Mana din pustie (1)

În paginile de mai înainte am arătat cum au cârtit israelienii contra lui Moise și Aaron, să le dea mâncare. Ei cereau carne și alte mâncăruri din Egipt. Însă Domnul Dumnezeu le dă o mâncare nouă.

Și a zis Domnul către Moise: iată Eu voi face să plouă pâine din cer. Poporul va ieși afară și va strânge cât îi trebuie... și s-a făcut seară, iar dimineața s-a așezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua, iată pe fața pustiei era ceva mărunt și rotund, alb ca gheața pe pământ. Și văzând aceasta fiii lui Israel au zis unul către altul: Ce este aceasta? Că nu știau ce este. Și a zis Moise către ei: aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul să mâncați... iar fiii lui Israel, au mâncat mană în pustie 40 de ani (Exod cap. 16). Când au văzut israelienii mai întâi mana, s-au întrebat: ce este aceasta? pe limba lor: Man-hu; de aici a rămas numele mana.

Ce lucru minunat se arată și aici! Gândiți-vă numai la faptul că în drum spre Canaan era un popor de două milioane și jumătate de oameni; și că acest popor călătorea printr-o pustie ce n-avea nimic pentru hrana lor; pustia n-avea nici un fir de iarbă, nici un picur de apă, nici o fărâmă de pâine. Poporul trebuia să aștepte totul de sus, de la Dumnezeu. Lumea n-avea absolut nimic pentru ei și hrana lor. Înapoia lor era Egiptul cu robia și urgia, înaintea lor, undeva, încă departe, era Canaanul, iar de jur împrejur pustia cea fioroasă. Desigur, ar fi pierit cu toții de nu le venea ajutor de sus, de la Dumnezeu. Și Dumnezeu nu i-a părăsit. Le-a trimis din cer o pâine minunată: mana. Poporul ceruse carne și mâncare ca cea din Egipt, dar Dumnezeu le-a dat o mâncare nouă. Mana n-avea nimic cu mâncarea din Egipt; n-avea nimic cu pământul. Era o mâncare curat cerească. Era o pâine cerească cu care Dumnezeu a hrănit 40 de ani poporul Său în călătoria spre Canaan.

Ce icoană minunată este pentru noi această mană! Ea închipuie mâncarea noastră cea sufletească, cea duhovnicească. Când o rupi cu Egiptul (cu viața cea păcătoasă) și pleci în drum spre Canaan, spre Patria cerească - exact așa se întâmplă și cu noi. Ajungem și noi într-o pustie... lumea devine și pentru noi o pustie ce n-are nici o hrană pentru sufletul nostru. Un om duhovnicesc nu află în lumea aceasta nici o hrană, nici un picur de apă, nici o coajă de pâine. El așteaptă totul de sus... el se hrănește cu mana ce vine de sus.

Când o rupi cu Egiptul și pleci spre Canaan, când dintr-un om lumesc devii un om duhovnicesc... atunci ți se schimbă și mâncarea. De la căldările cu carne, treci la mana cea cerească.

Plecând din Egipt, israelienii au început o viață nouă; trecând prin Marea Roșie au cântat o cântare nouă, iar în drumul spre Canaan au mâncat o mâncare nouă. Prin aceste stări trebuie să treacă și călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească. Întâi să o rupem cu Egiptul (cu viața cea veche și păcătoasă) și să începem o viață nouă... să trecem apoi prin nor și mare; prin darul renașterii din nou și de bucuria acestui dar să cântăm o cântare nouă. Iar în călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească, să ne hrănim neîncetat cu mana cea cerească; cu pâine din cer și apă din stâncă. 40 de ani s-au hrănit israelienii cu mană cerească. Întreaga viață a noastră - în toată călătoria noastră spre Canaan - trebuie să ne hrănim și noi cu mana cea cerească.

Care este pentru noi această mană? Mană este orice aliment sufletesc cu care sufletul nostru se hrănește și se întărește, precum: rugăciunea, citirea Bibliei, cercetarea bisericii și citirea cărților religioase, etc.

Avem însă pentru sufletul nostru o mană ce se ridică peste toate: această mană este Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos. El Însuși a spus acest lucru zicând: Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer... părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit... de va mânca cineva din pâinea aceasta, va trăi în veci (Ioan 6, 48-51).