Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi Adevărul au venit prin Isus Hristos.
Cât este de la materie până la spirit, de la literă până la Duh,
de la obligaţie până la iubire fierbinte,
de la datoriile fireşti până la roadele duhovniceşti,
- atâta este de la Lege până la Har.
Cea mai desăvârşită lege nu-l poate face pe cineva să plângă cu un păcătos, şi pentru el.
Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-şi dea de bună voie viaţa pentru de-aproapele său.
Nici măcar să-l ierte şi să-i acopere din toată inima, cu înţelegere şi cu bunătate, un păcat al acestuia.
Nici să-i îngăduiască cu răbdare şi blândeţe pe semeni, găsind milă şi alinare pentru zbuciumul şi slăbiciunile lor.
Nici nu poate face pe cineva ca din înaltul îndemn al propriei conştiinţe, să trudească jertfindu-se spre a face totul mai frumos, mai bun, mai mult, mai curat, decât se cere şi decât se poate!
Dar cât de uşor, de natural, de fericit şi neobosit le face toate acestea harul!
Cât de minunat şi de fericit oboseşte, dăruieşte, ajută, mângâie, rabdă, iartă, munceşte şi suferă harul în toate acestea,
fără să-i fie prea greu. Sau prea mult.
De aceea pentru cei care sunt stăpâniţi de har, nu există lege,
nici nu poate să existe lege,
şi nici nu-i nevoie de ea.
Ei fac mult mai mult de voie, decât i-ar putea obliga orice poruncă omenească. Mai mult decât i se poate pretinde unei puteri omeneşti.
De lege este nevoie acolo unde nu s-a ajuns încă la har...
sau unde harul s-a pierdut.
De obligaţie este nevoie numai acolo unde nu există simţul datoriei din conştiinţă.
De amintirea datoriei cerute, este nevoie numai acolo unde dragostea părtăşiei frăţeşti este uitată, părăsită, dispreţuită şi călcată.
Căci dacă sufletul nu luptă să facă cu bucurie ceea ce este spre folosul său şi spre bucuria comunităţii sale, atunci el trebuie să fie obligat a nu face ceea ce este spre răul altora şi spre ştirbirea adevărului.
Iar dacă nici aşa nu vrea, ci continuă să facă ceea ce este spre răul şi paguba Domnului, - el trebuie să fie împiedicat să facă acest rău, rupând-o cu el şi izolându-l cu toţii.
La această luptă împotriva răului, fiecare suntem datori să ajutăm, până la scoaterea răului din mijlocul Bisericii (Matei 5, 29-30; 18, 15-17; 1 Cor. 5, 11; 2 Tes. 3, 6, 14; 2 Ioan 10).
Harul este plin de bunătate, de milă, de îngăduinţă şi de iubire pentru sufletele oamenilor,
dar este şi trebuie să fie, tot atât de necruţător cu păcatul şi cu neascultarea ca şi Cuvântul. Pentru că harul şi Cuvântul Sfânt sunt una în lucrarea lor.
A fi mai milostiv şi mai răbdător cu păcatul decât Dumnezeu, este neascultarea, este ridicarea mai presus de Dumnezeu,
iar aceasta totdeauna a fost pedepsită.
Când curăţirea poruncită de Dumnezeu nu se face din dragoste faţă de cel ce rămâne mereu în întunecimea vreunui păcat, acela ajunge să întineze totul şi dacă nu-l scoate Dumnezeu cu nuiaua Sa, pier toţi.
Când scoaterea cerută de Cuvântul Sfânt nu se face, atunci mădularul bolnav infectează şi pe celelalte. Iar dacă Dumnezeu nu face, El Însuşi operaţia, atunci totul se pierde.
Căci nimic nu curăţă ca focul. Şi ca moartea.
Sabia Domnului are două tăişuri: şi spre afară şi spre înăuntru.
Harul are două mijloace şi amândouă sunt folosite de aceiaşi mână atotştiutoare a lui Dumnezeu, care urmăreşte şi mântuirea noastră şi neştirbirea Adevărului Său.
Pentru cei care sunt în Hristos, desigur nu există lege.
Şi nu-i nevoie ca ei să fie constrânşi să facă nimic obligatoriu: aceştia dovedesc prin ascultare şi smerenie starea lor în har, cu fapta, cu roada vieţii lor.
Cei care nu au însă această dovadă a vieţii, dovedesc contrariul, adică arată că nu sunt în har, nu sunt în Hristos, ci sunt numai în comunitatea şi adunarea numită cu Numele Lui.
Iar comunitatea are rânduieli şi datorii. Adică lege, - de care cei nesupuşi trebuie să fie obligaţi să ţină seama.
Sau să plece!
Neascultarea unuia, trebuie să fie pedepsită de adunarea întreagă. Altfel, neascultarea adunării, va fi pedepsită de Dumnezeu Însuşi, asupra tuturor.
O, Domnul şi Dumnezeul nostru,
mulţumim iubirii Tale care a lucrat şi lucrează mereu pentru noi spre binele nostru şi prin har şi prin lege,
şi prin binecuvântare şi prin pedeapsă
şi prin mângâiere şi prin mustrare,
căci dacă nu vrem de bună voie să intrăm în corabia Ta, noi trebuie să fim siliţi la aceasta căci altă cale de mântuire nu există (Matei 14, 22; Marcu 6, 45).
Te rugăm însă să ne ajuţi ca să facem totul şi totdeauna din dragostea inimii,
din pornirea lăuntrică a ascultării smerite,
ca nişte fii ai harului, spre bucuria Ta şi bucuria noastră.
Iar dacă totuşi nu vrem să facem aşa, sileşte-ne şi pe noi ca pe ucenicii Tăi,
ca măcar obligaţi de mustrarea şi pedeapsa Ta, să ne încadrăm viaţa în ascultarea rânduielilor Tale aşezate în comunitatea credincioşilor Tăi adică în Biserica Ta vie şi ascultătoare.
O har Sfânt, nu pleca niciodată din noi şi dintre noi, căci tot ce este în tine este fericit şi cald, uşor şi drag
şi tot ce este în lege este aspru, obositor şi greu!
Fă să nu fie niciodată nevoie de mustrare şi pedeapsă pentru noi,
ci armonia noastră să fie întotdeauna desăvârşită prin părtăşia smerită şi ascultătoare dintre noi şi Tine,
dintre noi şi noi.
Amin.