În drum spre Canaan firea cea veche cere din nou carne

Ne aducem aminte de peștii pe care-i mâncam în Egipt, și care nu ne costau nimic, de castraveți, de pepeni, de praji, de ceapă și de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noștri nu văd decât mana aceasta (Numeri cap. 11).

Mana ce li se dăduse israelienilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelienii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi cu rugăciune și slavă de mulțumită lui Dumnezeu. Însă vai, ce lucru dureros se arată și aici. Să ascultăm ce spune Biblia.

Poporul a cârtit împotriva Domnului zicând că-i merge rău... și amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar și fiii lui Israel șezând plângeau și ziceau: cine ne va da nouă carne să mâncăm? Ne-am adus aminte de peștii ce-i mâncam în Egipt, de castraveți, pepeni, de ceapă și usturoi. Iar acum, sufletul nostru s-a uscat de tot: nimica, afară de mană nu văd ochii noștri... (Numeri 11, 4-6). Și cârtea poporul asupra lui Dumnezeu și asupra lui Moise zicând: Pentru ce ne-ați scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă și sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă... (Numeri 21, 5); dați-ne carne să mâncăm... (Numeri 11, 13). Și a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveți să mâncați carne o lună întreagă. Și Domnul a făcut să sufle dinspre mare un vânt care a adus prepelițe. Și încă fiind carnea între dinții lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor și l-a lovit cu o urgie mare. Și s-a chemat locul acela Chibrot - Hataawa, mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede și aici. Israelienii se săturaseră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoșată scăpaseră, și auziți-i cum zic: De ce ne-ați scos din Egipt?... că bine ne era nouă în Egipt... (Numeri 11, 18)... acolo erau pești, erau castraveți, dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă...

Era aceasta o nebunie pe care cerul de sus n-o putea suferi nepedepsită. Pofta le-a fost ascultată. Li s-a dat carne, dar au pierit cu ea în dinți.

Dar această întâmplare nu e pusă în Biblie numai pentru israelieni, ci și pentru noi. Și aceste lucruri s-au întâmplat, să slujească drept pilde pentru ca să nu poftim după lucrurile rele cum au poftit ei... și au fost scrise pentru învățătura noastră (1 Cor. 10, 11-12). Să cercetăm deci învățăturile din această istorie.

Întâi, ne spune Biblia că pofta i-a venit amestecăturii de oameni ce era între fiii lui Israel și de la ei s-au îndemnat și copiii lui Israel. La plecarea în Egipt s-a făcut o greșeală. Odată cu fiii lui Israel, a plecat și o amestecătură de tot soiul de oameni (Exod 12, 38).

Probabil, se vor fi însuflețit și ei auzind despre Canaan, despre libertate, despre Dumnezeu. Dar nu erau dospiți pentru lucrul acesta. Această amestecătură le-a fost israelienilor de mare necaz și greutate. Desigur, aceștia vor fi cârtit mai întâi. Desigur, vor fi fost în fruntea cârtitorilor. Aceștia vor fi strigat întâi după carne. Și după ei, s-au aplecat și fiii lui Israel pentru că cei răi, de regulă, totdeauna strică și pe cei buni.

În mișcările religioase este aceasta o mare greșeală. Unii spun că o astfel de mare greșeală s-a întâmplat și pe timpul împăratului Constantin cel Mare, când creștinismul s-a declarat religie de stat. Atunci a dat năvală în biserică - în ceata celor ce călătoreau spre Canaan - amestecătura celor nedospiți. Din interese materiale, desigur atunci au intrat în creștinism tot felul de slujbași de stat și alți oameni care nu erau dospiți pentru lucrul acesta. Amestecătura aceasta a fost un balast, o greutate, pe urma căreia se resimte până azi biserica lui Hristos.

Să băgăm bine de seamă în punctul acesta și cu Oastea Domnului. Repet ceea ce am spus de atâtea ori: Mai bine puțini și bine dospiți, decât mulți nedospiți, care la prima încercare, să ne strige: De ce ne-ați scos din Egipt?... mai bine ne era nouă acolo... dați-ne carne!...

Dar istoria israelienilor se repetă și în viața noastră personală, particulară. Călătoria israelienilor închipuie mersul vieții noastre celei duhovnicești. După ce ne-am rupt de Egiptul păcatelor, trebuie să ne hrănim o viață întreagă cu mană. Trebuie să murim față de lume și plăcerile ei (Rom. 3). Ei, dar de atâtea și atâtea ori ajungem și noi la punctul israelienilor cu carnea.

Întâi ajung la acest punct critic, cei nedospiți, amestecăturile. Sunt oameni care pleacă cu însuflețire mare spre Canaan... se hotărăsc contra răutăților cu avânt mare... se despart cu scârbă mare de căldările lui Faraon din Egipt, de patimi și păcate... pleacă cântând cu Oastea Domnului și au o poftă extraordinară de mană.

Dar, vai, această bună plecare nu e statornică. De ce? Pentru că ușiorii casei lui sufletești n-au fost mai întâi stropiți cu Sângele Mielului și n-au trecut prin ceea ce se cheamă renaștere sufletească, adică prin căință și prin aflarea cu adevărat a Mântuitorului. De aceea, într-o bună dimineață îi vezi deodată că încep a se răci, nu mai mănâncă nici mana cu plăcere... iar într-o bună zi îi auzi strigând: Ne-am săturat de această mâncare proastă... ne-am adus aminte de carnea și peștii din Egipt... ne-am adus aminte de petrecerile și desfătările lumii și ne întoarcem la ele!...

În icoana asta sunt și dezertorii din Oastea Domnului.

Dar nu numai cei nedospiți, ci chiar și cei dospiți sunt adesea ispitiți de carnea Egiptului. Repet ceea ce am mai spus: anevoie moare firea cea veche din noi. A omorî cu totul pe omul cel vechi din noi este un punct de desăvârșire pe care puțini pământeni îl pot atinge.

Suntem tot mereu în primejdia de a simți cum se trezește în noi firea cea veche, gustul după carnea din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumești), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beția), nici păunul (trufia), nici șarpele (pizma), etc, dar de câte ori le simțim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le retragem și mai mult mâncarea, sporindu-ne mana, mâncarea cea duhovnicească.

Eu de câte ori simțesc ispita Egiptului apropiindu-se de mine, zic: Ce-i Faraoane, ți se strică carnea?... m-ai pofti iar să mă întorc la usturoiul și carnea ta? mănâncă-ți-le sănătos... eu am o scârbă veșnică pentru această mâncare ticăloasă... drept răspuns la ispita ta, uite eu îmi sporesc la dublu porția mea de mană, de mâncare cerească... și uite că o mănânc cu poftă mare în fața ta ca să crapi de ciudă, mișelule!