Siguranța iertării și statornicia întoarcerii

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea și iertarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăț și bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?... Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?... Poate mă va mustra... Ba, poate mă va și pedepsi...”.

- Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?... Ce va fi cu trecutul meu?... Ce va fi cu viitorul meu?...

- Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat... Tata a tras dungă peste toate... Tu ești iarăși copilul meu cel scump, tu ai dragostea și iertarea mea statornică... Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ți-a dat în picioare încălțăminte de fiu, iar în deget ți-a dat inel ce întărește din nou legătura dintre mine și tine.

Fiul cel întors avea, așadar, o siguranță deplină despre iertarea și înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici încălțăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii și fiii lor. Inelul și încălțămintea erau o mărturie despre iertarea și înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrățișare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul față de dragostea și iertarea tatălui său.

Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în brațele tatălui său; evanghelia își curmă istorisirea în sunetele ospățului de bucurie pentru cel ce mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a rămas până la sfârșitul vieții sale în brațele tatălui său; în dragostea lui și iertarea lui.

Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea și iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese și a înviat la o viață nouă. Nu mai era zburdalnicul și ușuraticul care plecase în lume. El a început o viață nouă... N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său și în ascultare de el.

Vecinii vor fi șoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-ați măi, pruncul vecinului nostru s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri și jocuri... Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!...”.

Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea și iertarea cea dulce a tatălui său.

Înainte de plecare în calea pierzării, fiul își avea prietenii lui de chefuri și petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult și foștii lui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el cu șoapta și ispita: „Bine c-ai scăpat... Vino cu noi să ne mai petrecem... Adu-ți aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce în lume... Ți-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri...”.

Dar fiul va fi răspuns așa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nopțile. Acela care chefuia și petrecea cu voi nu mai trăiește... A murit prin cele țări străine... Eu sunt un altul... N-ați auzit că și tata a zis despre mine că mort am fost și am înviat?... Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea și viața într-o lumină nouă. Chefurile și petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă și o nebunie...

„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, își vor fi zis prietenii;

„rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”

Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea și iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere și nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui și iertarea lui.

Așa trebuie să fie și căința și întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în fața noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căința și întoarcerea noastră din calea răutăților primește iertarea și dragostea Tatălui ceresc. Primește sărutul și îmbrățișarea Tatălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste și bunătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a vieții noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viață nouă.

Aceasta este taina cea mare a nașterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fiul cel pierdut și trebuie să treacă toți cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaștere sufletească n-are nici o putere. „Mulți se întorc, dar nu la Cel Preaînalt” (Osea 7, 16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întâmplat că un ostaș din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul Mântuitorului și, bag-seamă, de bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbătat tun. Oamenii râdeau de el și de ceilalți ostași din comună, zicând: „Iată, și ăsta-i de-al vostru... Și ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa din Sibiu...”.

La asta, un ostaș mai bătrân a răspuns, foarte cuminte, așa: „Dreptate aveți, dragii mei, că acesta-i de-al nostru, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... Aveți dreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul... Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Domnul, el n-ar fi căzut”.

Cuminte și bun răspuns! Numai o întoarcere adevărată la Domnul ne dă putere și biruință contra păcatelor.

Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ținea în casă și aducerea-aminte de trecutul lui și de suferințele lui. De câte ori prietenii și ispitele îl vor fi chemat iar în lume, își va fi adus aminte de porci și de roșcove. Așa și noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările!

Eu, de câte ori simt șoapta ispitelor, mă gândesc la cuțitul doctorului și la anii pe care i-am petrecut în boli și suferințe. La șoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i diavole, atâta de prost și de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slugă la porcii tăi?... Să m-apuc din nou de roșcove?...”.

De regulă, toți cei întorși la Domnul am gustat din „roșcove”. De câte ori simțim șoapta ispitelor, să ne gândim la ele.

Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a nașterii din nou.