Hristos S-a dat pe Sine!
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - Domnul Isus ştie slăbiciunile noastre şi are milă de noi, atunci când uitând făgăduinţa Sa, şi ne lăsăm zdrobiţi de puteri mai mari decât puterile noastre.
Ne înţelege şi nu ne judecă,
dacă îndată după aceea ne redresăm iarăşi.
2 - Isus le-a zis asupritorilor Săi: „Iată-Mă, Eu sunt aici! Ce aveţi, aveţi cu Mine! Pe aceştia lăsaţi-i să se ducă. Cu ei nu aveţi nimic”.
Hristos totdeauna Se pune Garant pentru ai Lui.
Se dă pe Sine zălog în locul lor.
Se predă legat pe Sine, pentru ca ei să fie lăsaţi dezlegaţi şi liberi.
3 - Hristos S-a dat pe Sine Rob, pentru a ne slobozi pe noi toţi.
El a primit orice suferinţă pentru Sine, dar a scos de sub orice primejdie pe ai Săi.
Hristos nu S-a scos pe Sine, băgând pe alţii, cum fac atât de mulţi oameni, cumpărându-şi libertatea lor cu preţul înrobirii altora.
Hristos S-a dat numai pe Sine.
Pe nimeni altcineva n-a mai dat.
O, de-am gândi şi noi aşa!
4 - Hristos le-a zis: „Lăsaţi-i pe aceştia să se ducă...”
Hristos porunceşte şi astăzi tuturor autorităţilor omeneşti: „Lăsaţi pe ai Mei să se ducă...”
Lăsaţi-i să se ducă să propovăduiască Evanghelia, - căci aceasta va aduce pacea şi bunăvoinţa între oameni,
chiar şi între ai voştri.
Lăsaţi-i pe ai Mei să se ducă să se roage... Aceasta va coborî binecuvântarea şi peste întreagă ţara noastră.
Lăsaţi-i să se ducă să facă bine, - aceasta va fi mângâiere, bucurie, bunăstare, armonie pentru tot poporul şi pentru toată lumea noastră.
Aceasta va fi în primul rând pentru propriul vostru folos.
Oprirea lor, ar fi în primul rând propria voastră nenorocire.
5 - Noi nici nu ne putem gândi ce mare însemnătate are fiecare cuvânt pe care îl rostim,
fiindcă ne-am obişnuit să vorbim atât de mult, încât noi înşine nu mai dăm de multe ori, nici o însemnătate cuvintelor noastre.
De aceea promitem repede şi promitem mult - cât nu putem împlini.
Şi uităm tot aşa de repede chiar şi ce am promis.
Ne legăm prin făgăduinţe - şi găsim uşor dezvinovăţiri când suntem întrebaţi.
Facem adeseori juruinţele grele - şi nu le respectăm întocmai.
Sau poate chiar deloc.
- Aşa ca ucenicii Domnului în seara prinderii Lui!
6 - Un proverb din Israel spune aşa: „Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă, şi-l poţi spune-n două vorbe, - află-le pe-acestea două”.
Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi câtă grijă trebuie să avem când spunem fiecare vorbă,
fiindcă fiecare cuvânt ne este un legământ de un fel.
Iar după ce am spus cuvântul, şi mai multă grijă trebuie să avem spre a ne împlini ceea ce am spus.
7 - Cuvintele rostite de noi ne vor scoate nevinovaţi.
Sau ne vor scoate vrednici de osândă.
Aici nu este vorba de cuvintele rele, nici numai de cele nefolositoare - ci de orice cuvânt care ni l-am dat.
Să nu vorbim deci nici un cuvânt mai mult decât se cuvine. Taxa pe care va trebui s-o plătim pentru toate vorbele noastre - în Ziua Judecăţii va fi atât de scumpă!
Să cumpănim mai bine ca în orice telegramă, fiecare cuvânt al nostru!
Şi să ţinem fiecare legământ pe care l-am pus!
8 - Adu-ţi şi tu aminte câte ai zis - şi n-ai făcut!
Câte ţi s-au dat şi câte le-ai pierdut.
De câte ori ai avut amare păreri de rău şi înlăcrimate învinuiri ale făgăduinţelor făcute Domnului, cu gândul de a le trăi pe viitor cu toată grija curată a inimii?
- Şi nu le-ai împlinit!
Vezi şi tu că vine Ziua când va trebui să răspundem fiecare - şi eu şi tu. Şi noi şi voi, fiecare de ceea ce am spus,
- şi n-am împlinit, aşa cum am zis.
9 - Ce greu învăţăm noi că adevărul n-are nevoie de săbii şi ciomege, - ca să se impună.
Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă.
10 - În ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut şi nici nu vor avea nici voie nici nevoie niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de Dragostea lui Hristos.
Prin acestea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe ostaşii Domnului până la sfârşit!
11 - Fiecare cuvânt loveşte o ureche. Numai loviturile nu sunt la fel.
Unele lovesc plăcut, altele dureros.
Unele taie pentru totdeauna dorinţa de a le mai auzi, altele stârnesc această dorinţă.
Unele aduc o vindecare omului,
altele aduc o înveninare.
O, ce sabie puternică este Cuvântul!
Nu este alta asemenea. Numai mânuitorii înţelepţi sunt puţini.
12 - Nu cumva este şi vorba limbii tale ca o sabie înveninată cu care loveşti în dreapta şi în stânga toată ziua, tăind urechile tuturor?
Ce urmăreşti tu oare prin loviturile sabiei tale?
să te răzbuni pe oameni?
- sau să-i mântuieşti!
13 - O, ce urme dureroase lasă în viaţa multor oameni şi familii o lovitură tăioasă a unei limbi clevetitoare!
Câte suflete n-a otrăvit şi câte vieţi n-a pierdut o limbă mincinoasă şi bârfitoare, cu cuvintele ei înveninate!
Ce faci tu cu sabia limbii tale?
Când ai făcut aşa ceva aleargă cu cel lovit de tine la Isus, să-l vindece.
Iar tu roagă-L pe Domnul să-ţi schimbe şi sabia ta, cum i-a schimbat-o pe a sfântului Său ucenic Petru.
În loc de o sabie care răneşte, să-ţi dea una care vindecă.
14 - Ca Fiul Omului, Domnul Isus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o Mamă şi un timp asemenea oricărui om,
să crească apoi cu greu, ani de ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile Trupului Său Sfânt, într-o casă omenească,
între toate greutăţile omeneşti,
supus tuturor legilor omeneşti,
- pentru ca să ne poată mântui pe noi toţi oamenii.
15 - Toate cele dinafară ale Domnului Isus ca Om, - nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau.
Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care Dumnezeirea Lui lăuntrică le sfinţea şi desăvârşea pe toate, - acestea nu erau ca a celorlalţi oameni.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată. O Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată,
o copilărie minunată,
o vorbire minunată,
o umblare minunată,
o moarte minunată,
o Înviere minunată,
o Biruinţă, o Înălţare, o slavă şi o Împărăţie, toate minunate!
16 - Ochii lui Hristos nu S-au uitat nici o clipă la prezent. El privea viitorul.
El nu a primit nimic de la oameni. A primit totul numai de la Tatăl.
El nu S-a simţit niciodată în mâinile vrăjmaşilor Săi, - ci totdeauna în Mâinile Tatălui Său.
- De aceea pacea Lui a fost deplină şi netulburată.
Cuvântul Său a fost liniştit şi luminos.
Iar răbdarea Lui senină, tăcută şi iertătoare.
17 - De ce nu suferi şi tu mai bine paguba acum, când câştigul tău veşnic este atât de mare?
Bagă-ţi sabia cuvântului în teaca răbdării.
Ia totul numai din Mâna Tatălui cea Bună.
- Şi totul se va încheia minunat.
18 - După vânzare, Iuda, din conducător, devine un nimic incomod.
O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă
şi să scape cât mai grabnic.
- Până când el va deveni astfel şi pentru sine însuşi. Şi va continua să se ocupe de lepădătura sa, prin singura şi ultima posibilitate
cea mai dorită şi mai plăcută diavolului: sinuciderea.
Aşa sfârşesc toţi trădătorii, vânzătorii, neascultătorii,
ori pe pământ, ori sub pământ.
19 - Pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, care sunt atât de adânci şi atât de neînţelese pentru noi, de multe ori sunt alese cele mai cutremurătoare căi.
Cel mai greu de înţeles lucru pentru noi, este rostul suferinţei, în viaţa omenirii. Şi mai ales în viaţa celor mai buni dintre oameni.
Dar noi trebuie să ne pătrundem de marele adevăr care luminează orice taină: că suferinţa este mijlocul sfinţirii. Şi fără ea nu se poate intra în Cer.
20 - În taina suferinţei adevărul ne arată că este ispăşirea păcatului, -
căpătarea sfinţeniei
şi scara desăvârşirii.
Păcatul este acela care a adus în lume suferinţa. Înainte de păcat suferinţa nu era cunoscută.
Deci înainte de orice, în suferinţă este şi ispăşire.
Apoi şi celelalte binecuvântări cereşti. Toate!
O Dumnezeule Preaiubit şi Bun şi Preasfânt, ajută-ne să înţelegem şi să iubim suferinţa pe care ne-o trimiţi Tu.
Amin.