Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și Adevărul au venit prin Isus Hristos.
Cât este de la materie până la spirit, de la literă până la Duh,
de la obligație până la iubire fierbinte,
de la datoriile firești până la roadele duhovnicești,
- atâta este de la Lege până la Har.
Cea mai desăvârșită lege nu-l poate face pe cineva să plângă cu un păcătos, și pentru el.
Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-și dea de bună voie viața pentru de-aproapele său.
Nici măcar să-l ierte și să-i acopere din toată inima, cu înțelegere și cu bunătate, un păcat al acestuia.
Nici să-i îngăduiască cu răbdare și blândețe pe semeni, găsind milă și alinare pentru zbuciumul și slăbiciunile lor.
Nici nu poate face pe cineva ca din înaltul îndemn al propriei conștiințe, să trudească jertfindu-se spre a face totul mai frumos, mai bun, mai mult, mai curat, decât se cere și decât se poate!
Dar cât de ușor, de natural, de fericit și neobosit le face toate acestea harul!
Cât de minunat și de fericit obosește, dăruiește, ajută, mângâie, rabdă, iartă, muncește și suferă harul în toate acestea,
fără să-i fie prea greu. Sau prea mult.
De aceea pentru cei care sunt stăpâniți de har, nu există lege,
nici nu poate să existe lege,
și nici nu-i nevoie de ea.
Ei fac mult mai mult de voie, decât i-ar putea obliga orice poruncă omenească. Mai mult decât i se poate pretinde unei puteri omenești.
De lege este nevoie acolo unde nu s-a ajuns încă la har...
sau unde harul s-a pierdut.
De obligație este nevoie numai acolo unde nu există simțul datoriei din conștiință.
De amintirea datoriei cerute, este nevoie numai acolo unde dragostea părtășiei frățești este uitată, părăsită, disprețuită și călcată.
Căci dacă sufletul nu luptă să facă cu bucurie ceea ce este spre folosul său și spre bucuria comunității sale, atunci el trebuie să fie obligat a nu face ceea ce este spre răul altora și spre știrbirea adevărului.
Iar dacă nici așa nu vrea, ci continuă să facă ceea ce este spre răul și paguba Domnului, - el trebuie să fie împiedicat să facă acest rău, rupând-o cu el și izolându-l cu toții.
La această luptă împotriva răului, fiecare suntem datori să ajutăm, până la scoaterea răului din mijlocul Bisericii (Matei 5, 29-30; 18, 15-17; 1 Cor. 5, 11; 2 Tes. 3, 6, 14; 2 Ioan 10).
Harul este plin de bunătate, de milă, de îngăduință și de iubire pentru sufletele oamenilor,
dar este și trebuie să fie, tot atât de necruțător cu păcatul și cu neascultarea ca și Cuvântul. Pentru că harul și Cuvântul Sfânt sunt una în lucrarea lor.
A fi mai milostiv și mai răbdător cu păcatul decât Dumnezeu, este neascultarea, este ridicarea mai presus de Dumnezeu,
iar aceasta totdeauna a fost pedepsită.
Când curățirea poruncită de Dumnezeu nu se face din dragoste față de cel ce rămâne mereu în întunecimea vreunui păcat, acela ajunge să întineze totul și dacă nu-l scoate Dumnezeu cu nuiaua Sa, pier toți.
Când scoaterea cerută de Cuvântul Sfânt nu se face, atunci mădularul bolnav infectează și pe celelalte. Iar dacă Dumnezeu nu face, El Însuși operația, atunci totul se pierde.
Căci nimic nu curăță ca focul. Și ca moartea.
Sabia Domnului are două tăișuri: și spre afară și spre înăuntru.
Harul are două mijloace și amândouă sunt folosite de aceiași mână atotștiutoare a lui Dumnezeu, care urmărește și mântuirea noastră și neștirbirea Adevărului Său.
Pentru cei care sunt în Hristos, desigur nu există lege.
Și nu-i nevoie ca ei să fie constrânși să facă nimic obligatoriu: aceștia dovedesc prin ascultare și smerenie starea lor în har, cu fapta, cu roada vieții lor.
Cei care nu au însă această dovadă a vieții, dovedesc contrariul, adică arată că nu sunt în har, nu sunt în Hristos, ci sunt numai în comunitatea și adunarea numită cu Numele Lui.
Iar comunitatea are rânduieli și datorii. Adică lege, - de care cei nesupuși trebuie să fie obligați să țină seama.
Sau să plece!
Neascultarea unuia, trebuie să fie pedepsită de adunarea întreagă. Altfel, neascultarea adunării, va fi pedepsită de Dumnezeu Însuși, asupra tuturor.
O, Domnul și Dumnezeul nostru,
mulțumim iubirii Tale care a lucrat și lucrează mereu pentru noi spre binele nostru și prin har și prin lege,
și prin binecuvântare și prin pedeapsă
și prin mângâiere și prin mustrare,
căci dacă nu vrem de bună voie să intrăm în corabia Ta, noi trebuie să fim siliți la aceasta căci altă cale de mântuire nu există (Matei 14, 22; Marcu 6, 45).
Te rugăm însă să ne ajuți ca să facem totul și totdeauna din dragostea inimii,
din pornirea lăuntrică a ascultării smerite,
ca niște fii ai harului, spre bucuria Ta și bucuria noastră.
Iar dacă totuși nu vrem să facem așa, silește-ne și pe noi ca pe ucenicii Tăi,
ca măcar obligați de mustrarea și pedeapsa Ta, să ne încadrăm viața în ascultarea rânduielilor Tale așezate în comunitatea credincioșilor Tăi adică în Biserica Ta vie și ascultătoare.
O har Sfânt, nu pleca niciodată din noi și dintre noi, căci tot ce este în tine este fericit și cald, ușor și drag
și tot ce este în lege este aspru, obositor și greu!
Fă să nu fie niciodată nevoie de mustrare și pedeapsă pentru noi,
ci armonia noastră să fie întotdeauna desăvârșită prin părtășia smerită și ascultătoare dintre noi și Tine,
dintre noi și noi.
Amin.