Inima omului ce crede că „poate sluji la doi domni: și lui Dumnezeu, și Mamonei”

Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu trăiește: încă nu s-a văzut om cu două fețe. Însă în lumea cea sufletească, această pocitură trăiește. În lumea sufletească sunt destui oameni cu două fețe (ba chiar și cu mai multe). În chipul și închipuirea acestui om cu două fețe sunt toți acei creștini care cred că pot sluji deodată și lui Dumnezeu și diavolului.

Mântuitorul a spus limpede și răspicat: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî și pe altul va iubi, sau de unul se va ține și de altul nu va griji; nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei” (Mt 6, 24).

Însă cei mai mulți creștini sunt azi de altă părere: ei cred că pot sluji și lui Dumnezeu și diavolului. Mulțimea cea mare a creștinilor de azi trăiește în felul omului din imaginea de alături: cu o față întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.

Între aceștia e și Ion, omul despre care mai înainte am scris că „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul. Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul următor. După ce a început a se răci și a slăbi în cele sufletești, iată, își alege și el calea aceasta: să slujească la doi stăpâni.

Cu ajutorul Duhului Sfânt, Ion acesta se curățise de patimile cele rele. Intrase în declarație de război cu patimile și ispitele diavolești și le alungase din inima și din viața lui. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit... A început iar a se împrieteni cu păcatele... A început tratativele de pace cu vrăjmașul; a încetat lupta sufletească și pe urmă a făcut un fel de „pace” și împăcare între lumină și întuneric, între bine și rău, între virtute și păcat.

Cu „pacea” asta Ion a primit iarăși câteva din patimile și păcatele pe care le-a avut. El a judecat astfel: „Nu mă pot lăsa cu totul de patimile și păcatele pe care le-am avut... așa-i făcută lumea asta că ici și colo trebuie să mai și minți, să mai și înșeli, să mai și furi, să mai și chefuiești câteodată și să mai și păcătuiești câteodată...”

O, ce judecată nebună și nesocotită face Ion acesta! Judecata lui e șoapta diavolului. Ați auzit cum judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de Satan. El vrea să fie prietenul Domnului, dar nici cu Satan nu vrea să se strice.

El vrea să fie și cald și rece, și alb și negru, și luminat și întunecat. El vrea să trăiască „liniștit”, de aceea a încetat lupta cea sufletească și face pace cu păcatul. El încearcă să împace lumina cu întunericul, focul cu apa, dar, din această „pace”, iată, întunericul cuprinde lumina lui cea sufletească și apa stinge focul lui cel sufletesc.

În câmpul de război al mântuirii noastre sufletești nu sunt tratative de pace cu vrăjmașul diavol, cu patimile și ispitele lui. Cine începe aceste tratative a pierdut lupta mântuirii. Ion acesta a încetat lupta, a început tratativele, s-a împăcat iar cu unele păcate și acum iată-l că pierde lupta mântuirii sale sufletești. În clipa când a făcut împăcare cu păcatul, tot câștigul lui s-a năruit.

O, nesocotitule Ion! Inima ta era lăcaș Duhului Sfânt!... Inima ta era o casă plină de lumină sufletească, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc cu întunericul. Iată că întunericul alungă acum toată lumina din inima ta.

O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot locui împreună doi chiriași: și Domnul și diavolul!... Și Duhul Sfânt și păcatul. Ai crezut că deschizi ușa inimii tale numai puțin, pentru o mică patimă, dar, iată, acum Satan a deschis-o larg și intră triumfător în ea cu toată gloata ispitelor și patimilor sale.

Vai ție, nesocotitule! Ai ajuns un om cu două fețe sufletești. Cu o față te uiți spre Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.

Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu Domnul era, iar noaptea la farisei Îl vindea.

Vrei să petreci și cu Domnul și cu păcatul, și cu lumina și cu întunericul. Dar Domnului nu-I trebuie o astfel de viață. Iată, îngerul Domnului te mustră. Auzi-l cum te mustră: „Vai ție, nesocotitule! Ce ai făcut?... Ai făcut pace cu întunericul! Dar „... ce legătură are lumina cu întunericul și Hristos cu Veliar?” (2 Cor 6, 14-15). Ai crezut că lumina poate petrece împreună cu întunericul și acum, iată, te copleșește întunericul... Vai ție!... Iată, iarăși se apropie răutățile din care te-am scos! Iată, inima ta iarăși se pregătește de sălaș diavoleștilor și dobitoceștilor patimi... Iată, temnița și pieirea sufletului tău se apropie! Vai ție!...

Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Fața pe care o are întoarsă spre Domnul o ține numai de mărturie că e „creștin”. Fața aceasta doarme, a adormit în păcate... E trează numai cealaltă față, cea întoarsă spre diavolul. Această față e trează și ascultă cu luare-aminte și cu plăcere predica diavolului, iar diavolul astfel îi grăiește: „Da’ ce, doar n-ai să te faci călugăr, măi, omule!... De ce să te lași de «bucuriile» și «plăcerile» vieții?... Ți-ai făcut datoria față de suflet... Viața îți cere și ea «plăcerile» ei... Așa-i făcută viața, că trebuie ici-colea să mai și înșeli, să mai și minți, să mai și furi, să mai și chefuiești câteodată și să mai și păcătuiești câteodată”...

Cu astfel de șoapte îi înșală Satan pe oameni să creadă că pot sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona.

O, ce mulți creștini își pierd sufletul în chipul acesta! Diavolul e șiret mare. El nu umblă să-l rupă pe om dintr-o dată de Dumnezeu. Își dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul se mulțumește când omul crede că poate sluji la doi domni.

Lumea de azi e plină cu creștini de felul celui din chipul de pe pagina 90. E plină de creștini cu două fețe sufletești: cu una întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul. Cu fața cea întoarsă către Dumnezeu se roagă regulat, cu cealaltă păcătuiesc regulat. Cu una se roagă dimineața lui Dumnezeu, cu cealaltă Îl suduie mai târziu pe Dumnezeu. Cu una cer milă și iertare de la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc și sugrumă pe deaproapele lor; cu una pleacă la biserică, cu cealaltă se trezesc la cârciumă...

Fața cea întoarsă spre Dumnezeu pe urmă slăbește, adoarme în păcate. Se trezește numai din când în când, la Paști, la Crăciun și duminica, câteodată. Pe urmă adoarme și moare cu totul în pieire sufletească. Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre patimi și păcate, e veșnic trează și priveghează, cum se vede și în imaginea de dinainte.

Așa pățesc toți cei care cred că pot sluji și lui Dumnezeu și diavolului. O, cum n-am eu glas de trâmbiță să strig cuvintele Mântuitorului, să le audă și cei asurziți în păcate: „Nu puteți sluji la doi domni: și lui Dumnezeu și lui Mamona!”...

Eu citesc mult în Biblie și am băgat de seamă un lucru. De la începutul și până la sfârșitul Scripturilor se vorbește despre un hotar statornicit pe vecie între bine și rău, între Domnul și diavolul. Începând de când „a despărțit Dumnezeu uscatul de ape și lumina de întuneric”, se vorbește mereu despre un hotar bine statornicit între „lumină și întuneric” (In cap. 1), între „fiii luminii și fiii întunericului” (Efes. 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu și fiii diavolului” (1 In 3, 10), între oamenii cei duhovnicești și oamenii cei lumești (cf. Rom 8), între „calea vieții și calea morții” (cf. Mt 7, 13-14).

Toți cei care cred că se pot strecura printre aceste două hotare trăiesc o viață creștinească mincinoasă. Toți cei care cred că între calea vieții și calea morții, între dreapta și stânga, mai poate fi și altă cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului.

Nu cumva și tu, cititorule, ești pe calea aceasta?

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorule! Întărește-mă și mă apără mereu ca să n-ajung și eu pe această cale! Ajută-mă să pun aluat nou în toată făina vieții mele... Să nu mai las nimic pentru aluatul răutăților. Ajută-mă să-mi încui toate încăperile mele față de ispitele diavolului și să le deschid larg numai pentru Tine. Eu stau mereu în fața Crucii Tale ca să înțeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că trebuie să trăiesc numai pentru Tine și că trebuie să-Ți slujesc numai Ție. Amin.