Norul cel luminos şi stâlpul de foc

Biblia ne spune că îndată ce au apucat israelienii la drum spre Canaan, Dumnezeu mergea înaintea lor; ziua într-un nor luminos, iar noaptea într-un stâlp de foc, pentru ca să aibă călăuza şi lumina drumului şi să poată merge şi ziua şi noaptea.

Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea (Exod 13, 21).

Ce plină de înţeles este şi azi această istorie pentru cei ce trăiesc o viaţă de călătorie spre Canaan spre ţara mântuirii. Copiii lui Dumnezeu trăiesc şi azi istoria cu norul cel luminos şi stâlpul cel de foc. Când trăieşti o viaţă de călătorie spre Canaan, Domnul îţi arată pas cu pas calea mântuirii, calea vieţii. El te călăuzeşte neîncetat, pas cu pas, ca să poţi merge şi ziua şi noaptea, şi pe timp de linişte şi pe timp de necazuri şi încercări. Când se face furtună, când se face noapte în viaţa ta, se iveşte îndată lumina Lui, darul Lui.

Un lucru trebuie să ştie toţi cei ce apucă în drum spre Canaanul mântuirii. Îndată ce ai scăpat din robia şi iobăgia lui Faraon, trebuie să ţi se schimbe cu totul felul de a vedea şi a trăi. Trebuie să te laşi călăuzit întru toate de Domnul. Domnul trebuie să fie - şi să devină - Călăuzul tău, Cârmuitorul tău, Sfătuitorul şi Îndrumătorul tău. Să-I încredinţezi Lui toate planurile tale, toate grijile tale, toată viaţa ta. Să-I încredinţezi Lui şi călătoria vieţii tale.

Eu mă gândesc la mine şi la viaţa mea. Mă uit înapoi peste viaţa ce am trăit-o şi eu în Egipt şi văd ce mare deosebire este între aceea şi aceasta pe care o trăiesc acum. Mi-aduc aminte ce planuri lumeşti făceam atunci; pe unele singur; pe altele în înţelegere cu Faraon. Zi de zi spoream şi eu cărămizile şi îmi închipuiam că merg înainte cu bine.

Dar Domnul - în dragostea cea nemărginită ce mi-a arătat-o - a venit şi mi-a spart toate planurile mele. Tot ce făceam şi plănuiam eu, Domnul surpa. Cu mână aspră mi-a arătat că trebuie să plec pe o cale nouă... că trebuie să o rup cu Egiptul şi cu Faraon.

De când am plecat spre Canaan, am învăţat să văd altcum şi să judec altcum. Am învăţat să nu mai am nici un plan. Am învăţat să-i încredinţez Domnului toate planurile şi toate frământările mele. Toate grijile şi toate silinţele mele se strâng azi într-un singur punct: să nu-L pierd pe Domnul, să nu pierd legătura ce mi-am făcut-o cu El... să nu pierd lumina Lui şi călăuzirea Lui.

De când am plecat spre Canaan, am scăpat şi de griji şi de necazuri. Orice furtună de necazuri sau orice noapte de încercări s-ar lăsa peste mine, eu nu mă tem. Stâlpul cel de foc se iveşte îndată şi îmi arată calea. Eu simţesc o plăcere în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos (2 Cor. 12, 10). De ce? Pentru că în aceste încercări mi se arată stâlpul cel de foc şi norul cel luminos. Darul lui Dumnezeu prisoseşte tocmai în vremea încercărilor. Azi când mă uit peste viaţa mea cea trecută, văd că tocmai acolo unde era întunericul mai mare, a fost o binecuvântare pentru viaţa mea cea sufletească... a fost un stâlp de foc ce mi-a arătat calea cea adevărată. Când eu strigam, oare ce vrei cu mine Doamne? - Domnul atunci îmi arăta calea vieţii şi mă apăra de calea morţii.

Sunt aceste lucruri pe care toţi copiii lui Dumnezeu le cunosc. Copiii lui Dumnezeu simţesc o adevărată plăcere să vadă stâlpul de foc; să bage de seamă cum intervine Domnul în toate împrejurările vieţii lor. Eu de câte ori ajung la ceva strâmtorare şi necaz, mă minunez pe urmă şi dau slavă Domnului de felul cum a ştiut El rezolva necazul meu.

O, ce mare dar este să vezi în viaţa ta stâlpul cel de foc şi norul cel luminos. Ce viaţă uşoară, ce viaţă minunată este o viaţă pusă sub grija şi călăuzirea Domnului. Dar nu e uşor a trăi o astfel de viaţă. Lumea cea mare nu cunoaşte aceasta viaţă. E plină lumea de oameni ce fac mereu la planuri; aleargă în sus şi în jos, nu pot dormi nici noaptea de mulţimea grijilor şi planurilor. În viaţa şi traiul celor mai mulţi oameni, Domnul n-are nici un cuvânt. Chiar dacă se roagă Lui, nu-I încredinţează nimic din grijile şi planurilor lor.

Domnul n-are credit în lucrurile lor.

Se încred numai în planurile şi alergările lor.

Dar sunt copii ai lui Dumnezeu, care anevoie se pot deda cu acest lucru. Eu mă gândesc la mine că I-au trebuit Domnului vreo 30 de ani până m-a învăţat să-I încredinţez Lui toate grijile şi planurile mele. Şi vai, nici astăzi nu mă ştiu încă încrede destul în El... De multe ori şi azi planurile mele o iau razna înaintea Domnului...

Credinţa cea tare pune pe Dumnezeu între noi şi necazuri, dar necredinţa şi puţina credinţă pun necazurile între noi şi Dumnezeu. Nu-L vedem pe Dumnezeu din mulţimea necazurilor. Credinţa cea tare vede în necazuri şi încercări un stâlp de foc, iar necredinţa vede o nenorocire. Mulţi îşi închipuie călătoria spre Canaan ca pe o bancă mare ce trebuie să le dea îndată: bani, averi, boi, vaci, belşug, etc. Domnul are grijă şi de latura aceasta, dar trebuie să ştim că drumul mântuirii de regulă este plin de necazuri şi încercări. În drum spre Canaan de multe ori ne izbesc necazuri şi încercări mai multe decât înainte, când eram în Egipt.

De ce? Pentru că în încercări şi necazuri face sufletul nostru cunoştinţă cu Dumnezeu. Nicicând nu e dulce dragostea şi purtarea de grijă a Domnului, ca pe timp de necaz şi strâmtorare.

Încercările ne vin pentru întărirea vieţii celei sufleteşti. Eu m-aş fi întors demult la cuptoarele lui Faraon dacă Scumpul meu Mântuitor nu m-ar fi ţinut mereu în şcoala suferinţelor.

Ce frumos se văd aceste învăţături şi în călătoria israelienilor spre Canaan. Aşa s-a întâmplat şi cu ei. Au ieşit din Egipt plini de bucuria izbăvirii. Îşi închipuiau că acum au scăpat de orice necazuri. Dar Domnul îndată i-a băgat în şcoala cea mare a pustiei, a încercărilor. Israelienii au început a cârti. Nu înţelegeau această şcoală. Le trebuia mai mult decât pasul pe care Domnul îl arăta lor.

Şi ce ne mai spune Biblia? Când Faraon a plecat după israelieni să-i întoarcă în robie, norul cel luminos şi stâlpul cel de foc, şi-au schimbat locul şi au mers înapoia lor. S-a aşezat între tabăra lui Faraon şi tabăra lui Israel şi cele două tabere nu s-au putut apropia una de alta (Exod 14, 19).

Stâlpul cel de foc şi norul cel luminos s-au făcut o apărare a poporului contra lui Faraon. Între copiii lui Israel şi Faraon S-a aşezat Domnul. El era apărarea poporului.

Ce icoană minunată este şi aceasta pentru cei ce călătorim spre Canaan. Domnul nu este numai Călăuza noastră şi Apărătorul nostru. Între noi şi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii se aşează totdeauna stâlpul cel de foc, Se aşează Domnul, darul Lui şi ajutorul Lui.

Ce icoană minunată este aceasta şi pentru Jertfa Crucii. Între noi şi păcatele noastre; între noi şi pedeapsa pentru păcatele noastre stă stâlpul cel luminos al Crucii, stă Jertfa Golgotei. Acest stâlp luminos pentru egipteni era un întuneric. Pentru cei necredincioşi, Crucea Golgotei este o judecată şi o osândă.

Slavă Ţie Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie! În drumul nostru spre Canaan, Tu eşti Stâlpul nostru cel de foc... Tu eşti Luminătorul, Cârmuitorul şi Apărătorul nostru!