În mijlocul vostru este Unul
Petrică Giurgi - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
„Dumnezeu nu ține în seama vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe Care L-a rânduit pentru aceasta și despre Care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți... ” (Fapte 17, 30-31).
„În lacrimi dese și mărunte,
al toamnei cer jelește iar,
plâng codrii galbeni de durere
sub biciul crudului brumar.
Pe-o cruce cu Iisus în cuie,
doi stropi de ploaie s-au oprit
ca două boabe mari de lacrimi
în ochi la Sfântul Răstignit.
Privesc și-un gând mă înfioară:
în lumea de creștini, și azi,
Tu tot pe Cruce ești, Iisuse,
și tot cu lacrimi pe obraz.
O Doamne, când să vină-o toamnă
să nu mai plângă cerul iar,
să nu mai plângă ochii Crucii,
să cânte tot ce-a plâns amar...”
Întotdeauna am spus și spun și în clipa aceasta că mă simt atât de nevrednic să stau în fața fraților ca să spun ceva, când sunt atâția peri cărunți și atâtea suflete care au trăit și au luptat în Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu și în mijlocul poporului acestuia - și pe care, din toată inima, am tot dori să-i ascultăm și să ne tot hrănim cu învățăturile lor, pe care le primim ca din mâna lui Dumnezeu.
Dar, așa cum spuneau frații mai înainte, am fost obligat să vin și eu și să vă spun ceva. De la început îmi cer iertare pentru timpul pe care vi-l consum în felul acesta, dacă n-am să pot să vă spun mare lucru.
Din toată inima dorim să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru harul acesta deosebit pe care ni l-a făcut El nouă, tuturor, ca să putem fi și în ziua aceasta, și cu prilejul acesta împreună și să ne putem bucura în Numele Acestui Om și Dumnezeu răstignit pe cruce.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, într-unul din versetele de la începutul Evangheliei sale, mărturisește sau repetă cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, un cuvânt spus oarecum pe un ton trist: „În mijlocul vostru este Unul pe Care voi nu-L cunoașteți!...”
Cuvinte care s-au spus și în seara aceasta, și în ziua aceasta... cuvintele mărturisirii frățești care au un ton mai aspru, un ton mai mustrător sau, mai bine zis, arată fața reală a lucrurilor și a stărilor noastre, parcă nu ne cad așa de bine totdeauna. Dar din toată inima credem că atunci este cel mai bine și acel cuvânt este mai adevărat și mai necesar pentru sufletele noastre, care ne mustră și ne ceartă păcatul... Acel cuvânt care este Cuvântul lui Dumnezeu care vine să deosebească și vine să taie, care vine să opereze, care vine să lucreze și să vindece după aceea.
În mijlocul nostru, și în seara și în ziua aceasta, cred că fiecare dintre noi a simțit și trebuia să fi simțit prezența Aceluia Unul. Dar aceasta se poate numai în măsura în care fiecare dintre noi Îl cunoaștem sau nu.
Aici este Acela. Și fiecare dintre noi - sau majoritatea - am auzit spunându-se din gurile înaintașilor noștri (și nu cred că este rău să se repete și de data aceasta) că în mijlocul nostru, astăzi, și în orașul acesta, în cetatea aceasta, stă Domnul Iisus.
În mijlocul nostru și al poporului nostru...
În mijlocul Istoriei noastre zbuciumate...
În mijlocul acestui popor român a fost întotdeauna, de la începutul lui, a fost Acela Unul, adică Iisus, Mântuitorul nostru.
Acest Unul care a fost, era Iisus cel Răstignit, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel că nu dorește să știe nimic altceva în mijlocul fraților, în mijlocul corintenilor, în mijlocul credincioșilor decât pe El și pe El răstignit.
Am avut prilejul în seara aceasta, împreună cu niște consăteni de-ai mei, să trecem și să vedem o parte din lăcașurile de închinare zidite de înaintașii noștri în partea de nord a Moldovei și a Bucovinei. Prin cele ce ni s-au explicat, trecând pe la fiecare și, mai ales, prin ceea ce fiecare dintre noi a putut simți, în măsura în care ne-am dus și cu inima, nu numai cu ochii la acele lăcașuri... am putut simți încă o dată că, într-adevăr, în mijlocul poporului nostru și al neamului nostru și în mijlocul Istoriei noastre zbuciumate a fost și este Hristos, a fost și este Dumnezeul și Tatăl nostru scump din ceruri.
Așa după cum pe unul din marii oameni ai timpului nostru și ai neamului nostru - și care pe deasupra e și credincios - l-am auzit undeva vorbind și spunea așa: „Iisus Hristos a fost Apărătorul, a fost Însoțitorul, a fost Acela la care noi am alergat întotdeauna, prin înaintașii noștri, în vremurile grele, de răscruce ale Istoriei noastre. În toate aceste locuri de închinare, atunci când ne-am putut pleca genunchii liniștiți - așa cum am fi fost în Templul din Ierusalim - am putut simți și auzi glasul și graiul, și credința, și lacrimile, și nădejdea, și încredințarea acestor oameni mari ai poporului nostru, înaintașii credinței noastre...”.
Așa după cum s-a mai zis și repetăm, ei au spus: Noi nu apărăm aici numai ființa neamului nostru pământesc, ca popor, ci apărăm credința noastră în Hristos, în fața atâtor năvăliri păgâne și a altor credințe străine.
Iisus Hristos, Acest Unul Singur, pe care așa de puțini L-au cunoscut și L-am recunoscut dintre noi, El a fost prezent și în mijlocul țării noastre, El a fost prezent și în mijlocul credinței noastre, și în mijlocul Bisericii noastre.
Și nu putem să nu ne aducem aminte, și nu cred că este prea mult dacă amintim că în centrul țării noastre, acolo unde era mai necesar, acolo El a venit din nou și a arătat sub o față care poate era - așa cum spune și în Isaia - „disprețuită”, nu așa de însemnat arătată în înfățișarea lui, dar prin ceea ce aducea, prin ceea ce lucra, prin ceea ce, mai ales, a făcut în mijlocul poporului și în lumea noastră de ieri și de astăzi, și de mâine, s-a dovedit că a avut puterea lui Iisus cel Răstignit.
Atunci când am avut prilejul să mă duc prima dată la mormântul Părintelui Iosif Trifa și când am putut îngenunchea - două sau trei suflete, câte am fost - am putut simți la acest mormânt că acolo este un om deosebit îngropat. De fapt, el nu este acolo îngropat, căci sufletul lui este în cer, unde i se cade să stea, în răsplătirea lui Dumnezeu.
Iată ceea ce eu am vrut să spun: în Evanghelia Sfântului Ioan, în pericopa cu Răstignirea Domnului Iisus, se vorbește de cei ce erau lângă Crucea Domnului Iisus: „Lângă crucea lui Iisus stăteau mama lui Iisus și sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa și Maria Magdalena”.
Așa de interesant mi s-a părut faptul acesta: lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit pentru păcatele lumii întregi și pentru păcatele noastre, nu era prezent decât un singur ucenic, Apostolul iubirii... Și, pentru că el scrie Evanghelia aceasta, el nu se mai numește că era acolo și el prezent.
Lângă crucea lui Iisus care este înălțată în mijlocul țării noastre, în orașul Sibiu, era acolo un om care, de fapt, era și el răstignit. Și înaintașii noștri bătrâni care au trăit alături de Părintele Iosif mai bine ne pot spune lucrul acesta. Era răstignit și el pe o atât de zbuciumată cruce, în atâta suferință și, mai ales, pe o conștiință mereu frământată și mereu mustrată de ce ar putea face practic pentru mântuirea acestui popor și a acestor semeni în mijlocul cărora l-a așezat Dumnezeu și l-a rânduit ca preot.
Dar ce trist este că Acel Unul Iisus, Care locuiește în mijlocul nostru, totuși este atât de necunoscut...
Pilda și mai ales învățătura, și mai ales ideea, și mai ales Lucrarea aceasta a Oastei Domnului... Totuși, cât de neacceptată este sau cât de necunoscută a rămas și pentru cei din vremea Părintelui Iosif, și pentru cei din vremile următoare, de după el...
Acum Părintele Iosif a trecut în veșnicie... În urma lui, Iisus cel Răstignit fiind și astăzi răstignit pe cruce, și astăzi are (și majoritatea dintre noi simțim, chiar dacă nu toți, dar simțim că și azi mai are) câte o ființă, câte unul singur lângă crucea Lui.
Ce dureros este când spunem: „unul singur...”, care este și el răstignit pe suferință și pe jertfă și pe lacrimi, pe alergări și pe răscruci, ca să ne poată hrăni, să ne poată încălzi, să ne poată lumina și să ne poată convinge pe noi că Cuvântul lui Dumnezeu și voia lui Dumnezeu este să rămânem așa cum am pornit în Lucrarea aceasta și în felul acesta sfânt.
N-am putut să iau parte la nunta de duminica trecută, însă am auzit de felul minunat în care au decurs lucrurile. Și dăm slavă lui Dumnezeu pentru fiecare dovedire a unui adevăr care, de fapt, de mult ni s-a arătat, dar pe care noi prea puțin l-am putut înțelege și cunoaște.
Și acesta este adevărul trist: că în mijlocul nostru este unul pe care noi prea puțin îl cunoaștem.
Aș vrea să mai spun din cele ce mulți dintre noi știm din cuvântul înaintașilor noștri. De altfel, în zona de nord a țării este obiceiul - și cred că și pe aici este la fel - ca, începând cu sărbătorile de primăvară, la răstignirile, la crucile Domnului Iisus, să se iasă cu preotul și cu mulțimea credincioșilor, cu cântări și cu rugăciuni, pentru „sfințirea țarinii”. Așa se spune la noi!
Fratele nostru așa de frumos descrie - și mulți dintre noi, repet, știm lucrul acesta. Și doresc să fac o asemănare între frații noștri miri și noi toți care am pășit pe calea lui Dumnezeu cu această lucrare a ieșirii la cruce.
Mulțimea de surori credincioase, de femei credincioase, împletesc cununi frumoase de trandafiri, de flori frumoase de primăvară și le așează, împodobind crucea Domnului așezată pe la răspântii, așa cum întâlnim atât de des prin partea aceasta de nord a țării.
Și vreau în clipa aceasta să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru că, în partea aceasta de nord a țării, Iisus cel Răstignit, chiar numai chipul acesta de lemn, totuși este păstrat și nu este înlăturat și pus numai în curtea Bisericii, așa după cum am văzut în alte părți.
Aceste flori care sunt așezate pe crucea Domnului Iisus, în căldurile verii, se vestejesc și se usucă; și spre toamnă, din aceste flori frumoase care au fost puse de mâinile iubitoare ale surorilor credincioase, rămâne numai câte o urmă de spini, de țepi, așa cum apare rugul de trandafir.
Viața mirilor noștri tot așa este. Și așa este și viața noastră pe calea lui Dumnezeu - pentru că tot așa o cununie și o logodnă este, așa ca și viața sufletească și trupească a mirilor noștri. Așa este și viața noastră cu Dumnezeu.
La început ne simțim atât de bine în cântări și în vorbiri, așa cum ni s-a mai spus.
Ne simțim așa de bine că ne întâlnim cu frații și că ne îmbrățișăm unii cu alții și să ne petrecem împreună. Și totuși, noi nu trebuie să uităm că acestea, de fapt, sunt numai florile acelea de trandafiri care, sub petalele lor frumoase, ascund și spini.
Foarte puțini dintre cei care au pornit cu Dumnezeu au putut să rămână și în vremea verii, a dogorilor, când din florile acestea frumoase au rămas numai spini.
Dar binecuvântate să fie sufletele credincioase ale căror cuvinte le-am putut auzi și aseară, și astăzi, care, în ciuda acestor spini pe care i-au avut de dus și de suferit, au rămas credincioși și curați lângă crucea lui Iisus cel Răstignit.
Mi-am adus aminte aseară, când am văzut un frate preot aici, în cortul acesta, și le-am spus celor de lângă mine... de cele ce citisem mai demult și auzisem [că s-au petrecut] pe vremea Părintelui Iosif, după caterisire, [când el] a spus și a scris un cuvânt în foaia de atunci, «Isus Biruitorul», la amenințarea că „toți cei care sunt preoți, dacă vor rămâne lângă Părintele Iosif cel caterisit, vor fi și ei caterisiți”. Omul acesta, care este aici în mijlocul nostru, a spus: „Nu numai numele și haina de preot, ci și viața suntem în stare să ne-o dăm pentru Iisus cel Răstignit”...
Și vedem dovada că și astăzi, când abia merge, stă în mijlocul nostru.
Facă Domnul ca mirii noștri iubiți să poată trece peste căldura verii, peste necazurile vieții, care, peste fiecare om și peste fiecare căsnicie trec; să ajungă în toamnă așa cum completează fratele [când scrie despre] ieșirile la cruce toamna a sufletelor credincioase, să așeze pe crucea Domnului florile frumoase de toamnă care nu mai au spini.
Și așa să poată intra în veșnicie, împodobiți cu aceste flori și împodobiți cu roadele Duhului Sfânt și cu biruințele pe calea lui Dumnezeu.
Și facă Domnul ca fiecare dintre cei care suntem aici - și în chip deosebit atâta tineret, atâtea suflete de frați și de surori tinere - atunci când ne vom scutura petalele, să rămânem lângă Crucea lui Iisus. Că nu poate să nu vină vara. Nici n-ar fi frumos să fie numai primăvară. Ar deveni până la urmă monotonă și plictisitoare. Trebuie să vină și căldura, trebuie să vină și încercarea, trebuie să vină și cernerea. Dar când Domnul va aduce și aceasta, pentru a se arăta ce avem valoare cu adevărat în sufletele noastre, în inimile noastre, dintre toți câți suntem aici și dintre toți cei care am pus un legământ cu Dumnezeu și dintre toți cei care suntem în Lucrarea aceasta a Oastei, să putem să rămânem lângă Crucea lui Iisus, aceea de sus de pe Golgota, cu singurul scop: mântuirea semenilor noștri.
De aceea, din toată inima doresc să nu ne luați și să nu se ia în nume de rău cele ce am spus. Am vrut să spunem că poporul nostru a trecut prin mari frământări și prin mari suferințe. Dar Iisus cel Răstignit a rămas mereu în mijlocul nostru. Să venim și noi la El, să rămânem lângă El și să fim cu El pe totdeauna.
Slăvit să fie Domnul!