În drum spre Canaan se trezește firea cea veche și cere carne

De la Meriba, poporul a purces mai departe prin pustie și după câteva zile a ajuns la Elim, unde erau 12 izvoare de apă și 70 de finici, și au tăbărât acolo, lângă apă (Exod 14, 27). Iată și aici întâlnim o minunată icoană a Evangheliei. Cele 12 izvoare din pustie închipuiau pe cei 12 apostoli și vestitori ai Evangheliei, iar 70 de finici, pe cei 70 de învățăcei (Luca 1, 17).

De la Elim poporul a purces mai departe prin pustie și după câteva zile a ajuns în pustia Sin, care este între Elim și Sinai.

Aici iarăși s-a petrecut un lucru dureros. Iarăși au răsunat cârtirile poporului. Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim, și au ajuns în pustia Sin, care este între Elim și Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieșirea lor din țara Egiptului. Și toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise și Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta (Exod 16, 1-3).

Ce lucru dureros se arată și aici. Cârtirea aceasta ne spune Biblia că s-a petrecut în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieșirea lor din țara Egiptului (Exod 16, 1). Ce robie grea și istovitoare trăiseră israelienii în Egipt! Veacuri întregi suspinaseră sub jugul robiei. Și iată-i, la câteva luni după ce Dumnezeu îi scăpase din această robie, cârtesc împotriva Lui și se doresc iar după robia din Egipt. La cea dintâi încercare, uită robia lui Faraon și murmură împotriva lui Dumnezeu.

Așa-i omul și azi. Față de Faraon se poartă într-un chip, față de Dumnezeu într-altul. Ați auzit pe cineva cârtind împotriva diavolului Faraon? Desigur că nu. Ce robie grea și rușinoasă este robia lui Satana în care petrec cei păcătoși, dar împotriva ei n-auzi pe nimeni cârtind. Zi de zi asudă păcătosul lucrând la cărămizile diavolului... zi de zi culege aceleași roșcove, dar pentru toată lumea nu l-ai auzit suduind pe diavolul și supărându-se pe el, sau umblând să scape din tirania lui. Dimpotrivă, parcă-i slujește cu tot mai multă râvnă și credință!

Dar față de Dumnezeu, vai, lucrurile stau altfel. La cea dintâi încercare, omul cârtește împotriva lui Dumnezeu; suduie pe necazuri și stă să înjure chiar și pe Bunul Dumnezeu.

Chiar și cei scăpați din robia diavolului Faraon, când ajung în fața încercărilor, uită adeseori darurile mântuirii sufletești și se întorc cu inima înapoi spre Egipt (Fap. Ap. 8, 39).

Cu adevărat și noi suntem de atâtea și atâtea ori în chipul israelienilor din Biblie.

Dar Biblia ne spune despre israelieni un lucru și mai dureros. În murmurul lor era și oftarea: ce bine era lângă oalele cu carne din Egipt!... le-a venit poftă de carne și au început să zică: cine ne va da nouă carne să mâncăm? (Numeri 11, 4-5). Ce înțeles adânc este în acest murmur al israelienilor. Aici se vede icoana firii noastre celei vechi în lupta cu firea noastră cea nouă... aici se vede omul cel lumesc în luptă cu omul cel duhovnicesc.

Trecerea israelienilor prin Marea Roșie închipuia ruperea definitivă cu Egiptul și începerea unei vieți noi. Dar această renaștere era numai o umbră slabă a renașterii celei adevărate. La câteva luni, israelienii au început iarăși a ofta după carnea și viața din Egipt. Renașterea lor nu era pecetluită cu Sângele Crucii.

Așa e și cu noi. Carnea și viața din Egipt închipuie firea noastră cea veche; închipuie plecarea noastră spre patimi și păcate; închipuie viața noastră cea trăită în diavoleștile patimi. Prima și ultima condiție a mântuirii sufletești este să o rupi definitiv cu carnea și viața din Egipt... să moară în noi omul nostru cel vechi... duhul să biruie carnea

(Rom. 8, 19)... cu ajutorul Celui răstignit pe Cruce să murim față de lume și să trăim împreună cu El (Rom. 6). Tot cel ce n-apucă pe calea aceasta, nu poate înainta spre Canaan.

Până n-am isprăvit-o mai întâi cu firea cea veche, în zadar am plecat spre Canaan. Firea cea veche ne va sminti călătoria când nici nu ne așteptăm.

Într-un sat nemțesc s-a petrecut mai anii trecuți un lucru interesant. Două femei învățaseră un câine mare să tragă la un căruț, cu care aduceau lapte de vânzare în oraș. Câinele dresat a făcut până la un timp bună ispravă. Dar câinele tot câine rămâne. Într-o dimineață, în drum spre oraș, câinele vede un iepure și îndată o ia razna după el răsturnând laptele în drum. Toate strigătele femeilor au fost zadarnice; în câine se trezise năravul lui de câine alergător după carne de iepure.

Exact așa se întâmplă și cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-și schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se cheamă renaștere sufletească. Păcat de strădaniile lor...

De când eram la țară, îmi aduc aminte de un vânător care prinsese un mic purcel sălbatic și l-a domesticit. Purcelul s-a făcut mare, omul l-a îngrășat și se părea că și-a pierdut firea cea sălbatică. Dar tocmai pe când sosea vremea să-l taie, porcul o șterse la pădure. Se trezise în el firea cea veche de porc sălbatic. Păcat de bucatele cheltuite pe el!

Exact așa se întâmplă și cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-și schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se numește nașterea din nou. Sunt atâția și atâția oameni care își pun gând să se facă mai buni... își pun gând să se lase de unele năravuri urâte... își pun gând să mai împuțineze din păcate. Ce lucru zadarnic! Asta înseamnă a înjuga câinele sau a îngrășa porcul sălbatic. La un moment dat, firea cea veche, omul cel vechi se trezește și răstoarnă totul. Până n-am aranjat-o mai întâi cu firea cea veche, nu putem da înainte.

Un lucru însă stă: firea cea veche nu se poate omorî cu una cu două. Firea cea veche, animalul din noi - câinele, vulpea, porcul, tigrul, etc. - trăiește și se poate trezi în orice moment. Dar pe această fire veche o putem slăbi și o putem reduce la tăcere dacă nu-i mai dăm de mâncare pentru dobitoacele ei, ci ne întărim și hrănim neîncetat, firea cea nouă cu rugăciuni, privegheri, cu mană, cu mâncare duhovnicească.