15: „fierbinte și rece”. În clocot pentru Domnul, ori înghețat pentru păcat. Îndată ce nu ești cald - ai devenit rece. Iar între „cald” și „rece” nu este decât „căldicelul”, despre care Domnul a zis că îl va „vărsa din Gura” Lui (Apoc 3, 16). „Căldicelul” acesta este viața creștinismului și creștinilor de azi. Și el va fi și pieirea lor, căci numai creștinul cel în „clocot”, cel veșnic aprins va dobândi mântuirea.

Deci, fratele meu, să ne facem socoata cum stăm cu „botezul cel de foc”, cum stăm cu temperatura noastră cea duhovnicească.