Lumina

Vorbirea fratelui Tăchiță Gheorghiță la nunta de la Teișoara (BT) - septembrie 1980

Ni se cutremură întreaga ființă, ni se cutremură duhul și sufletul în noi, de aseară, de felul în care Domnul lucrează la inima noastră. Parcă n-am mai văzut, parcă n-am mai simțit, nu s-au trezit simțurile noastre niciodată în felul acesta. Am simțit fiecare mai înainte de a ajunge în locul acesta acest lucru.

Eu vă pot spune - așa cum și frații au spus și aseară - unele din dovezile, din realizările credinței în Domnul nostru Iisus Hristos. Despre puterea lucrării Lui, despre puterea Cuvântului Lui, despre împlinirea făgăduințelor Lui. Și am să spun și eu una.

Un dor mă frământa, o dorință mă mișca... Dar din legăturile pământești, despre care știți frățiile voastre că ne sunt de atâtea ori piedici, din ele totuși sufletul - plin de dorința sfântă, de înflăcărarea și de focul acesta al dragostei de Dumnezeu și a noastre unii de alții - ne smulge parcă... Nu vedeam nici o ieșire, căci la serviciu acolo se crease săptămâna aceasta un așa fel de lucrare că nu puteam lipsi, fiind la niște aparate de sudură la linie. Neapărat trebuia să fim acolo câțiva oameni.

Văzând aceasta, ca oricare dintre noi, ne îngrijoram, [frământându-ne cu gândul]: „Ce va fi?” dar cu dorința [în inimă], care ardea tot mai tare să ne vedem, ca să mai împletim câteva lacrimi aici în locul acesta. Ieșire nu vedeam, dar dorința fierbinte creștea din ce în ce, până m-a făcut să cred... N-am dorit ceea ce s-a întâmplat. Nu știam... așa cum nici Apostolul Petru nu știa când I-a zis Domnului: „Cum, Doamne, Tu să mă speli pe mine? Nu se cade!” Și Domnul i-a răspuns: „Petrule, tu nu știi ce fac Eu acum. Tu nu înțelegi. Mai pe urmă vei înțelege”. Nici eu nu înțelegeam și nu știam... Nu vedeam nici o ieșire, dar credeam puternic, pentru că dorința fierbinte creștea și dorul ardea să ne-ntâlnim și să ne vedem. Că ne-am înfrățit odată... același har ne-a înfrățit, același Sânge ne-a spălat.

Și vine șeful și spune: „Nea Gheorghiță, ai noroc...”.

Eu îi spusesem lui că sâmbătă, dacă s-ar putea, aș vrea să fiu liber. Și mi-a zis atunci: „Cu nici un chip nu se poate”. Acum tot el vine și-mi spune „Ai noroc”. Eu n-am rămas la „ai noroc…” Nu, ci urmăream semnul, căci pusesem un semn. O, Domnul nu ne-a dat de rușine niciodată! Noi da, de atâtea ori am dovedit neîncredere în El.

Și îmi spune șeful: „La uzina care suda, un motor s-a crăpat în două, datorită efortului pe care îl depunea acolo; uzina stă pe loc timp de aproape o săptămână”.

Și frățiile voastre știți, în asemenea împrejurări, în asemenea situații, cât de mult se bucură sufletul nostru! Am văzut atunci lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, fraților și surorilor, ne bucurăm din plin.

Aseară am ieșit [o clipă] pe lângă cort și m-am întrebat de-acolo, singur: „Ce-o fi având grămada aceasta de oameni?... Când tot satul doarme liniștit, tot omul ...”, că nu era nici o luminiță în sat, la nici o casă. „Ce-o fi având grămada aceasta de oameni adunați aici?... Ce-o fi în cortul acesta?” Cum spune psalmistul: „Ce-aveți voi, munți, de săriți în sus și voi, dealuri, ce-aveți oare?

Și mi-am răspuns la întrebare: „Aici este Domnul! Căci unde este El, e un colț de rai”.

Ce să spunem noi mai mult, pentru că suntem în fața frățiilor voastre așa de mici și de [neînsemnați]. Sunt aici frați și surori mai mari în credință, sunt frați mai puternici... Dar noi spunem de la nivelul nostru, din ceea ce am simțit.

Ne-a frământat cuvântul de-aseară; și astăzi tot la fel. Frământarea aceasta o face un aluat bun, care este Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu, Cel ce ține toate lucrurile cu puterea Lui. Și, fraților, sufletele noastre, care au crezut în puterea aceasta, iată, se simt mișcate, cum spunea Apostolului Ioan că venea îngerul, se cobora și tulbura apa și orice bolnav care se arunca întâi [în apă] (asta era o condiție) era vindecat de orice boală [ar fi avut]. Tot la fel e și acum.

Dar ca să nu lungesc prea mult, vreau să citesc un singur verset din Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 8, versetul 12: „Iisus le-a vorbit din nou și a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții»”. Domnul „le-a vorbit din nou...”.

Scumpilor frați și surori, cum înțelegem noi cuvintele acestea ale Domnului Iisus Hristos: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric”? Această urmare nu înseamnă a merge la adunare numai; nu înseamnă a merge la biserică numai; nu înseamnă a învăța să zici „Slăvit să fie Domnul!” numai. „Cine Mă va urma pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”

În viața aceasta pământească, cei doi ochi ai noștri, dacă sunt sănătoși, au lumina vieții acesteia și cunoaștem, și lucrăm, și ne bucurăm, și privim ființe... O privim pe mama noastră, îi vedem jertfa, îi vedem lacrimile ei, îi vedem dragul cu care ne îmbrățișează. Vedem ființele scumpe și dragi din jurul nostru, flori, natura frumoasă și atât de multe lucruri. Vedem să coasem, să lucrăm, ca să ne menținem existența aceasta, vedem să ne ferim de accidente, vedem să facem bine, vedem să scriem, vedem să ne satisfacem cerințele acestei vieți trecătoare. Dar această viață poartă în [lăuntrul] ei una netrecătoare, veșnică. Și de la lucrurile acestei vieți trecătoare, înțelegem că cine Îl urmează pe Domnul are lumina vieții, a vieții veșnice.

S-a spus aici din Cuvântul Domnului un pic mai înainte: „Casa lui Iuda s-a alipit de casa lui David...”. Fraților și surorilor, în Psalmul 112 zice așa: „Celui neprihănit, în întuneric îi răsare o lumina”. Dacă fiecare dintre noi Îl urmăm pe Domnul, dacă fiecare dintre noi urmărim viața Lui, urmărim felul Lui, în lumina aceasta cunoaștem și cum a trăit El, și cum au trăit urmașii Lui, înaintașii noștri, părinții noștri, așa cum normal copiii învață de la părinți, învață ce văd în casa tatălui lor. Cine Îl urmează pe Domnul cu adevărat are lumina vieții veșnice și, în orice întuneric apărut, lui îi răsare o lumină. Așa i-a răsărit seminției acesteia a lui Iuda lumina aceasta și s-a alipit de casa lui David, în împrejurarea în care era.

Prin câte împrejurări nu trecem și noi, fraților și surorilor...

Cu durere vă spun că un frate dintre noi (nu de talia noastră, ci mai bine și mai mare, cum s-ar spune), la o stare de vorbă, fiind într-o împrejurare cu puțină „ceată” (dacă nu cu mai multă), a rostit un cuvânt pe care nu trebuia să-l rostească, dar din care eu am avut de învățat. El a zis: „În împrejurarea și-n momentul în care sunt, eu nu știu ce să mai cred”. Și am zis în mine: „Vai, de ce-a zis așa?... Tu, cel care ai știut ce să crezi, cum de ajungi să nu mai știi ce să crezi?”. De ce, când - așa cum au spus și frații, prin Duhul lui Dumnezeu - Cuvântul lui Dumnezeu zice că „El n-a mințit și nu minte”? Știm cine minte: vechiul și tiranul nostru stăpân, diavolul. Dar Dumnezeu este adevăr!

„Celui neprihănit îi răsare lumină în întuneric.” În câte stări nu suntem și noi de-atâtea ori duși sau cuprinși? Dar, dacă urmărim să facem voia lui Dumnezeu, cum spune în altă parte Sfântul Apostol Ioan: „Cine caută să facă voia Lui va ajunge să cunoască”. Va ajunge să cunoască... Ce să cunoaștem, fraților? Să cunoască voia lui Dumnezeu, care este sfințirea noastră. Și să cunoască ce să facă în situații când trebuie să aleagă! Pentru că vin momente de alegere, fraților și surorilor. „Alege astăzi cui vrei să slujești!” Sunt și astfel de împrejurări.

Am spus de lumina aceasta a vieții trecătoare, care simbolizează, care are în sine sâmburele nevăzut al vieții celeilalte. Și, cum ne folosim de amândoi ochii pentru ca să vedem exact, să vedem clar chiar și un punct, tot așa trebuie să-I fim credincioși Domnului și cu inima, și cu mintea. Cu amândouă, pentru ca să vedem bine care este voia lui Dumnezeu cea plăcută, cea desăvârșită și sfântă.

Alegerea aceasta, fraților și surorilor, o face Duhul lui Dumnezeu prin însăși voința noastră de a alege; de a alege ce este sfânt din ce este întinat, de a alege ce este curat din ce este necurat, de a alege ce este bun din ce este nebun, de a alege ce este înțelept din ce este prost. Și lumina este aceea care face lucrul acesta. Lumina face părtășia sufletelor, legarea lor, unitatea lor.

Am să va spun o mică încercare pe care am făcut-o. Ca să vedem ce înseamnă prezența luminii și lipsa ei. (Din viața mea, foarte puțină experiență am, dar vă spun totuși un lucru din care eu am tras un învățământ așa de sfânt și de veșnic. Înțelesul lui nu mi s-a sfârșit, ci caut acest înțeles în orice cuvântare pe care Dumnezeu o dă prin frați. Poate la unii am mai spus acest lucru și îl știu.)

Era într-una din seri, după ce se întunecase bine afară și doar becurile luminau strada. Nu circula nici o mașină și nu era pe drum nici un pieton, nimic, nimic. Nu știu cine m-a îndemnat că, mergând spre casă, mi-a venit un gând - parcă firesc sau copilăresc: mi-am pus de gând ca, până la al treilea stâlp de telegraf, să merg cu ochii închiși. Și mi-am închis ochii, după ce m-am asigurat că nu circulă nimic pe drum. (E adevărat, pare ceva copilăresc.) Am mers. De la câțiva pași făcuți, ce credeți că s-a întâmplat? Trei lucruri, din care am avut de învățat.

Am început să calc de sus. Lipsa luminii...

Al doilea lucru: îmi făceam o impresie că am și trecut de punctul până la care mi-am propus să merg așa, pe care mi l-am fixat eu. Credeam că așa de mult mersesem, așa de mult făcusem... Așa de frumos cânt, așa de frumos citesc, așa de mult cunosc, așa de mult știu. Lipsa luminii...

Al treilea lucru: mi-am adus aminte în timpul acela că imediat acolo, alături de șosea, era o râpă mare; și îmi venise o teamă. Era o groapă cunoscută bine și știam precis locul ei, acolo la zece, cincisprezece pași. Când mi-am adus aminte de prăpastia aceasta, am început să mă îngrijorez. Eram temător, dar mă țineam condiționat și de gândul pe care-l pusesem, să nu deschid ochii. Mă îngrozeam să-mi schimb legământul pe care-l făcusem. Îmi ziceam: „Să-mi deschid ochii? Nu! Mai stau așa. Dar ce să fac?” Eram îngrijorat și eram înfricat la gândul că, dacă dau în groapa aceea, cine știe ce se întâmplă... Totuși m-am hotărât să deschid ochii. Când am deschis ochii, mi s-a limpezit totul [în minte], pentru că vedeam clar, și m-am liniștit. Nu mai aveam nici o teamă. Totul a devenit normal. Însă am văzut că numai vreo zece pași mersesem. Dar chiar mai înainte de a cunoaște cât am mers, când am deschis ochii, în prima fracțiune de secundă, altceva mi-a izbit privirea: am văzut cât am deviat de la linia aceea de pe mijlocul drumului cu care sunt marcate toate șoselele. Doar doi pași mai aveam și treceam de bordura din margine. De altfel, mă gândeam eu că, în cazul în care voi părăsi șoseaua, îmi voi da seama de lucrul acesta, căci voi simți că nu mai calc pe asfalt. Așadar prezența luminii a făcut liniște în mădularele mele.

Cât mergeam cu ochii închiși, mintea mea nu era sigură. Părerea pe care o aveam în minte în lipsa luminii era oarecum umflată, era exagerată, crezând că cine știe ce făcusem și cât mersesem. Călcam de sus cu pasul, pentru că în lipsa luminii așa se întâmplă. Dar când am deschis ochii, toate s-au limpezit. Mi-am văzut greșeala. Automat, fără să-mi propun, pașii și-au luat mersul spre linia din mijlocul drumului de la care mă abătusem. Atunci am văzut că nici măcar la primul stâlp nu ajunsesem. Înfiorat de această experiență, m-am retras undeva și m-am pus jos, pe genunchi, zicând: „Doamne, de câte ori lipsa luminii nu mi-a dat o impresie falsă... și n-am știut ce să aleg...”.

Dar zice cuvântul: „celui neprihănit...”. Cine este neprihănit dintre noi toți, fraților și surorilor? Chiar Domnul Iisus Hristos aproape că n-a primit [apelativul] acela cu care I s-a adresat tânărul bogat când I-a zis „Bunule Învățător”, căci El era împovărat cu păcatele noastre ale tuturor. Cu păcate din trecut, din prezent și din viitor. El, ca să Se asemene nouă, „a luat un chip de rob” a luat păcatele noastre ale tuturor și S-a suit pe cruce urcând dealul, ca să le ispășească acolo. El, Omul singur neprihănit. Da, cuvântul spune: „celui neprihănit...”, adică aceluia care din toată inima lui, din tot sufletul lui dorește, cu toată puterea cugetului lui, să păzească Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum și părintelui Avraam - care a ajuns până la sacrificare, până la jertfă, chiar nesacrificându-și copilul (căci îngerul l-a oprit, spunându-i „până aici”) - credința cu care a făcut aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Cuvântul fratelui nostru spune în meditație așa:

Hristos e Calea-nțelepciunii și Soarele Iubirii – El și Adevărul, și Viața, și Fericirea-n orice fel... Dorința după El, căutarea e partea ta, și dac-o pui curată, mare și fierbinte, ajungi la mântuirea Lui.

Deci, fraților, celui neprihănit îi răsare în întuneric o lumină. De aici să urmărim cuvântul Domnului a-l împlini în viața noastră, ca să facă liniște în ea, fraților și surorilor, nu ca fratele care a spus: „Eu nu știu ce să mai cred”. Vin împrejurări în familie, vin împrejurări în viață, vin împrejurări în Lucrare... și dacă peste unii se lasă ceața, dacă peste unii se lasă neîncrederea, dacă peste unii se lasă nesiguranța, acolo este lipsa Luminii.

Dumnezeu să ne ajute, fraților și surorilor, ca la această Lumină [să privim]. Tot în Psalmul 112 zice despre omul cel neprihănit - cum a citit fratele mai înainte - că „își rânduiește faptele după dreptate”. Cum știm noi? „Cum își va ține tânărul curată cărarea lui?” spune psalmistul în Psalmul 119. „Cum își va ține tânărul curată cărarea lui? Îndreptându-se după cuvântul Tău, Doamne.” Lumina aceasta ne-a răsărit și nouă, așa cum se zice la Nașterea Domnului: „Răsărit-a lumii Lumina cunoștinței.” Ea a răsărit peste lume, dar lumea nu o are, pentru că nu vine la această Lumină, cum spunea Mântuitorul în alt loc, tot în Sfânta Evanghelie după Ioan: „Câtă vreme aveți Lumina printre voi, credeți în Lumină. Umblați în lumina”. Părinții noștri au spus: „Privește așa, frate, uită-te așa. După aceasta să cunoști felul Domnului; așa este felul Lucrării, așa au crezut frații, așa au crezut înaintașii noștri”.

Vorbeam într-o seară cu frații la noi că, sufletește, noi ne tragem dintr-o sămânță, dintr-un neam de oameni ai lui Dumnezeu. Zice Cuvântul într-altă parte așa (mi se pare că Apostolul Pavel): „Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc sunt dintr-Unul”. Fraților și surorilor, așa cum și aseară s-a spus, să căutăm cărările vechi, lucrurile originii noastre: cum au crezut părinții noștri? Cum au știut ei să se pocăiască? Cum au știut ei să se îndrepte și cum au știut ei să poarte această Lumină în sfeșnic sus? Nu ținută sub obroc, nici sub pat, nici acoperită, ci în sfeșnicul vieții lor, să lumineze întreaga lor viață. Si unii și-au văzut pata, unii și-au văzut greșeala și s-au îndreptat cu pocăință, cu smerenie, cu umilință și harul lui Dumnezeu le-a dat vindecare și i-a pus din nou la lucru și au adus până la noi această lumină.

Dacă noi am crezut cu adevărat ca și ei (credința este una și aceeași, dată sfinților o dată pentru totdeauna), oricine crede cu adevărat primește aceeași credință, de același preț, având aceeași idee, având aceleași simțăminte, având aceeași pecete, având aceeași lumină, având aceleași trăsături. Acela seamănă bine cu părinții: el urmărește neprihănirea, sfințirea, pacea, fără de care (fără toate acestea împreună) nimeni nu va vedea pe Domnul. Oricine se trage din neamul acesta este din Cel ce sfințește. Cum cunosc eu că sunt din Cel ce sfințește? Dacă mă sfințesc, pentru că așa arată acolo: „Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc” - deci este vorba de mai mulți, adică noi care am crezut.

În Cuvântul lui Dumnezeu, spune Apostolul Pavel: „...am fost pecetluiți”. Iar Apostolul Ioan, în Întâia sa Epistolă, spune: „ungerea pe care ați primit-o din partea Lui (...) vă învață toate lucrurile”. Ce este aceasta? Lumina lui Dumnezeu. Cunoștința de adevărul lui Dumnezeu cel mântuitor, de învățătura lui Dumnezeu mântuitoare, așa cum spune preaiubitul nostru frate [Traian] în una din meditații, când zice: „Slavă-nvățăturii Tale cu-nțeles mântuitor”.

Fraților și surorilor, înțelesul acesta clar ni l-a adus această Lucrare... Noi nu suntem vrednici nici să vorbim despre ea. Cum nu suntem vrednici să vorbim de mama noastră care s-a jertfit până la moarte. Cuvânt foarte greu este să zici „mama”. Lucrarea aceasta, ca nimeni și ca nici una, ne-a înfățișat și ne-a făcut cunoscut adevărul mântuitor, înțelesul mântuitor. Ne-a scuturat din toate extremele, din toate îngustimile minții noastre și ne scutură, pentru că în ea este un duh de purificare și nu ne lasă cum vrem noi. Pentru că nu mai suntem ai noștri. Odată ce El Și-a pus pecetea, suntem ai Lui și El își face lucrarea desăvârșită în noi și nu ne lasă în nici o îngustime, în nici o îngrădire, în nici o extremă, ci El vrea să fim ai Lui. Ai nimănui altuia, decât numai ai Lui, cum și El este al nostru. Și când Îl găsim, zicem cum zice în Cântarea Cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu”; și invers: „și eu sunt a lui.”

Dragii noștri frați și surori, să mă iertați că am lungit [acest cuvânt], dar mai spun doar aceste versete, aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric”. Întunericul este păcat. Mare sau mic, mult sau puțin, al cuiva care este întinat sau mânjit, sau tăvălit în el. Păcatul este întuneric. Sfințirea, adevărul, mântuirea, dorința curată, sinceritatea, smerenia, pacea, vegherea, rugăciunea, grija de a nu păcătui sunt lumină. Cine umblă în lucrurile acestea are lumina vieții, adică viața veșnică la care am fost chemați. Ne silim fiecare, atrași, cum a spus cântarea: „De vraja păcii și luminii, și fericirii Tale-atras”.

Așa, fraților, Dumnezeu să ne binecuvânteze, ca lumina aceasta să răscolească și viața noastră; și trecutul nostru, și prezentul nostru, ca frați lucrători, ca surori lucrătoare, ca mame, ca tați, ca fii și ca fiice. Și la vederea acestei lumini, să ne pocăim de petele, cusururile și de toată imperfecțiunea noastră, să ne smerim în felul cel adevărat, cu umilință. Și dacă frăția ta faci așa la vederea greșelilor și abaterilor frăției tale, dacă eu fac așa față de greșelile și de abaterile mele, având pocăință și recunoaștere sinceră și smerenie, căință și lacrimi, Dumnezeu trimite harul Lui și binecuvântează pocăința noastră și face între noi unitate. Inima frăției tale recunoaște, plânge și se-ndreaptă; inima mea, la fel. Lumina face părtășie; lumina face unitate.

Lumina ține-n [bună înțelegere] mădularele și lumina le ține în acțiune și-n alergare. (...) Atunci picioarele nu zic: „Nu te servesc, ochiule; nu te servesc, inimă; nu te servesc, dorință”. Nu zic așa picioarele. Nu zic așa mâinile. Nu zice așa buzunarul. (...) Când lumina este viața noastră, când Cuvântul lui Dumnezeu, cunoștința Lui este desfătarea noastră și este bucuria noastră, atunci toate ne sunt serviabile, toate ne sunt la îndemână și împlinesc dorința pe care o avem; și noi împlinim atunci intenția lui Dumnezeu spre ceea ce dorește El să fim și să ajungem cu adevărat.

De aceea, fraților, Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne însoțească pretutindeni, ca să fim prietenii luminii, nu vrăjmași ai ei. Prieteni, pentru ca și ea să fie prietena noastră și să ne lumineze tot drumul, toate gândurile, toate dorințele și toate năzuințele noastre. Să ne lumineze ființele scumpe, să ne arate care sunt oamenii lui Dumnezeu, care sunt căile lui Dumnezeu și care este voia lui Dumnezeu. Și atunci noi nu vom rătăci niciodată.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și să facă cu noi și între noi ceea ce El a început, să ducă la desăvârșire mântuirea noastră.

Slăvit să fie Domnul.