Lucrarea cuvântului scris

O parte din vorbirea fratelui Arcadie Nistor la nunta de la Teișoara (BT) - septembrie 1980

În numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul Iisus!

Citim din Cuvântul Domnului, din Apocalipsa, capitolul 1, versetul 19: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele”.

Dragii mei, am mai citit din Cuvântul Domnului în legătură cu cuvântul „scris” și este nevoie să mai citim și să mai stăm de vorbă împreună, să medităm la Cuvântul Domnului, la cuvântul acesta care spune: „Scrie”; sau: „Vă scriu”; sau: „V-am scris”. Cuvântul acesta este foarte însemnat și trebuie să fim cu băgare de seamă la el. Domnul a avut în vedere (că toate Lui Îi sunt cunoscute și nimic nu este înaintea Lui acoperit, ci totul este gol și descoperit), El a privit peste veacuri până la sfârșit și, întrucât Biserica Sa trebuia să rămână multă vreme încă în lume, pe lângă Duhul Său cel Sfânt care trebuia să o adape și s-o călăuzească - pe fiecare mădular al ei în parte -, El a lăsat încă o călăuzire sigură pentru noi, pentru toți: Cuvântul Său scris.

Este nevoie ca acest Cuvânt să-l cunoaștem și noi.

Imediat după ce Domnul l-a luat pe Sfântul Ioan în ceruri ca să-i arate lucrurile care aveau să se întâmple și - așa cum este scris la începutul capitolului - după ce Domnul a spus despre El personal: „Am fost mort, dar sunt viu în vecii vecilor”, după aceea i-a spus: „Scrie!”; „Scrie și trimite”.

Și s-a scris Cuvântul lui Dumnezeu și de către Sfântul Ioan; s-a scris și de către Sfântul Pavel, și de Sfântul Petru, și de alți apostoli, trimiși ai Domnului. Cuvântul care ne-a rămas până în zilele noastre. Îl citim și noi și ne bucurăm de El, pentru că în Cuvântul Domnului este cuprinsă și bucuria noastră. Și acolo unde nu este Cuvântul Domnului nu este nici bucurie; și unde nu este ascultare a Cuvântului, acolo nu este nici bucurie. Cum însuși Domnul spune în capitolul 15 din Evanghelia după Ioan, când vorbește despre El personal că este adevărata viță - și [când] leagă rodirea noastră de viață creștină, trăirea noastră, umblarea noastră de El și numai prin El -, la sfârșitul acestor cuvinte, El spune așa: „V-am spus aceste lucruri ca bucuria Mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină”.

Deci, iată, bucuria noastră duhovnicească este legată de Cuvântul Domnului; de cuvântul care mărturisește despre El, despre Jertfa Lui, despre dragostea Lui, despre iertarea și mântuirea Lui. Și așa au scris trimișii Domnului și așa s-a încheiat Noul Testament, Cuvântul Lui care ne-a rămas până astăzi.

Ce lipsă mare ar fi fost pentru Biserică dacă nu s-ar fi scris Cuvântul Domnului! Căci cuvântul spus verbal ușor se poate schimba, se poate înțelege greșit, cum vedem că chiar s-a petrecut acest lucru de la început, [din vremea] primilor creștini, când Sfântul Pavel le-a spus fraților din Tesalonic că Domnul va veni, și le-a spus - bizuit pe cuvântul Domnului - că nu va fi nici o zăbavă și El va veni iarăși. [Dar] ei au înțeles că Domnul trebuie să vină în timpul vieții lor. Și atunci el este nevoit să le scrie epistola și să le [facă cunoscut] că vor fi unele lucruri care se vor petrece înainte de venirea Domnului Iisus.

Dragii mei, cuvântul scris să ne fie și nouă călăuză, să ne fie hrană, să ne fie lumină în umblarea noastră prin lume, cum spune psalmistul: „Cuvântul Tău este, pentru mine, o candelă aprinsă și o lumină pe cărarea mea”. Căci dacă nu avem Cuvântul ca lumină, înseamnă că nu avem lumină; și atunci ușor putem greși și în gândirea noastră se poate strecura ceva rău, iar în trăirea noastră, la fel, poate [apărea] ceva rău, în lipsa luminii.

Cuvântul ni s-a scris și îl avem până astăzi. Dar chiar fiind scris, Cuvântul totuși se poate înțelege greșit. (...) Domnul a spus: „Ce vezi, scrie și trimite!” Și nu numai Sfinții Apostoli au scris și au trimis la Biserici; ci și după ei au fost unii care au scris și au trimis. Ei așa cum au văzut au scris și au trimis. Și dacă putem citi în Istoria Bisericească Universală, vedem că, Cuvântul Domnului - chiar cuvântul scris - a fost înțeles de multe ori greșit de către unii; și înțelegându-l greșit, greșit l-au mărturisit, adică l-au stricat. Și dintr-un cuvânt stricat se nasc tot copii duhovnicești, dar se nasc copii cu beteșug, cu un cusur duhovnicesc. Și atunci seminția aceea care se naște, copiii aceștia care se nasc anormal, ei nu vor fi curați și nu vor fi - să spunem așa - legați cu inima, cu sufletul de casă, de familie; de neamul lui, de credința lui.

Cum vedem un caz: Ghedeon a avut atâția copii de parte bărbătească, dar [printre ei] a avut unul a cărui mamă nu era din Israel. Ea era o străină, era o roabă. Și acela unul singur, prin lucrarea vrăjmașului, prin vicleșug, a reușit să-i nimicească pe toți ceilalți copii legitimi ai lui Ghedeon. I-a omorât pe toți pe aceeași piatră. Așa i-a dus și așa i-a înșelat, așa i-a amăgit, că n-a fost nevoie să-i omoare în mai multe locuri, ci în același loc, pe aceeași piatră. Era în el, în copilul ăsta născut din roabă, ceva din Ghedeon; dar era ceva și din roaba aceea. Așa s-a născut și iată care a fost rodul pe care l-a adus el. A nimicit casa tatălui său. Trebuia să spună: „Este tatăl meu!” dar el n-a gândit așa. Putea să spună: „Este familia mea, sunt copiii tatălui meu”, dar n-a gândit așa, pentru că în el era o parte și din roaba aceea și ceea ce era din roaba aceea era stricat, era rău, era potrivnic [față de] ceea ce era de la Ghedeon, tatăl său. Și [aceasta] a dus la nimicirea întregii familii a tatălui său. Nu l-a durut inima, nu s-a scârbit, nu a avut păreri de rău, nu a avut remușcări până la moarte, ci s-a bucurat că a reușit să-i înlăture pe toți și să rămână el mare, să rămână el tare, să conducă el, până ce l-a ajuns din urmă mânia lui Dumnezeu.

Deci așa se poate întâmpla și duhovnicește, folosind Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, și înțelegându-l greșit, sub influența unei lucrări, a unui duh străin. [Atunci] noi tot mărturisim și tot spunem, și tot folosim Cuvântul lui Dumnezeu, dar se nasc copii care nu sunt legați cu inima, cu sufletul de casa tatălui lor, de frații lor, de familia lor. Pe [unul ca acesta] nu-l doare inima, nu-l doare sufletul, așa cum nu l-a durut nici pe copilul acela al lui Ghedeon care a nimicit casa tatălui său.

De aceea, cei ce-au fost în vechime, când au apărut probleme pe cale, în sânul Bisericii sau la marginile ei, au stat împreună, au vorbit, au discutat, s-au rugat, au postit, au plâns, ca să primească de la Dumnezeu înțelesul curat, adevărat al Cuvântului scris. (Că același Cuvânt scris poate fi înțeles în multe feluri. Și unii, pe baza Cuvântului scris, trăiesc chiar în păcat. Pentru că ei îi dau un înțeles sau au primit un înțeles care se potrivește cu firea lor pământească și atunci îl găsesc de bun, îl găsesc de curat, îl găsesc ca din partea lui Dumnezeu; Cuvânt pe care îl țin, îl mărturisesc, îl apără, că se potrivește foarte mult cu firea lor pământească, cu dorințele lor lumești, cu mersul lor păcătos.)

Și atunci [cei ce erau oameni de răspundere] au stat de vorbă, s-au rugat, au plâns - cum am spus -, ca să primească înțelesul curat, adevărat al Cuvântului scris. Nu al celui vorbit, ci al celui scris. Că și din cuvântul scris, iată, se poate naște rătăcire. Sunt atâtea curente în credință și unii pun întrebarea: „Care e cel adevărat?”. [Acesta] o spun oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, căci cine are lumină înțelege, vede, cunoaște, așa cum s-a citit: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. Și atunci, pe baza hotărârii aceleia, s-a stabilit: „Așa este adevărul, așa este bine, așa este înțelesul adevărat al Cuvântului; așa îl credem, așa îl mărturisim și așa îl apărăm până la sfărșit”. Și așa a rămas până în zilele noastre.

Deci mereu a fost nevoie să se scrie, căci cuvântul spus: „Ce vezi, scrie”, nu a fost valabil numai pentru primul veac și pentru Sfinții Apostoli; ci pentru toate veacurile și pentru toate vremurile. Cine poate să tăgăduiască că n-are nevoie de cineva să-i scrie o scrisoare? Să-i scrie o scrisoare!... Dar cât de mare este nevoie de Cuvântul scris, de limpezire, de îmbărbătare pentru lupta noastră, pentru munca noastră, ca să nu alergăm în zadar; să nu ne ostenim în zadar; sau să nu pierdem rodul muncii noastre.

De aceea, dragii mei, s-a scris și au fost așa de mulți scriitori (...) cu frică de Dumnezeu care au scris până în zilele noastre. Uitați-vă, [poate] cineva va spune: „Nu-i nevoie de astfel de scriitori”. De fapt, se și aude cuvântul acesta: „Noi avem Biblia și n-avem nevoie de nimeni, nici de alte scrieri”. Noi nu spunem așa. Noi vrem să urmăm pilda înaintașilor noștri. Căci cei din vechime, din Vechiul Testament, aveau cartea Legii, aveau legea întreagă după care trebuia să se călăuzească în viața de toate zilele, și totuși Dumnezeu le-a trimis încă atâția prooroci ai Săi care să le scrie; fie să-i mustre, fie să-i îndemne, fie să-i cheme să se întoarcă înapoi, să le arate că s-au depărtat de Dumnezeu. Că sunt în păcat, că dacă trăiesc așa mor în păcate și mânia lui Dumnezeu este peste ei.

De aceea, vedeți, avem atâtea scrieri afară de legea dată prin Moise, atâtea scrieri ale proorocilor din Vechiul Testament: avem cartea Psalmilor, avem Înțelepciunea lui Solomon, Pildele și Eclesiastul, și Cântarea Cântărilor; avem cartea prorocului Isaia și cartea prorocului Ezechiel, și Ieremia, și Plângerile lui. Uite, durerea lui și-a scris-o acolo, pentru că durerea aceea a lui și plângerile lui ne folosesc nouă astăzi, în vremea pribegiei noastre. Pe lângă Cartea Legii, este un foarte mare număr de cărți scrise, prin care au fost chemați oamenii să se întoarcă. Li s-a arătat primejdia, li s-a arătat cursa vrăjmașului, li s-a arătat osânda, pedeapsa lui Dumnezeu.

Și am ajuns până în zilele noastre, [când] și noi avem nevoie ca să ni se scrie. Și Dumnezeu, în bunătatea Lui, cum a trimis la Israel, a trimis și la poporul nostru oameni care să ne scrie. Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care ne-a iubit și Care ne iubește, l-a trimis pe Părintele Iosif, ca să scrie ce a văzut și ce a auzit. Și, iată, au rămas scrierile lui până în zilele noastre și prin scrierile lui s-a făcut această lucrare mare de trezire sufletească în țara noastră și-n Biserica noastră. Căci știm cei mai mulți că Părintele Iosif a fost un om mic de statură; și a fost un om bolnav și multe din scrierile sale el le-a scris stând pe pat. Și Lucrarea aceasta s-a răspândit cel mai mult prin cuvântul scris.

Pe unde a pătruns cuvântul - o foaie, o carte -, nici nu știm prin ce întâmplare, așa s-au întors mulți la Dumnezeu. Și fratele Traian tot printr-o scriere a Părintelui Iosif s-a întors; și fratele Cerlinca de la Suceava tot printr-o scriere s-a întors, că nu știa de Oaste. Dar a aflat în sat cartea Însemnări din călătoria la Ierusalim, trimisă de Părintele Iosif la prefectul din Suceava, care era din Sfântu Ilie. Iar acesta a dat cărțile fratelui său, zicând: „Le-am primit de la Sibiu, de la un preot”. Și fratele prefectului le-a luat, dar nu le-a citit. Iar când a mers pe la el fratele Cerlinca și le-a găsit acolo, i-a zis: „Dă-mi-le mie, să văd ce e cu cărțile astea”. Și așa s-a întors la Dumnezeu. E adevărat, mulți s-au întors când li s-a vestit Cuvântul prin viu grai, iar alții prin cuvântul scris al Părintelui Iosif. Și cei ce au primit cuvântul acesta s-au născut din nou și a crescut o Oaste mare, așa cum Părintele Iosif spune, tâlcuind din Cartea proorocului Ezechiel. Și ce curat, și ce frumos au crescut! (...)