În drum spre Canaan se trezeşte firea cea veche şi cere carne

De la Meriba, poporul a purces mai departe prin pustie şi după câteva zile a ajuns la Elim, unde erau 12 izvoare de apă şi 70 de finici, şi au tăbărât acolo, lângă apă (Exod 14, 27). Iată şi aici întâlnim o minunată icoană a Evangheliei. Cele 12 izvoare din pustie închipuiau pe cei 12 apostoli şi vestitori ai Evangheliei, iar 70 de finici, pe cei 70 de învăţăcei (Luca 1, 17).

De la Elim poporul a purces mai departe prin pustie şi după câteva zile a ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai.

Aici iarăşi s-a petrecut un lucru dureros. Iarăşi au răsunat cârtirile poporului. Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim, şi au ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta (Exod 16, 1-3).

Ce lucru dureros se arată şi aici. Cârtirea aceasta ne spune Biblia că s-a petrecut în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului (Exod 16, 1). Ce robie grea şi istovitoare trăiseră israelienii în Egipt! Veacuri întregi suspinaseră sub jugul robiei. Şi iată-i, la câteva luni după ce Dumnezeu îi scăpase din această robie, cârtesc împotriva Lui şi se doresc iar după robia din Egipt. La cea dintâi încercare, uită robia lui Faraon şi murmură împotriva lui Dumnezeu.

Aşa-i omul şi azi. Faţă de Faraon se poartă într-un chip, faţă de Dumnezeu într-altul. Aţi auzit pe cineva cârtind împotriva diavolului Faraon? Desigur că nu. Ce robie grea şi ruşinoasă este robia lui Satana în care petrec cei păcătoşi, dar împotriva ei n-auzi pe nimeni cârtind. Zi de zi asudă păcătosul lucrând la cărămizile diavolului... zi de zi culege aceleaşi roşcove, dar pentru toată lumea nu l-ai auzit suduind pe diavolul şi supărându-se pe el, sau umblând să scape din tirania lui. Dimpotrivă, parcă-i slujeşte cu tot mai multă râvnă şi credinţă!

Dar faţă de Dumnezeu, vai, lucrurile stau altfel. La cea dintâi încercare, omul cârteşte împotriva lui Dumnezeu; suduie pe necazuri şi stă să înjure chiar şi pe Bunul Dumnezeu.

Chiar şi cei scăpaţi din robia diavolului Faraon, când ajung în faţa încercărilor, uită adeseori darurile mântuirii sufleteşti şi se întorc cu inima înapoi spre Egipt (Fap. Ap. 8, 39).

Cu adevărat şi noi suntem de atâtea şi atâtea ori în chipul israelienilor din Biblie.

Dar Biblia ne spune despre israelieni un lucru şi mai dureros. În murmurul lor era şi oftarea: ce bine era lângă oalele cu carne din Egipt!... le-a venit poftă de carne şi au început să zică: cine ne va da nouă carne să mâncăm? (Numeri 11, 4-5). Ce înţeles adânc este în acest murmur al israelienilor. Aici se vede icoana firii noastre celei vechi în lupta cu firea noastră cea nouă... aici se vede omul cel lumesc în luptă cu omul cel duhovnicesc.

Trecerea israelienilor prin Marea Roşie închipuia ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Dar această renaştere era numai o umbră slabă a renaşterii celei adevărate. La câteva luni, israelienii au început iarăşi a ofta după carnea şi viaţa din Egipt. Renaşterea lor nu era pecetluită cu Sângele Crucii.

Aşa e şi cu noi. Carnea şi viaţa din Egipt închipuie firea noastră cea veche; închipuie plecarea noastră spre patimi şi păcate; închipuie viaţa noastră cea trăită în diavoleştile patimi. Prima şi ultima condiţie a mântuirii sufleteşti este să o rupi definitiv cu carnea şi viaţa din Egipt... să moară în noi omul nostru cel vechi... duhul să biruie carnea

(Rom. 8, 19)... cu ajutorul Celui răstignit pe Cruce să murim faţă de lume şi să trăim împreună cu El (Rom. 6). Tot cel ce n-apucă pe calea aceasta, nu poate înainta spre Canaan.

Până n-am isprăvit-o mai întâi cu firea cea veche, în zadar am plecat spre Canaan. Firea cea veche ne va sminti călătoria când nici nu ne aşteptăm.

Într-un sat nemţesc s-a petrecut mai anii trecuţi un lucru interesant. Două femei învăţaseră un câine mare să tragă la un căruţ, cu care aduceau lapte de vânzare în oraş. Câinele dresat a făcut până la un timp bună ispravă. Dar câinele tot câine rămâne. Într-o dimineaţă, în drum spre oraş, câinele vede un iepure şi îndată o ia razna după el răsturnând laptele în drum. Toate strigătele femeilor au fost zadarnice; în câine se trezise năravul lui de câine alergător după carne de iepure.

Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-şi schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se cheamă renaştere sufletească. Păcat de strădaniile lor...

De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un vânător care prinsese un mic purcel sălbatic şi l-a domesticit. Purcelul s-a făcut mare, omul l-a îngrăşat şi se părea că şi-a pierdut firea cea sălbatică. Dar tocmai pe când sosea vremea să-l taie, porcul o şterse la pădure. Se trezise în el firea cea veche de porc sălbatic. Păcat de bucatele cheltuite pe el!

Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-şi schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se numeşte naşterea din nou. Sunt atâţia şi atâţia oameni care îşi pun gând să se facă mai buni... îşi pun gând să se lase de unele năravuri urâte... îşi pun gând să mai împuţineze din păcate. Ce lucru zadarnic! Asta înseamnă a înjuga câinele sau a îngrăşa porcul sălbatic. La un moment dat, firea cea veche, omul cel vechi se trezeşte şi răstoarnă totul. Până n-am aranjat-o mai întâi cu firea cea veche, nu putem da înainte.

Un lucru însă stă: firea cea veche nu se poate omorî cu una cu două. Firea cea veche, animalul din noi - câinele, vulpea, porcul, tigrul, etc. - trăieşte şi se poate trezi în orice moment. Dar pe această fire veche o putem slăbi şi o putem reduce la tăcere dacă nu-i mai dăm de mâncare pentru dobitoacele ei, ci ne întărim şi hrănim neîncetat, firea cea nouă cu rugăciuni, privegheri, cu mană, cu mâncare duhovnicească.