Fratele „s-a mâniat și nu voia să intre”

Oriunde se face o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva

Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorul cel mai mare era la câmp când a sosit acasă fratele său.

„Și, când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri”; și înțelegând despre ce este vorba, „s-a mâniat și nu voia să intre, iar Tatăl lui, ieșind, îl ruga pe el...”

Plină de un adânc înțeles este și partea aceasta din pildă. Întâi să luăm ospățul ce se făcuse:

„Iar feciorul cel mai mare, când s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri”. Foarte bine - va zice la asta atare necredincios - iată, evanghelia însăși spune că s-a făcut o petrecere mare, cu cântece și jocuri... Evanghelia nu poate fi, așadar, contra petrecerilor… Evanghelia ne lasă să jucăm și să ne petrecem.

Ce judecată greșită! Ce judecată de om lumesc! Trebuie să știm că evanghelia ne grăiește nouă oamenilor în pilde și asemănări omenești, pentru ca să înțelegem mai bine lucrurile cele duhovnicești. Ospățul din pilda cu fiul cel pierdut închipuie dragostea și bucuria cea duhovnicească pentru cel întors la Dumnezeu. Cerul și pământul cântă și se bucură când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. Despre o astfel de bucurie și „petrecere” duhovnicească este vorba în pilda evangheliei.

Niște ostași din Oastea Domnului, dintr-o comună din județul Bihor, ne scriu că o noapte întreagă au petrecut în cântări și rugăciuni de bucuria unui frate nou care a intrat în rândurile lor. Iată, și acesta era un fel de „ospăț” ca și cel din pilda evangheliei.

Este o mare deosebire, este o prăpastie întreagă între petrecerile cele lumești și cele duhovnicești. Și aleșii Domnului au jucat, dar jocurile lor erau duhovnicești. Despre Maria, proorocița, ne spune Biblia că a luat în mână un timpan și toate femeile au venit după ea cu timpane, cântând și jucând: „Cântați Domnului…” (Exod 15, 20-21). Era și aici un joc, dar jocul acesta era aprins de focul Duhului Sfânt. Și David proorocul a jucat „în fața Domnului”, în fața chivotului sfânt, dar era și jocul acesta o aprindere sufletească pentru slava lui Dumnezeu (2 Regi 6, 14). Jocurile acestea erau o beție sfântă, aprinsă de focul Duhului Sfânt.

La astfel de „jocuri” și petreceri, desigur că m-aș duce bucuros și eu; ne-am duce tot alergând și noi, ostașii Domnului.

Un astfel de „ospăț” a fost și cel din pilda evangheliei.

Oh, cât de mult a lucrat și aici diavolul, mișelul! Petrecerea cea sufletească a atras-o diavolul cu totul în partea lui. Orice bucurie dintre creștinii de azi, dracul o duce la cârciumă, o duce la alcool, la petrecere cu chef și lăutari.

Și acum să vedem supărarea feciorului celui mai mare. Își are locul ei și tâlcul ei această supărare. Tâlcuitorii Scripturilor spun că acest fiu a închipuit poporul evreu care era în „casa Tatălui”, dar îi lipsea temelia mântuirii: dragostea și iertarea. Închipuia acest fiu, în special, pe fariseii care Îl mustrau pe Iisus că stă de vorbă cu vameșii și păcătoșii. Ei se țineau aleșii Domnului și se mâniau pentru păcătoșii și pierduții pe care Iisus îi aducea în brațele Tatălui ceresc.

Fratele cel mai mare era și chipul legii din Vechiul Testament. Pilda cu fiul cel pierdut era și un hotar de întâlnire și de despărțire între Vechiul și Noul Testament, între lege și har, între fiul care trebuia omorât pentru greșeli (Deut 21, 18-23), și cel primit cu ospăț de bucurie.

Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supărat de întoarcerea fratelui său, mai închipuie pe cineva. Îi închipuie pe cei pe care și azi îi supără întoarcerea păcătoșilor. Alături de un suflet care se întoarce la Dumnezeu, pilda a pus pe unul care se supără pentru această întoarcere.

O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos! Cum se împlinesc toate cuvintele tale! Pe cel care se supără îl avem și azi.

Oriunde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se face cu adevărat o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva.

Și anume cine?

Întâi și întâi se supără diavolul. Se supără și plânge că i s-a furat un credincios. În al doilea rând se supără toți cei care-l ascultă pe diavolul și fac voile lui. Necredincioșii nu pot suferi pe cei care se întorc la Dumnezeu... Îi urăsc și-i batjocoresc pe cei întorși la Domnul.

Când un pătimaș intră în Oastea Domnului și se retrage din lume și răutăți, oare nu strigă tot satul după el că „s-a pocăit” și îl batjocorește?

„Da’ ce-o mai fi și aia Oastea Domnului?”, întreba odată un necredincios, „că îi strânge pe toți prăpădiții și stricații... Și ăștia s-apucă să cânte și să-i învețe și pe alții!”

Oare astfel de glasuri nu sunt și ele ale feciorului mai mare din evanghelie? Sunt și azi oameni cari nu cunosc dragostea și bucuria pentru cei întorși la Dumnezeu.

Când un păcătos se îmbracă în haină nouă și Tatăl ceresc pune în degetul lui inel nou, ca să înceapă o viață nouă, îndată se aude și azi glasul fratelui celui supărat. Oriunde se face „veselie mare” pentru întoarcerea unui suflet pierdut, acolo se aude îndată și mustrarea.

O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, cum ne arăți tu tot anume ce trebuie să ni se întâmple și ce trebuie să suferim, ca să dobândim mântuirea!

Dar fiul cel întristat îi închipuie nu numai pe cei necredincioși, ci îi închipuie și pe alții. În felul său, feciorul cel mai mare era un om foarte de treabă. Era un om foarte harnic și cruțător. Îi lipsea însă ceva; îi lipsea partea cea bună, îi lipsea dragostea și iubirea de frate. Îi lipsea înțelegerea pentru cele sufletești. La el numărau numai averile și vitele. Pentru el era mai de preț vițelul care se tăiase decât întoarcerea fratelui său.

Sunt și azi atâția și atâția oameni harnici și buni gospodari. Le lipsește însă înțelegerea pentru cele sufletești. Ei văd toate cele numai prin ochelarii pământului. Ei se mișcă îndată când e vorba să se atingă ceva de averea lor și de interesele lor materiale, dar pentru averea cea sufletească și lucrurile cele sufletești n-au nici un interes și nu le dau nici un preț. Când e vorba de un car de gunoi, pentru ei e ceva mai de interes și mai de preț decât trezirea unui păcătos. Nici aceștia n-au înțelegere pentru întoarcerea păcătoșilor.

Nici aceștia nu vor să intre la „ospăț”, ci stau afară supărați și critică.

Iubiții mei frați ostași din Oastea Domnului! Să luăm aminte că feciorul cel supărat din pilda cu fiul cel pierdut este pus special pentru învățătura noastră. Și noi eram niște pierduți care ne-am întors acasă.

Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu haină nouă și ne-a ajutat să începem o viață nouă. Ce bucurie pe noi, ce dar, ce binecuvântare! Dar lumea nu înțelege bucuria noastră. „Frații” noștri din lume, în loc să se bucure de întoarcerea noastră, se supără și ne batjocoresc. Ei nu înțeleg bucuria noastră; ei nu vor să intre la „ospățul” nostru.

O, nu vă descurajați pentru acest lucru, scumpii mei frați ostași. Pilda trebuie să se împlinească și azi deplin. Oriunde se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie să se ivească neapărat și fratele cel supărat. Asta-i o regulă atât de adevărată, încât se poate pune și întors: oriunde nu se supără nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, acolo nu s-a făcut o întoarcere adevărată. Supărările, hulele, batjocorile și prigoanele ce le întâmpinăm sunt dovada cea mai bună că ne-am întors din căile pierzării.