În drum spre pustie
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan
După ce au scăpat din Marea Roșie, israelienii au apucat-o prin pustie spre Canaan. Dar abia au trecut trei zile și o nouă încercare le-a ieșit înainte.
Trecerea israelienilor prin Marea Roșie însemna începerea unei vieți noi... însemna ruperea definitivă cu Egiptul și începerea unei vieți noi. Pentru a-i face să cunoască această viață nouă, Domnul Dumnezeu i-a băgat în pustie; le-a rupt orice legătură cu lumea. De jur împrejurul lor era numai pustie. Lumea nu mai avea nimic pentru ei și ei nu mai aveau nimic de așteptat de la lume. Totul trebuie să aștepte de sus, de la Dumnezeu.
Ce icoană minunată este și aceasta pentru renașterea noastră cea sufletească. Când te întorci la Dumnezeu și începi o viață nouă cu El, intri și tu în pustie. Îți dai și tu seama - și trebuie să-ți dai - că lumea aceasta este o pustie mare pentru sufletul tău. Pentru sufletul tău și viața ta cea sufletească, lumea n-are nimic; nici o coajă de pâine și nici un picur de apă. Totul trebuie să aștepți și totul trebuie să-ți vină de sus, din cer.
La trei zile după trecerea prin Marea Roșie, israelienii n-au aflat apă, iar când au găsit apa, la Meriba, n-au putut-o bea pentru că era amară. Era firesc să fie așa. Când te întorci la Dumnezeu și începi o viață nouă cu El, toate apele acestei vieți ți se arată așa cum sunt: amare. Înainte de a trăi cu adevărat o viață după Evanghelie, apele acestei vieți ți se par așa de dulci. Dar după ce ai trecut prin Marea Roșie și ai intrat în pustie, atunci numai, afli cât de amar este ceea ce mai înainte ți se părea așa de dulce.
Corabia vieții noastre înaintează pe o mare a cărei apă este amară. N-o poți bea. Poți muri de sete lângă ea, întocmai cum și corăbierii pot muri de sete în mijlocul apelor mării dacă n-au apă dulce. Dar este un leac pentru apa acestei vieți. Este leacul pe care l-a folosit Moise la Meriba. Lemnul care a îndulcit apa Meriba, îl avem și noi. E lemnul Crucii; e Jertfa cea mare și sfântă a Scumpului nostru Mântuitor. O amărăciune grozavă este și viața noastră; dar când în apele vieții noastre aruncăm acest lemn, ele deodată se îndulcesc... ele deodată își pierd amarul și otrava păcatelor.
Elisei prorocul a vindecat apele de la Ierihon aruncând în ele sare, ca să nu mai fie în ele nici moarte, nici stricăciune (2 Regi 2, 19-22). Mântuitorul a vindecat apele morții - a vindecat și apele vieții noastre de otrava morții și păcatelor - aruncând în ele lemnul Crucii Sale. Oriunde ne-am duce prin Biblie, pe tot locul Te aflăm pe Tine, Preadulcele nostru Mântuitor, scăparea și mântuirea noastră.
La trei zile după trecerea prin Marea Roșie, israelienii au cârtit. La Meriba, Domnul Dumnezeu a încercat din nou credința lor; a pus din nou la probă credința lor și vai, cât de slabi s-au arătat și de data asta. Înainte cu trei zile, la Marea Roșie răsunase cântarea cea nouă de slavă și biruință, iar acum răsună cârtirile și amenințările. Ce lucru dureros!
Să nu ne grăbim însă prea tare a-i osândi pe israelieni. Călătoria lor și pățaniile lor sunt puse în fața noastră să ne vedem în ele pe noi înșine. Întoarcerea la Dumnezeu și călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească, își are și ea punctele ei și greutățile ei. Întocmai cum i-a încercat Dumnezeu pe israelieni la Meriba, așa încearcă El și credința noastră. Mulți se întorc la Dumnezeu cu căldură mare și cu avânt mare, dar îndată ce intră în pustie și începe a sufla vântul pustiului, încep a răci și a da înapoi. La cea dintâi încercare, israelienii s-au întors cu gândul în Egipt. La cel dintâi vânt al pustiului, se întorc și azi atâția cu inima spre Egipt (Fap. Ap. 7, 39).
Când intră omul în pustie, când se hotărăște pentru o viață nouă, îi vine așa de greu să se lipsească de apa și mâncarea acestei lumi.
Eu am cunoscut unul intrat în Oastea Domnului, care întocmai ca israelienii - la trei zile s-a clătinat. Avea patima beției și cât ce-a intrat în pustie, i s-a făcut sete mare și întreba după apa din Egipt (alcool). A alergat fuga la birt. Amară era foarte și apa de acolo, dar el a băut-o. Pentru el, apa asta era dulce și cealaltă, cea din Oaste - cea duhovnicească - era apa cea amară.
Așadar, să nu-i prea osândim pe israelieni. Îndoielile și cârtirile lor le avem și noi de atâtea și atâtea ori în drumul spre Canaan, spre Patria cerească.
Noi trebuie să creștem mereu, și să ne întărim mereu în cele duhovnicești. Renașterea sufletească dă și ea niște prunci care trebuie să crească repede în darul și cunoștință Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).