În drum spre Canaan firea cea veche cere din nou carne

Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt, şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta (Numeri cap. 11).

Mana ce li se dăduse israelienilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelienii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi cu rugăciune şi slavă de mulţumită lui Dumnezeu. Însă vai, ce lucru dureros se arată şi aici. Să ascultăm ce spune Biblia.

Poporul a cârtit împotriva Domnului zicând că-i merge rău... şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel şezând plângeau şi ziceau: cine ne va da nouă carne să mâncăm? Ne-am adus aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum, sufletul nostru s-a uscat de tot: nimica, afară de mană nu văd ochii noştri... (Numeri 11, 4-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Moise zicând: Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă... (Numeri 21, 5); daţi-ne carne să mâncăm... (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle dinspre mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot - Hataawa, mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici. Israelienii se săturaseră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: De ce ne-aţi scos din Egipt?... că bine ne era nouă în Egipt... (Numeri 11, 18)... acolo erau peşti, erau castraveţi, dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă...

Era aceasta o nebunie pe care cerul de sus n-o putea suferi nepedepsită. Pofta le-a fost ascultată. Li s-a dat carne, dar au pierit cu ea în dinţi.

Dar această întâmplare nu e pusă în Biblie numai pentru israelieni, ci şi pentru noi. Şi aceste lucruri s-au întâmplat, să slujească drept pilde pentru ca să nu poftim după lucrurile rele cum au poftit ei... şi au fost scrise pentru învăţătura noastră (1 Cor. 10, 11-12). Să cercetăm deci învăţăturile din această istorie.

Întâi, ne spune Biblia că pofta i-a venit amestecăturii de oameni ce era între fiii lui Israel şi de la ei s-au îndemnat şi copiii lui Israel. La plecarea în Egipt s-a făcut o greşeală. Odată cu fiii lui Israel, a plecat şi o amestecătură de tot soiul de oameni (Exod 12, 38).

Probabil, se vor fi însufleţit şi ei auzind despre Canaan, despre libertate, despre Dumnezeu. Dar nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. Această amestecătură le-a fost israelienilor de mare necaz şi greutate. Desigur, aceştia vor fi cârtit mai întâi. Desigur, vor fi fost în fruntea cârtitorilor. Aceştia vor fi strigat întâi după carne. Şi după ei, s-au aplecat şi fiii lui Israel pentru că cei răi, de regulă, totdeauna strică şi pe cei buni.

În mişcările religioase este aceasta o mare greşeală. Unii spun că o astfel de mare greşeală s-a întâmplat şi pe timpul împăratului Constantin cel Mare, când creştinismul s-a declarat religie de stat. Atunci a dat năvală în biserică - în ceata celor ce călătoreau spre Canaan - amestecătura celor nedospiţi. Din interese materiale, desigur atunci au intrat în creştinism tot felul de slujbaşi de stat şi alţi oameni care nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. Amestecătura aceasta a fost un balast, o greutate, pe urma căreia se resimte până azi biserica lui Hristos.

Să băgăm bine de seamă în punctul acesta şi cu Oastea Domnului. Repet ceea ce am spus de atâtea ori: Mai bine puţini şi bine dospiţi, decât mulţi nedospiţi, care la prima încercare, să ne strige: De ce ne-aţi scos din Egipt?... mai bine ne era nouă acolo... daţi-ne carne!...

Dar istoria israelienilor se repetă şi în viaţa noastră personală, particulară. Călătoria israelienilor închipuie mersul vieţii noastre celei duhovniceşti. După ce ne-am rupt de Egiptul păcatelor, trebuie să ne hrănim o viaţă întreagă cu mană. Trebuie să murim faţă de lume şi plăcerile ei (Rom. 3). Ei, dar de atâtea şi atâtea ori ajungem şi noi la punctul israelienilor cu carnea.

Întâi ajung la acest punct critic, cei nedospiţi, amestecăturile. Sunt oameni care pleacă cu însufleţire mare spre Canaan... se hotărăsc contra răutăţilor cu avânt mare... se despart cu scârbă mare de căldările lui Faraon din Egipt, de patimi şi păcate... pleacă cântând cu Oastea Domnului şi au o poftă extraordinară de mană.

Dar, vai, această bună plecare nu e statornică. De ce? Pentru că uşiorii casei lui sufleteşti n-au fost mai întâi stropiţi cu Sângele Mielului şi n-au trecut prin ceea ce se cheamă renaştere sufletească, adică prin căinţă şi prin aflarea cu adevărat a Mântuitorului. De aceea, într-o bună dimineaţă îi vezi deodată că încep a se răci, nu mai mănâncă nici mana cu plăcere... iar într-o bună zi îi auzi strigând: Ne-am săturat de această mâncare proastă... ne-am adus aminte de carnea şi peştii din Egipt... ne-am adus aminte de petrecerile şi desfătările lumii şi ne întoarcem la ele!...

În icoana asta sunt şi dezertorii din Oastea Domnului.

Dar nu numai cei nedospiţi, ci chiar şi cei dospiţi sunt adesea ispitiţi de carnea Egiptului. Repet ceea ce am mai spus: anevoie moare firea cea veche din noi. A omorî cu totul pe omul cel vechi din noi este un punct de desăvârşire pe care puţini pământeni îl pot atinge.

Suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după carnea din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma), etc, dar de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le retragem şi mai mult mâncarea, sporindu-ne mana, mâncarea cea duhovnicească.

Eu de câte ori simţesc ispita Egiptului apropiindu-se de mine, zic: Ce-i Faraoane, ţi se strică carnea?... m-ai pofti iar să mă întorc la usturoiul şi carnea ta? mănâncă-ţi-le sănătos... eu am o scârbă veşnică pentru această mâncare ticăloasă... drept răspuns la ispita ta, uite eu îmi sporesc la dublu porţia mea de mană, de mâncare cerească... şi uite că o mănânc cu poftă mare în faţa ta ca să crapi de ciudă, mişelule!