În drum spre pustie

După ce au scăpat din Marea Roşie, israelienii au apucat-o prin pustie spre Canaan. Dar abia au trecut trei zile şi o nouă încercare le-a ieşit înainte.

Trecerea israelienilor prin Marea Roşie însemna începerea unei vieţi noi... însemna ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Pentru a-i face să cunoască această viaţă nouă, Domnul Dumnezeu i-a băgat în pustie; le-a rupt orice legătură cu lumea. De jur împrejurul lor era numai pustie. Lumea nu mai avea nimic pentru ei şi ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la lume. Totul trebuie să aştepte de sus, de la Dumnezeu.

Ce icoană minunată este şi aceasta pentru renaşterea noastră cea sufletească. Când te întorci la Dumnezeu şi începi o viaţă nouă cu El, intri şi tu în pustie. Îţi dai şi tu seama - şi trebuie să-ţi dai - că lumea aceasta este o pustie mare pentru sufletul tău. Pentru sufletul tău şi viaţa ta cea sufletească, lumea n-are nimic; nici o coajă de pâine şi nici un picur de apă. Totul trebuie să aştepţi şi totul trebuie să-ţi vină de sus, din cer.

La trei zile după trecerea prin Marea Roşie, israelienii n-au aflat apă, iar când au găsit apa, la Meriba, n-au putut-o bea pentru că era amară. Era firesc să fie aşa. Când te întorci la Dumnezeu şi începi o viaţă nouă cu El, toate apele acestei vieţi ţi se arată aşa cum sunt: amare. Înainte de a trăi cu adevărat o viaţă după Evanghelie, apele acestei vieţi ţi se par aşa de dulci. Dar după ce ai trecut prin Marea Roşie şi ai intrat în pustie, atunci numai, afli cât de amar este ceea ce mai înainte ţi se părea aşa de dulce.

Corabia vieţii noastre înaintează pe o mare a cărei apă este amară. N-o poţi bea. Poţi muri de sete lângă ea, întocmai cum şi corăbierii pot muri de sete în mijlocul apelor mării dacă n-au apă dulce. Dar este un leac pentru apa acestei vieţi. Este leacul pe care l-a folosit Moise la Meriba. Lemnul care a îndulcit apa Meriba, îl avem şi noi. E lemnul Crucii; e Jertfa cea mare şi sfântă a Scumpului nostru Mântuitor. O amărăciune grozavă este şi viaţa noastră; dar când în apele vieţii noastre aruncăm acest lemn, ele deodată se îndulcesc... ele deodată îşi pierd amarul şi otrava păcatelor.

Elisei prorocul a vindecat apele de la Ierihon aruncând în ele sare, ca să nu mai fie în ele nici moarte, nici stricăciune (2 Regi 2, 19-22). Mântuitorul a vindecat apele morţii - a vindecat şi apele vieţii noastre de otrava morţii şi păcatelor - aruncând în ele lemnul Crucii Sale. Oriunde ne-am duce prin Biblie, pe tot locul Te aflăm pe Tine, Preadulcele nostru Mântuitor, scăparea şi mântuirea noastră.

La trei zile după trecerea prin Marea Roşie, israelienii au cârtit. La Meriba, Domnul Dumnezeu a încercat din nou credinţa lor; a pus din nou la probă credinţa lor şi vai, cât de slabi s-au arătat şi de data asta. Înainte cu trei zile, la Marea Roşie răsunase cântarea cea nouă de slavă şi biruinţă, iar acum răsună cârtirile şi ameninţările. Ce lucru dureros!

Să nu ne grăbim însă prea tare a-i osândi pe israelieni. Călătoria lor şi păţaniile lor sunt puse în faţa noastră să ne vedem în ele pe noi înşine. Întoarcerea la Dumnezeu şi călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească, îşi are şi ea punctele ei şi greutăţile ei. Întocmai cum i-a încercat Dumnezeu pe israelieni la Meriba, aşa încearcă El şi credinţa noastră. Mulţi se întorc la Dumnezeu cu căldură mare şi cu avânt mare, dar îndată ce intră în pustie şi începe a sufla vântul pustiului, încep a răci şi a da înapoi. La cea dintâi încercare, israelienii s-au întors cu gândul în Egipt. La cel dintâi vânt al pustiului, se întorc şi azi atâţia cu inima spre Egipt (Fap. Ap. 7, 39).

Când intră omul în pustie, când se hotărăşte pentru o viaţă nouă, îi vine aşa de greu să se lipsească de apa şi mâncarea acestei lumi.

Eu am cunoscut unul intrat în Oastea Domnului, care întocmai ca israelienii - la trei zile s-a clătinat. Avea patima beţiei şi cât ce-a intrat în pustie, i s-a făcut sete mare şi întreba după apa din Egipt (alcool). A alergat fuga la birt. Amară era foarte şi apa de acolo, dar el a băut-o. Pentru el, apa asta era dulce şi cealaltă, cea din Oaste - cea duhovnicească - era apa cea amară.

Aşadar, să nu-i prea osândim pe israelieni. Îndoielile şi cârtirile lor le avem şi noi de atâtea şi atâtea ori în drumul spre Canaan, spre Patria cerească.

Noi trebuie să creştem mereu, şi să ne întărim mereu în cele duhovniceşti. Renaşterea sufletească dă şi ea nişte prunci care trebuie să crească repede în darul şi cunoştinţă Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).