La duminica mironosițelor: ceva despre apostolia femeilor
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem la rând Evanghelia cu mironosițele care în dimineața Învierii Îl căutau pe Domnul Cel îngropat să-L ungă cu mir. Erau îngrijorate cine le va prăvăli piatra de pe ușa mormântului, dar au aflat piatra răsturnată și un înger le-a zis: mergeți și spuneți învățăceilor că Domnul va merge mai înainte de voi în Galileia (citiți această Evanghelie la Marcu 15, 43 și 16, 1-8).
De mare dar s-au învrednicit femeile. Lor li s-a arătat mai întâi Isus Cel Înviat din morți. Această cinste le-a venit de altcum ca un răspuns la credința și statornicia lor din timpul răstignirii.
Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat pe timpul răstignirii Domnului! Toți L-au părăsit pe Domnul. Unii de frică, alții din nerecunoștință. De frica iudeilor fugiseră și se ascunseseră până și apostolii (afară de Ioan). Petru, cel ce se lăuda că va rămânea credincios chiar și de s-ar lepăda toți, s-a lepădat de frica unei slujnici.
Singure femeile s-au ținut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârșit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor și bătăilor... le vedem plângând suferințele Domnului... la picioarele Crucii le vedem coborând de pe Cruce preacurat trupul Domnului și așezându-L în mormânt... le vedem așteptând Învierea Lui...
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost ușoară această statornicie de credință a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor și zăngănitul armelor soldaților ar fi fost destul să înspăimânte inima și sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldații romani vor fi căutat să departă pe aceste femei din preajma Celui osândit. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beție de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul și lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii și cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură și ură. Desigur, vor fi căutat să depărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea răstignirii. Îmbrățișând Crucea Domnului, brațele lor cele slabe se prefăcuseră în brațe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile, ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferea și murea Scumpul nostru Mântuitor.
O, voi, binecuvântate Marii! Credincioșii din toate timpurile vă vor păstra o veșnică amintire și recunoștință pentru credința și statornicia voastră că n-ați părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grozave!
Dar credința voastră trebuie să ne fie și o predică mișcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu de câte ori simțesc ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi și strâng din toată puterea cu brațele mele sufletești, Crucea răstignirii... de câte ori simțesc că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi și la cuvintele ap. Pavel: Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? (Rom. 8, 35).
Dar femeilor mironosițe li s-a dat și o solie: să vestească Învierea Domnului. Și femeilor li s-a dat o apostolie în această lume. Li s-a dat și lor solia și apostolia să-L vestească neîncetat pe Isus Cel viu și Înviat. Însă prima condiție a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăși un suflet viu și înviat.
Pildă ne dau și aici mironosițele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Isus Cel Înviat din morți. Ei i S-a arătat cel dintâi Isus Cel Înviat și darul Învierii. Ei, și cine era această femeie învrednicită de un dar așa de mare? Ne spune Evanghelia: Isus, după ce a înviat, în dimineața zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei, din care scosese șapte draci (Marcu 16, 9).
Maria Magdalena fusese și ea un fel de mort, un fel de moartă și îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s-a ridicat și a înviat prin darul iertării, prin darul morții și Învierii Domnului. Vestindu-L pe Domnul, desigur Maria Magdalena nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul și răstignirea Lui, ci va fi strigat pe tot locul: eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută... aveam 7 duhuri rele... mă tăvăleam în 7 păcate de moarte... zăceam în adâncul pierzării... toate răutățile și blestemățiile erau în mine... eram o moartă... din moartea aceasta m-a ridicat Domnul și Mântuitorul meu Isus Hristos... apropiați-vă și voi de Acest Mântuitor și îndată veți lua iertare, viață și mântuire...
Mironosițele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au văzut suferințele Domnului, ci pentru că au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce.
De aici pleacă apostolia femeilor; de aici trebuie să plece, și numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai Mariile ce plâng la picioarele Crucii... numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii vestitoare a Domnului se silește să facă și Oastea Domnului.
O apostolie a femeilor fără acest temei, n-ajunge nimic. Aici pe la orașe - și pe la sate - sunt Reuniuni și Carități de femei, care se ocupă cu aranjări de petreceri și baluri, chiar și în timpul posturilor.
O, ce lucruri minunate poate face o femeie intrată în slujba Domnului! Femeia parcă e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei este mai caldă, mai simțitoare, mai ușor de aprins. Poate de când au văzut suferințele Domnului, inima femeilor a rămas mai simțitoare, mai gata să se aprindă. Femeile sunt înzestrate cu daruri sufletești mai alese decât bărbații.
Dar vedeți, tocmai pentru asta, diavolul a alergat și aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri sufletești, diavolul se silește să atragă femeile în slujba lui și apostolia lui. Și vai, ce de femei fac slujba și apostolia asta! Iară unele femei s-au și întors să urmeze pe Satana - zice ap. Pavel (1 Tim. 5, 15). Azi însă se poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după Satana. Acestea sunt femeile care ațâță vrajbă între oameni prin clevete și minciuni... acestea sunt femeile care își pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumusețea, etc. Casa acestor femei este un iad și mormânt (Prov. 7, 27).
O, ce dar mare este o Marie adevărată și în afară de casa ei, căutând pe tot locul să împace urile dintre oameni și să semene dragoste, milă, bunătate!
Un mare poet și gânditor al neamului nostru, M. Eminescu, a zis despre femeie că este sau înger sau demon. Cu adevărat, un înger ceresc este femeia când își pune însușirile și darurile ei în slujba Domnului, dar un diavol se face când își pune darurile în slujba răului.
Femeile care trăiesc o viață cu Domnul sunt niște mironosițe binecuvântate în mijlocul răutăților de azi. Astfel de mironosițe trebuie să fie ostașele din Oastea Domnului și toate femeile care așteaptă Împărăția lui Dumnezeu.
Iosif Trifa.