În fața Mării Roșii
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan
Plecați din Egipt, israelienii se credeau scăpați de orice necazuri și încercări. Dar n-a fost așa. Scoțându-i din robia lui Faraon, Domnul îndată i-a băgat în școala cea mare a pustiei, în școala încercărilor și necazurilor. Dumnezeu avea să dea poporului Său anumite lecții care numai în școala aceasta se puteau învăța.
Faraon se apropia. Copiii lui Israel și-au ridicat ochii, și iată că egiptenii veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare, și au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie? (Exod 14, 10-12).
Trebuie să ne dăm seama că situația israelienilor era foarte critică. În fața lor erau apele mării, iar înapoia lor sosea Faraon cu răzbunarea. În fața lor era moartea și înapoia lor sosea moartea. Și trebuie să ne dăm seama cât de critică era și situația lui Moise.
Strigătele și furia poporului se îndreptau contra lui. În acele clipe grele - ca de alte atâtea ori -Moise se va fi rugat Domnului să-i arate ce este de făcut. Și care a fost răspunsul Domnului? Iată-l:
Moise a răspuns poporului: Nu vă temeți de nimic; stați pe loc, și veți vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, stați liniștiți (Exod 14, 13-14). Se va liniști oare poporul pe urma acestui răspuns? Cam greu de crezut. Cum? - va fi murmurat și mai tare poporul - ne spui să stăm liniștiți tocmai acum când suntem în gura morții? Și a zis Domnul către Moise: ce rost au strigătele astea? Spune poporului să meargă înainte... Se vede și din aceste cuvinte că la porunca Domnului: stați liniștiți, poporul a răspuns: Nu putem sta! Ce mult trebuie să-L fi supărat pe Domnul acest răspuns. El însă, în dragostea și bunătatea Sa nemărginită, S-a îndurat și mai departe de poporul Său și despicând apele mării în două, i-a trecut pe fiii lui Israel ca pe uscat, iar pe urmăritorii lor i-a înecat în valurile mării (Exod cap. 14).
Ce plină de un adânc înțeles sufletesc este această istorie. Întâi, ni se arată și aici că drumul spre Canaan, spre patria cerească, este totdeauna un drum de greutăți și încercări. De ce? Pentru că asta este școala cea mare și minunată în care ni se arată puterea lui Dumnezeu și bunătatea Lui și dragostea Lui. Iar pe de altă parte, în școala aceasta se pune credința și încrederea noastră în Dumnezeu.
Dar pentru lucrul acesta se cere un examen de credință. În școala cea mare a încercărilor și necazurilor, trebuie să depui un examen de credință: trebuie să știi și să înveți a te încrede în Dumnezeu, orice încercări și furtuni ar veni peste tine.
La Marea Roșie, Domnul Dumnezeu i-a pus și pe israelieni în fața acestui examen. L-au putut depune? Ba! La porunca Domnului, stați liniștiți, israelienii au răspuns cu o notă pe care profesorii de azi ar clasifica-o secundă.
Dar să nu-i osândim numai pe israelieni. Istoria lor e pusă în fața noastră ca să ne vedem și pe noi înșine în ea.
Eu mă gândesc la mine și la o întâmplare din viața mea. Acum sunt câțiva ani de când și eu trecut printr-un fel de examen ca israelienii. În carnea corpului meu se furișase o boală care mă istovea văzând cu ochii. Am consultat diferiți medici și toți mi-au răspuns într-un glas: Trebuie să te supui la o operație grea, altcum ești pierdut - dar, de altă parte, pentru reușita operației noi nu putem garanta fiindcă ești prea slab!...
Stăteam și eu exact ca israelienii la Marea Roșie; îndărătul meu era moartea, și înaintea mea tot moartea. În aceste clipe de grea încercare, m-am rugat Domnului cu toată căldura și cu toată puterea sufletului meu. Dar răspunsul Domnului era: Stai liniștit! Mă frământăm nopțile și ceream Domnului un sfat, un ajutor, un răspuns, dar la toate frământările mele, răspunsul Lui era: Stai liniștit!
Domnul mă pusese și pe mine în fața unui examen de credință și mă rușinez că nu l-am putut presta. El însă, Preabunul și Preascumpul meu Mântuitor a trecut cu vederea îndoielile mele și necredința mea și m-a izbăvit.
Ce lucru mare este să știi sta liniștit în fața încercărilor. În drumul spre Canaan, spre patria cea cerească, fiecare pas ce-l facem trebuie să fie un pas de credință, de creștere în credință și încredere desăvârșită în Domnul. Dar vai, firea noastră e mai mult ca a israelienilor. Când Dumnezeu le-a zis: Stați liniștiți!, israelienii se așteptau să le zică: Pregătiți-vă de luptă, apărați-vă, fugiți! Așa și noi: în fața încercărilor, necredința noastră aleargă încoace și încolo, face la planuri și se frământă nopțile.
Doamne, ajută necredinței noastre să putem sta liniștiți în fața tuturor încercărilor și furtunilor.
De altcum, slabul examen de credință al israelienilor de la Marea Roșie, era firesc. Ei, sărmanii, abia scăpară din robie și erau încă prunci în cele ale credinței.
Ați văzut cum își învață mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanță și apoi îl cheamă în brațele sale. Îi întinde brațele să capete copilul îndrăzneală a păși. Așa face și Domnul cu cei născuți din nou (Ioan 3, 3); cu cei ce o rup cu Egiptul păcatelor și pleacă spre Canaan, spre țara făgăduinței. Îi învață să pășească. Îi învață să umble pe picioarele cele sufletești. Iar când cad, Domnul îi ridică în brațele Sale.
Oh, a cădea, a greși, este un lucru omenesc, dar e o mare deosebire între a cădea în brațele Domnului și între a cădea râzând în brațele diavolului (ca pe urmă să plângi o veșnicie). Un copil al lui Dumnezeu cade în brațele Lui și iarăși pășește înainte, până ce învață a merge.