Norul cel luminos și stâlpul de foc
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan
Biblia ne spune că îndată ce au apucat israelienii la drum spre Canaan, Dumnezeu mergea înaintea lor; ziua într-un nor luminos, iar noaptea într-un stâlp de foc, pentru ca să aibă călăuza și lumina drumului și să poată merge și ziua și noaptea.
Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua și noaptea (Exod 13, 21).
Ce plină de înțeles este și azi această istorie pentru cei ce trăiesc o viață de călătorie spre Canaan spre țara mântuirii. Copiii lui Dumnezeu trăiesc și azi istoria cu norul cel luminos și stâlpul cel de foc. Când trăiești o viață de călătorie spre Canaan, Domnul îți arată pas cu pas calea mântuirii, calea vieții. El te călăuzește neîncetat, pas cu pas, ca să poți merge și ziua și noaptea, și pe timp de liniște și pe timp de necazuri și încercări. Când se face furtună, când se face noapte în viața ta, se ivește îndată lumina Lui, darul Lui.
Un lucru trebuie să știe toți cei ce apucă în drum spre Canaanul mântuirii. Îndată ce ai scăpat din robia și iobăgia lui Faraon, trebuie să ți se schimbe cu totul felul de a vedea și a trăi. Trebuie să te lași călăuzit întru toate de Domnul. Domnul trebuie să fie - și să devină - Călăuzul tău, Cârmuitorul tău, Sfătuitorul și Îndrumătorul tău. Să-I încredințezi Lui toate planurile tale, toate grijile tale, toată viața ta. Să-I încredințezi Lui și călătoria vieții tale.
Eu mă gândesc la mine și la viața mea. Mă uit înapoi peste viața ce am trăit-o și eu în Egipt și văd ce mare deosebire este între aceea și aceasta pe care o trăiesc acum. Mi-aduc aminte ce planuri lumești făceam atunci; pe unele singur; pe altele în înțelegere cu Faraon. Zi de zi spoream și eu cărămizile și îmi închipuiam că merg înainte cu bine.
Dar Domnul - în dragostea cea nemărginită ce mi-a arătat-o - a venit și mi-a spart toate planurile mele. Tot ce făceam și plănuiam eu, Domnul surpa. Cu mână aspră mi-a arătat că trebuie să plec pe o cale nouă... că trebuie să o rup cu Egiptul și cu Faraon.
De când am plecat spre Canaan, am învățat să văd altcum și să judec altcum. Am învățat să nu mai am nici un plan. Am învățat să-i încredințez Domnului toate planurile și toate frământările mele. Toate grijile și toate silințele mele se strâng azi într-un singur punct: să nu-L pierd pe Domnul, să nu pierd legătura ce mi-am făcut-o cu El... să nu pierd lumina Lui și călăuzirea Lui.
De când am plecat spre Canaan, am scăpat și de griji și de necazuri. Orice furtună de necazuri sau orice noapte de încercări s-ar lăsa peste mine, eu nu mă tem. Stâlpul cel de foc se ivește îndată și îmi arată calea. Eu simțesc o plăcere în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos (2 Cor. 12, 10). De ce? Pentru că în aceste încercări mi se arată stâlpul cel de foc și norul cel luminos. Darul lui Dumnezeu prisosește tocmai în vremea încercărilor. Azi când mă uit peste viața mea cea trecută, văd că tocmai acolo unde era întunericul mai mare, a fost o binecuvântare pentru viața mea cea sufletească... a fost un stâlp de foc ce mi-a arătat calea cea adevărată. Când eu strigam, oare ce vrei cu mine Doamne? - Domnul atunci îmi arăta calea vieții și mă apăra de calea morții.
Sunt aceste lucruri pe care toți copiii lui Dumnezeu le cunosc. Copiii lui Dumnezeu simțesc o adevărată plăcere să vadă stâlpul de foc; să bage de seamă cum intervine Domnul în toate împrejurările vieții lor. Eu de câte ori ajung la ceva strâmtorare și necaz, mă minunez pe urmă și dau slavă Domnului de felul cum a știut El rezolva necazul meu.
O, ce mare dar este să vezi în viața ta stâlpul cel de foc și norul cel luminos. Ce viață ușoară, ce viață minunată este o viață pusă sub grija și călăuzirea Domnului. Dar nu e ușor a trăi o astfel de viață. Lumea cea mare nu cunoaște aceasta viață. E plină lumea de oameni ce fac mereu la planuri; aleargă în sus și în jos, nu pot dormi nici noaptea de mulțimea grijilor și planurilor. În viața și traiul celor mai mulți oameni, Domnul n-are nici un cuvânt. Chiar dacă se roagă Lui, nu-I încredințează nimic din grijile și planurilor lor.
Domnul n-are credit în lucrurile lor.
Se încred numai în planurile și alergările lor.
Dar sunt copii ai lui Dumnezeu, care anevoie se pot deda cu acest lucru. Eu mă gândesc la mine că I-au trebuit Domnului vreo 30 de ani până m-a învățat să-I încredințez Lui toate grijile și planurile mele. Și vai, nici astăzi nu mă știu încă încrede destul în El... De multe ori și azi planurile mele o iau razna înaintea Domnului...
Credința cea tare pune pe Dumnezeu între noi și necazuri, dar necredința și puțina credință pun necazurile între noi și Dumnezeu. Nu-L vedem pe Dumnezeu din mulțimea necazurilor. Credința cea tare vede în necazuri și încercări un stâlp de foc, iar necredința vede o nenorocire. Mulți își închipuie călătoria spre Canaan ca pe o bancă mare ce trebuie să le dea îndată: bani, averi, boi, vaci, belșug, etc. Domnul are grijă și de latura aceasta, dar trebuie să știm că drumul mântuirii de regulă este plin de necazuri și încercări. În drum spre Canaan de multe ori ne izbesc necazuri și încercări mai multe decât înainte, când eram în Egipt.
De ce? Pentru că în încercări și necazuri face sufletul nostru cunoștință cu Dumnezeu. Nicicând nu e dulce dragostea și purtarea de grijă a Domnului, ca pe timp de necaz și strâmtorare.
Încercările ne vin pentru întărirea vieții celei sufletești. Eu m-aș fi întors demult la cuptoarele lui Faraon dacă Scumpul meu Mântuitor nu m-ar fi ținut mereu în școala suferințelor.
Ce frumos se văd aceste învățături și în călătoria israelienilor spre Canaan. Așa s-a întâmplat și cu ei. Au ieșit din Egipt plini de bucuria izbăvirii. Își închipuiau că acum au scăpat de orice necazuri. Dar Domnul îndată i-a băgat în școala cea mare a pustiei, a încercărilor. Israelienii au început a cârti. Nu înțelegeau această școală. Le trebuia mai mult decât pasul pe care Domnul îl arăta lor.
Și ce ne mai spune Biblia? Când Faraon a plecat după israelieni să-i întoarcă în robie, norul cel luminos și stâlpul cel de foc, și-au schimbat locul și au mers înapoia lor. S-a așezat între tabăra lui Faraon și tabăra lui Israel și cele două tabere nu s-au putut apropia una de alta (Exod 14, 19).
Stâlpul cel de foc și norul cel luminos s-au făcut o apărare a poporului contra lui Faraon. Între copiii lui Israel și Faraon S-a așezat Domnul. El era apărarea poporului.
Ce icoană minunată este și aceasta pentru cei ce călătorim spre Canaan. Domnul nu este numai Călăuza noastră și Apărătorul nostru. Între noi și vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai mântuirii se așează totdeauna stâlpul cel de foc, Se așează Domnul, darul Lui și ajutorul Lui.
Ce icoană minunată este aceasta și pentru Jertfa Crucii. Între noi și păcatele noastre; între noi și pedeapsa pentru păcatele noastre stă stâlpul cel luminos al Crucii, stă Jertfa Golgotei. Acest stâlp luminos pentru egipteni era un întuneric. Pentru cei necredincioși, Crucea Golgotei este o judecată și o osândă.
Slavă Ție Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ție! În drumul nostru spre Canaan, Tu ești Stâlpul nostru cel de foc... Tu ești Luminătorul, Cârmuitorul și Apărătorul nostru!