În faţa Mării Roşii

Plecaţi din Egipt, israelienii se credeau scăpaţi de orice necazuri şi încercări. Dar n-a fost aşa. Scoţându-i din robia lui Faraon, Domnul îndată i-a băgat în şcoala cea mare a pustiei, în şcoala încercărilor şi necazurilor. Dumnezeu avea să dea poporului Său anumite lecţii care numai în şcoala aceasta se puteau învăţa.

Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare, şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie? (Exod 14, 10-12).

Trebuie să ne dăm seama că situaţia israelienilor era foarte critică. În faţa lor erau apele mării, iar înapoia lor sosea Faraon cu răzbunarea. În faţa lor era moartea şi înapoia lor sosea moartea. Şi trebuie să ne dăm seama cât de critică era şi situaţia lui Moise.

Strigătele şi furia poporului se îndreptau contra lui. În acele clipe grele - ca de alte atâtea ori -Moise se va fi rugat Domnului să-i arate ce este de făcut. Şi care a fost răspunsul Domnului? Iată-l:

Moise a răspuns poporului: Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi (Exod 14, 13-14). Se va linişti oare poporul pe urma acestui răspuns? Cam greu de crezut. Cum? - va fi murmurat şi mai tare poporul - ne spui să stăm liniştiţi tocmai acum când suntem în gura morţii? Şi a zis Domnul către Moise: ce rost au strigătele astea? Spune poporului să meargă înainte... Se vede şi din aceste cuvinte că la porunca Domnului: staţi liniştiţi, poporul a răspuns: Nu putem sta! Ce mult trebuie să-L fi supărat pe Domnul acest răspuns. El însă, în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită, S-a îndurat şi mai departe de poporul Său şi despicând apele mării în două, i-a trecut pe fiii lui Israel ca pe uscat, iar pe urmăritorii lor i-a înecat în valurile mării (Exod cap. 14).

Ce plină de un adânc înţeles sufletesc este această istorie. Întâi, ni se arată şi aici că drumul spre Canaan, spre patria cerească, este totdeauna un drum de greutăţi şi încercări. De ce? Pentru că asta este şcoala cea mare şi minunată în care ni se arată puterea lui Dumnezeu şi bunătatea Lui şi dragostea Lui. Iar pe de altă parte, în şcoala aceasta se pune credinţa şi încrederea noastră în Dumnezeu.

Dar pentru lucrul acesta se cere un examen de credinţă. În şcoala cea mare a încercărilor şi necazurilor, trebuie să depui un examen de credinţă: trebuie să ştii şi să înveţi a te încrede în Dumnezeu, orice încercări şi furtuni ar veni peste tine.

La Marea Roşie, Domnul Dumnezeu i-a pus şi pe israelieni în faţa acestui examen. L-au putut depune? Ba! La porunca Domnului, staţi liniştiţi, israelienii au răspuns cu o notă pe care profesorii de azi ar clasifica-o secundă.

Dar să nu-i osândim numai pe israelieni. Istoria lor e pusă în faţa noastră ca să ne vedem şi pe noi înşine în ea.

Eu mă gândesc la mine şi la o întâmplare din viaţa mea. Acum sunt câţiva ani de când şi eu trecut printr-un fel de examen ca israelienii. În carnea corpului meu se furişase o boală care mă istovea văzând cu ochii. Am consultat diferiţi medici şi toţi mi-au răspuns într-un glas: Trebuie să te supui la o operaţie grea, altcum eşti pierdut - dar, de altă parte, pentru reuşita operaţiei noi nu putem garanta fiindcă eşti prea slab!...

Stăteam şi eu exact ca israelienii la Marea Roşie; îndărătul meu era moartea, şi înaintea mea tot moartea. În aceste clipe de grea încercare, m-am rugat Domnului cu toată căldura şi cu toată puterea sufletului meu. Dar răspunsul Domnului era: Stai liniştit! Mă frământăm nopţile şi ceream Domnului un sfat, un ajutor, un răspuns, dar la toate frământările mele, răspunsul Lui era: Stai liniştit!

Domnul mă pusese şi pe mine în faţa unui examen de credinţă şi mă ruşinez că nu l-am putut presta. El însă, Preabunul şi Preascumpul meu Mântuitor a trecut cu vederea îndoielile mele şi necredinţa mea şi m-a izbăvit.

Ce lucru mare este să ştii sta liniştit în faţa încercărilor. În drumul spre Canaan, spre patria cea cerească, fiecare pas ce-l facem trebuie să fie un pas de credinţă, de creştere în credinţă şi încredere desăvârşită în Domnul. Dar vai, firea noastră e mai mult ca a israelienilor. Când Dumnezeu le-a zis: Staţi liniştiţi!, israelienii se aşteptau să le zică: Pregătiţi-vă de luptă, apăraţi-vă, fugiţi! Aşa şi noi: în faţa încercărilor, necredinţa noastră aleargă încoace şi încolo, face la planuri şi se frământă nopţile.

Doamne, ajută necredinţei noastre să putem sta liniştiţi în faţa tuturor încercărilor şi furtunilor.

De altcum, slabul examen de credinţă al israelienilor de la Marea Roşie, era firesc. Ei, sărmanii, abia scăpară din robie şi erau încă prunci în cele ale credinţei.

Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi îl cheamă în braţele sale. Îi întinde braţele să capete copilul îndrăzneală a păşi. Aşa face şi Domnul cu cei născuţi din nou (Ioan 3, 3); cu cei ce o rup cu Egiptul păcatelor şi pleacă spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Îi învaţă să păşească. Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti. Iar când cad, Domnul îi ridică în braţele Sale.

Oh, a cădea, a greşi, este un lucru omenesc, dar e o mare deosebire între a cădea în braţele Domnului şi între a cădea râzând în braţele diavolului (ca pe urmă să plângi o veşnicie). Un copil al lui Dumnezeu cade în braţele Lui şi iarăşi păşeşte înainte, până ce învaţă a merge.