Jertfa lui Cain și a lui Abel

Chipul de mai sus arată cunoscuta istorie a lui Cain și Abel, când au adus jertfă Domnului. Abel a jertfit mielul cel mai gras din turma sa, iar Cain bucatele cele mai slabe.

„Și a căutat Domnul cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, iar spre Cain și spre jertfa lui nu S-a uitat și s-a întristat Cain foarte și fruntea i s-a aplecat. Și a zis Dumnezeu lui Cain: „Pentru ce te-ai întristat și pentru ce ți s-a aplecat fruntea ta?

De ai fi adus drept și de ai fi împărțit drept, nu ai fi păcătuit, dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”... Însă Cain nu și-a putut stăpâni patima și păcatul și mai târziu l-a omorât pe fratele său. (Citiți pe larg la Facere 4.)

Jertfa celor doi frați e pusă înaintea noastră cu multă învățătură. Când eram prunc la școală, eu mă gândeam mai ales la fumul ce se ridica din jertfa lui Cain și a lui Abel. Dar taina jertfelor celor doi frați nu stă numai în focul și fumul ce-l făcuseră, ci stă mai ales în inimile lor. Un foc ardea și în inima lui Cain și în a lui Abel; în inima lui Abel ardea dragostea, bunătatea, îndurarea, iar în inima lui Cain ardea pizma, zgârcenia și răutatea. Din focul ce ardea în inima lui Abel se ridica spre cer un miros de bună mireasmă, un miros bine plăcut lui Dumnezeu. Din focul ce ardea în inima lui Cain se ridica un fum greu, înădușit de pizmă și răutate - acest fum era urât înaintea lui Dumnezeu. Focul și fumul din jertfele celor doi frați închipuie și arată așadar inimile lor.

O astfel de jertfă, ca și cea a lui Abel, Îi place și azi lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul este și azi jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul e și azi jertfa ce se ridică spre cer și îl leagă pe om cu Dumnezeu. Abel își dădea seama că toată averea lui, toată turma lui este averea Domnului și era gata oricând să jertfească Domnului această avere. Dar încă nimic n-ar fi ajuns Abel cu această jertfă; de și-ar fi ars toată turma, n-ar fi putut aduce o jertfă plăcută și bine primită Domnului dacă în această jertfă n-ar fi pus și inima lui.

Să ne dăm și noi seama că a Domnului este toată averea noastră, și cea lumească, și cea sufletească. Să punem în slujba Domnului și să aprindem pentru Domnul și averea noastră cea sufletească: mintea, priceperea, cunoștința și mai ales inima. Din turma oilor sale, Abel a ales ca jertfă pentru Domnul mielul cel mai gras. Din turma bogățiilor noastre sufletești, să alegem și noi „mielul cel mai gras”, adică inima noastră; și această inimă să o aprindem pentru Domnul. Fără această inimă, jertfa noastră n-ajunge nimic.

Inima noastră este jertfelnicul ce trebuie mereu aprins ca să se curețe și să ne curețe de păcate așa precum se curăță și aurul și argintul prin foc și ardere. Prin rugăciune trebuie să-ți aprinzi mereu inima ca pe o jertfă sfântă și bine-plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul trebuie să avem și noi în rugăciunile noastre așa cum cerea psalmistul: „Aprinde Tu, Doamne, inima mea și rărunchii mei” (Ps 25, 2). O, dragă cititorule, de-ai știi tu ce bucurie, ce dar, ce putere și ce binecuvântare se revarsă în viața ta când ai o inimă aprinsă pentru Domnul!

Cain avea o inimă otrăvită de păcat și de aceea jertfa lui nu se putea ridica spre cer. Cain avea pizmă pe Abel mai de demult. Când s-au apucat să aducă jertfă, inima lui Cain era deja otrăvită de pizmă și răutate. De aceea îi zice Domnul: „Caine, iată, păcatul se pregătește să te omoare... hotărăște-te împotriva lui... stăpânește-ți păcatul până nu e prea târziu”... Dar Cain nu s-a putut hotărî contra păcatului; în loc să biruie el păcatul, l-a biruit păcatul pe el și s-a făcut stăpân peste el și voia lui. Așa e și azi patima și păcatul. Se furișează la început încet și pe nesimțite în inima omului. „Bate la ușă”, cum zice Domnul, și dacă-l lași să intre, apoi rând pe rând îți otrăvește inima până când o face un izvor de otravă pentru tine și pentru alții. Pătimașul și păcătosul are și el o inimă aprinsă, numai că inima lui nu se aprinde pentru Domnul, ci pentru diavolul.

Cain a vrut și el să aducă jertfă lui Dumnezeu, dar jertfa lui era o jertfă otrăvită cu pizma ce o purta față de fratele său Abel. O jertfă otrăvită este și azi rugăciunea celui care îl pizmuiește pe fratele său (și noi toți suntem fiii lui Dumnezeu și frați întreolaltă). Toate posturile, toate rugăciunile și toate jertfele n-ajung nimic dacă îl urăști pe de-aproapele tău. Citiți ce spune Iisus la Matei 5, 23-24.

Creștinii de azi petrec o viață așa de săracă în fapte de putere creștinească tocmai din pricină că nu-și predau inima Domnului, nu-L lasă pe Domnul să intre până la inima lor. Sunt unii oameni foarte evlavioși și cucernici, dar în traiul lor sunt îndărătnici, zgârciți, răutăcioși. Pe lângă pizma și ura de frate, jertfa lui Cain mai era otrăvită și de păcatul zgârceniei. Cain a ales pentru Domnul bucatele cele mai slabe. De acest păcat sufăr și azi creștinii. Cain a fost plugar și, se pare că păcatul zgârceniei a rămas mai ales între plugari. Între plugari găsești pilde de cumplită zgârcenie.

Partea Domnului sunt și azi „bucatele cele mai slabe”. Cei mai mulți creștini se scapă și azi de partea Domnului cu fel de fel de nimicuri, cu un Tatăl nostru spus în grabă și cu câteva cruci făcute la iuțeală etc. De când eram preot la țară mi-aduc aminte de un creștin ce venise să plătească cu un sfert de kg de lumânări o furătură de mii de lei. Cât de mult jertfește omul pentru cele trecătoare, dar pentru Domnul și pentru sufletul lui se scumpește să facă milă cu un sărac, să-și cumpere o Biblie în casa lui (câți au Biblia în casa lor, o carte sau o gazetă de învățături sufletești?).

Iată câte feluri de învățături frumoase ne dă nouă jertfa celor doi frați. Să nu le uităm.

Fumul lui Cain în sat la noi...

Cain și Abel din Biblie au adus jertfă de mulțumită lui Dumnezeu pentru belșugul și prisosința de care îi învrednicise Domnul. Însă Cain a adus o mulțumită rea, jertfind Domnului bucatele cele mai rele. Și mai rău știu a-I mulțumi lui Dumnezeu creștinii de azi care aleargă la aldămaș, la beție și la păcate de câte ori Dumnezeu îi învrednicește de izbânzi și de prisosință, și belșug.

De când eram preot la sat mi-aduc aminte că într-o toamnă Dumnezeu ne învrednicise cu un bogat rod și belșug de prune. Dar vai, ce grozavă iarnă a avut acest dar! Toată iarna, viața oamenilor s-a trecut în beții, urlete, desfrânări, bătăi, ba chiar și omoruri. Toată iarna a fumegat în sat la noi jertfelnicul diavolului și fumul lui Cain.

Așa știu creștinii să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile și belșugurile de care îi învrednicește.

„Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!” (Ps 132, 1).