Milostenia dinăuntru
Ioan Opriș - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
Scumpi frați și surori iubite! Dacă mila și dragostea lui Dumnezeu ne-a învrednicit ca în seara aceasta să ne vedem aici în această casă, Îl rugăm pe El să ne întărească, pentru ca să săvârșim câte ceva din ceea ce ne spune și ne învață Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, Călăuza noastră și a frățiilor voastre.
În capitolul 11 din Evanghelia de la Luca, versetele 40 și 41, citim următoarele cuvinte: „Nebunilor, oare Acela care a făcut partea din afară nu a făcut și pe cea dinăuntru? Dați mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru și atunci toate vă vor fi curate.”
Aici este un capitol care îi judecă foarte mult pe cărturari, pe farisei, pe oamenii învățați, pe cei cu carte multă, cu școală multă, și le spune: „nebunilor...”
Eu n-aș vrea pentru nimic în lume ca aceste cuvinte să ne atingă și pe noi. Cred că noi am trecut în rândul înțelepților, nu al nebunilor, așa cum zice în Romani 13: „Să trăiți frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și beții, nu în curvii și în fapte de rușine...”
Ca fiii luminii să umblați!... Așa să umblăm!...
„Nebunilor, cine a făcut partea din afară, oare nu a făcut tot El și partea dinăuntru?” Zice apoi, în continuare: „dați milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate și cele din afară”
Fraților, avem o mare datorie, chiar dacă nu nouă ne zice „nebuni”, chiar dacă... chiar dacă nu pe noi ne atinge aici; dar o mare datorie ne revine din al doilea verset, unde ne spune: „Dați milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate și cele din afară...”
Tot ce facem pentru cer, tot ce facem pentru Dumnezeu...
Tot ce facem pentru Împărăția Lui...
Tot ce facem pentru propriul nostru suflet...
Tot ce facem mai mult sau mai puțin, duhovnicește sau trupește, o mână întinsă unui sărac, o hăinuță dată unei văduve... toate acestea sunt din darurile lui Dumnezeu sau din îndemnul lui Dumnezeu; și noi suntem datori să le facem.
Dar să nu uităm că Domnul spune: „Dați milostenie din cele dinăuntru ale voastre, ca să vă fie curate toate”...
Deci milostenia cea dinăuntru...
În privința aceasta suntem foarte zgârciți. Suntem foarte mult zgârciți!...
Nu mai spun că nici în celelalte nu suntem noi prea darnici, căci chiar dacă am făcut ceva, eram datori să facem. Așa că nu ne-am făcut datoria, căci nu am fost „nebuni” ca Sfântul Ioan Milostivul, care-și dă haina de pe el, sau Sfântul Vasile cel Mare și alții, și alții... Nu!...
Totuși, mult sau puțin, cât am făcut, mult sau puțin, cât am cheltuit pentru săraci... Domnul ne face atenți: „Dați - zice - milostenie din cele dinăuntru...”
De bine, de rău, o bucată de pâine, un bănuț găsește și cel mai zgârcit om, fie de milă, fie de rușinea fraților care îl văd în tramvai sau în tren...
Dar Domnul voiește să dai din cele dinăuntru! Cele dinăuntru ce sunt? O inimă bună, o mână întinsă la timpul potrivit. Un cuvânt de îmbărbătare. O mângâiere. Un cuvânt de înviorare pentru cei obidiți, pentru cei necăjiți, pentru cei chinuiți, pentru cei asupriți, pentru cei dezmoșteniți, pentru cei neluați în seamă de nimeni.
Și totdeauna tu trebuie să fii ochi și gură pentru orbi și pentru muți... Noi această datorie o avem. Aceasta e sarcina fiecăruia dată de către Dumnezeu.
„Dați milostenie din cele dinăuntru”, căci o bucată de pâine, o coajă de pâine, o bucățică de slănină și unul mai puțin credincios o poate face - și o face.
Eu am cunoscut oameni credincioși foarte milostivi, dar de milostenia cea dinăuntru să nu mai vorbim... Aceasta nu poate să o dea oricine, numai acela ce o are el personal și o are din belșug în sufletul lui, în ființa sa, în viața sa... Numai acela poate să împărtășească și milostenia cea dinăuntru față de alții.
„Nebunilor, cel ce-a făcut partea din afară nu a făcut El și partea dinăuntru?” Adică va să zică: de ce nu vă îngrijiți de cele dinăuntru?
O Doamne, fie slăvit și binecuvântat Numele Tău că, de când Te-am cunoscut pe Tine și de când am depus legământul, mai mult sau mai puțin, am făcut bine ceea ce am făcut.
Am citit din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, ne-am rugat regulat, de dimineața până seara, de 5, 6 ori. Unii citesc Biblia. Am auzit că unul [a citit-o] de 300 de ori, altul de 100 de ori. Așa citesc unii Cuvântul lui Dumnezeu! Fraților, că am citit mai mult, că am citit mai puțin, atâta cât am putut face, ceva am făcut noi...
Dar Domnul zice: „cel ce a făcut partea din afară...”
Cu toate că noi cântăm așa de bine la biserică... cu toate că noi cântăm: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”, nouă totuși, majoritatea timpului nostru, ni-l răpește și ni-l ia, și ni-l cuprinde grija vieții acesteia de pe pământ.
Și deci cine a făcut partea din afară nu a făcut și pe cea dinăuntru? Noi, față de suflet, nu avem nici o datorie?
Avem o datorie extraordinar de mare față de semenul nostru. Dacă pentru noi am făcut ceva, acum e o întrebare: „Ce facem pentru aproapele nostru?”
Pe drum, odată, călătoreau doi oameni. Călătoreau din sat în sat și din cetate în cetate, căutând bani, colectând pentru zidirea unei biserici. Și ei au găsit în drumul lor fel de fel de oameni pe la ușile pe unde au mers. Într-un loc au găsit un boier care i-a ocărât rău. Dar, pentru că ei au stăruit să le dea ceva, el a pus mâna pe bâtă și i-a bătut rău de tot. Că el, datorită bogățiilor, sta bine și nu se temea, că se avea bine cu toți mai-marii și nu se temea că i se poate cere socoteală. Așa că îi bătu bine. Dar după ce îi bătu așa, unul din cei de jos îi zise boierului: „Boierule, boierule , tot ce ne-ai dat a fost pentru noi și pentru păcatele noastre. Acum te mai întreb o dată: pentru biserică ce dai? Pentru Dumnezeu ce dai?” Atunci i s-au deschis și ochii, și punga boierului și a început să plângă, dându-le pentru biserică mai mult decât s-ar fi așteptat ei.
Ei, dragii mei frați, pentru cele dinăuntru, pentru partea dinăuntru ce faceți voi? - ne întreabă Domnul. Și atunci noi ce zicem?
O femeie care era însărcinată s-a dus la medic să-i spună ce o supără, ce o doare. Mai ales inima o durea foarte rău. Și medicul pe loc i-a spus:
Te sfătuiesc să pierzi copilul, că nu poți să suporți nașterea... Așa te sfătuim noi.
- Eu nu pot pentru nimic în lume! a spus ea.
A plâns, s-a rugat, s-a pus pe genunchi... apoi a deschis Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și a pus degetul la capitolul 2 din Hagai, versetul 5, unde zice așa: „Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi”. Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu tine, Lucreția (că așa o chema)!
Așa este Dumnezeu! El rămâne credincios legământului pe care l-a făcut cu tine. Și ce legământ a făcut cu noi? Că ne-a spus: „Cu nici un chip n-am să te las. Sub nici un motiv n-am să te părăsesc.”
Și femeia a ascultat și a salvat viața copilului, care este acum de 10 luni, frumos, sănătos și voinic.
Ei, așa lucrează Dumnezeu!
Dar acum las, trec și las această întâmplare și mă întorc la noi: cum stăm noi cu legământul pe care l-am încheiat cu Domnul Iisus? Cu legământul cel pus cu Cerul în această binecuvântată Lucrare a lui Dumnezeu, cum stăm noi? Am rămas noi credincioși legământului nostru? Rămânem noi credincioși legământului Său?
Sau ne lăsăm așa, bătuți ca frunza în vânt și în dreapta, și în stânga?... Sau și cădem uneori, la adierea unui vânt mai puternic?
Dragii mei, El zice: „Eu rămân credincios legământului pe care l-am încheiat cu tine.”
Tu, omule, cum stai față de acest legământ? Tu cum stai? Rămâi tu credincios legământului ce l-ai încheiat cu El? Nu-ți aduci aminte cum zice în (1 Corinteni 7, 24): „Fiecare să rămână în starea în care a fost când era chemat.”? Aceasta e cea mai înaltă stare, să rămâi credincios, să rămâi statornic. Cum zicea fratele Traian odată că undeva, într-o vedenie sau într-un vis, a văzut pe Marele Împărat încoronat cu una din cele mai frumoase coroane, care erau numai din pietre scumpe, care de care mai scumpă pe capul Împăratului; și fiecare piatră purta un nume. Și una dintre cele mai sclipitoare purta numele STATORNICIE.
Frate drag și frate scump, rămâi credincios - zice Sfântul Ioan - până la moarte și vei primi cununa vieții. Rămâi credincios până la moarte! Cui? Legământului pe care l-ai încheiat cu Hristos! În această binecuvântată de Dumnezeu Lucrare iubită, lovită, batjocorită de toți și din toate părțile, și de sus în jos, și de jos în sus; de toți, și de cei lumești, și de cei „credincioși” care-s cu Biblia în buzunar, dar veșnic numai batjocoresc.
Unii zic că suntem înapoiați, că suntem necrescuți, că suntem tot în clasa întâi, că mergem tot la școala primară și așa mai departe. Alții ne batjocoresc sub alte forme... Ei toți ne batjocoresc!
Noi însă avem porunca aceasta: „Rămâneți credincioși legământului pe care l-ați făcut cu Mine, ca să rămân și Eu credincios legământului făcut cu voi.” El este credincios, dar să rămânem și noi credincioși legământului pe care l-am făcut cu El.
Frate dragă, care lucrezi în mină sau în câmp, sau într-un atelier oarecare, sau într-o fabrică de fire de mătase, oriunde lucrezi, sau poate undeva la mătură, cumva... nu interesează! Munca... chiar dacă e uneori grea munca noastră - totuși munca este aceea care-l înnobilează pe om, care face om din tine. (Dar trândăvia te face neom.) Acolo unde te găsești, frate dragă, oare semenul tău din dreapta sau colegul tău din stânga știu ei taina ta? Știu ei oare că tu ești credincios? Văd ei ceva deosebit în tine? Sau încă nu văd nimic, încă n-au aflat nimica?
Un proverb călugăresc spune că orice ucenic, după ce a intrat în mănăstire, va sta un an sau doi până să-l călugărească. În timpul acesta, dacă arată vreodată plictiseală, oboseală, de parcă s-a dezgustat de viața asta austeră, strâmtă, ca într-o închisoare de bunăvoie, atunci i se spune așa: „Dragul meu, nu uita că abia acum a aflat diavolul că te-ai făcut călugăr.” Așa și noi să ne punem întrebarea: Oare a aflat diavolul că suntem credincioși în Oastea Domnului Iisus? Oare a aflat diavolul că tu ești în Oastea Domnului?
La locul tău de muncă, în slujba ta, oare a aflat diavolul că tu ești un copil al lui Hristos? Că tu ești un credincios? Sau el încă nu știe de tine?
Dragii mei, „dați-vă și voi toate silințele”, spune Sfântul Apostol Petru. „Dați-vă și voi ...” înseamnă că mântuirea atârnă și de noi!
Într-adevăr, spunea un frate odată: „Dacă astăzi Sfinții Apostoli Pavel, Petru și ceilalți sunt în împărăția lui Dumnezeu, în locul de fericire, de bucurie și de odihnă, sunt datorită Aceluia ce S-a smerit în locul lor, scăldat în sânge pe Muntele Golgota, datorită Domnului Iisus Hristos.” De aceea sunt ei în cer! Dar oare nu cumva vor fi intrat ei în cer și prin viața și umblarea lor după Domnul Iisus? Nu cumva [și pentru] mucenicia suferită? Căci ei au murit ca mucenici. Lui Pavel i s-a tăiat capul cu sabia, crezând romanii că aceasta e cea mai ușoară moarte, de sabie. Iar pe Petru l-au răstignit pe cruce ca pe Domnul său. Chiar el a cerut să fie pus pe cruce cu capul în jos, pentru că s-a lepădat de trei ori de Domnul Iisus.
Dragii mei, lucrurile acestea dau dreptul să se intre în cer, suferințele acelea pe care le descrie Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Cât a suferit, cât a îndurat și Pavel: în lanțuri, batjocuri, primejdii pe mare, pe uscat, din pricina tâlharilor, în foame, în greutăți, în necazuri, în suferințe. În nenumărate locuri au trăit Sfinții Apostoli în necazuri și greutăți, dar acestea le-au dat dreptul să intre în împărăția lui Dumnezeu.
Dragii mei, dreptul ca să intrăm în cer e dreptul ce l-am primit în dar pe Golgota, prin sângele Domnului Iisus Hristos. Dar și toate celelalte umblete ale noastre, suferințe ale noastre vor trage mult în cumpăna mântuirii.
Ne spune o cântare de la înmormântare: „Veniți de luați darurile în numele Celui ce le-a pregătit vouă.” Iată, acolo se fac cadourile cerești, darurile cerești. Tot ceea ce ai făcut are și o răsplată în Ceruri. Ca să intri în Cer, intri prin Domnul Iisus și prin ușa Sfintei Lui Jertfe. Și printre aceștia [care au intrat] se găsește și tâlharul de pe cruce. El nu are un buchet de flori în brațe. El, săracul, nu poartă nici cadouri, nici daruri cerești sau cununi cerești... Dar cununa intrării în Cer, aia a primit-o. Da! Când el se înălța de aici prin Hristos, se năștea prin cuvânt... În ultimă instanță s-a mântuit, când a zis: „Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta, primește-mă și pe mine.”
Frații mei dragi și scumpi! Trebuie neapărat să știe aproapele nostru că suntem credincioși. Nu spre lauda noastră. Nu! Că, din punctul ăsta de vedere, ar fi bine să știe numai cerul ce se cuprinde în sufletele noastre, în inimile noastre și în ființele noastre. Dar oamenii sunt semenii noștri și noi suntem răspunzători pentru ei și pentru mântuirea lor. De aceea trebuie neapărat să ne intereseze. „Dați milostenie din cele dinăuntru ale voastre, ca să vă fie curate și cele din afară.”
Scumpii noștri frați, am venit de departe ca să vă vedem și să vă ascultăm suspinele, să mai ascultăm vreo cântare, dar să nu uităm ce zice Sfântul Apostol Pavel: „Dar ai cui suntem? Ai lui Iisus Hristos! Înălțați-L, dar, pe Dumnezeu în duhul vostru și în trupul vostru, care sunt aici ca mădulare ale Bisericii Lui.”
Preaslăviți pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru.
Și acum, iubite frate și iubită soră, prin felul tău de a trăi Se preaslăvește Dumnezeu prin duhul tău?
Dar prin trupul tău? Prin știința ta? Prin umbletele tale? Prin vorbele tale, prin atitudinea ta, prin mișcările tale, prin conviețuirea ce o ai cu ceilalți?
Sau se hulește Numele lui Dumnezeu prin noi?
Sigur, nu din pricina tuturor, ci din pricina unora se hulește Numele lui Dumnezeu printre oameni. Noi n-am putea spune „între neamuri”, pentru că nu prea trăim „între neamuri”. Noi trăim în mijlocul credincioșilor, dar care nu s-au predat încă Domnului Iisus, cărora noi le zicem „cei din lume” Oare nu cumva este hulit Domnul între rudele noastre?
Oare nu cumva, între consătenii noștri cu care conviețuim împreună...
Nu cumva este hulit numele Domnului din pricina noastră? Din pricina umbletelor noastre incorecte, și nu după voia lui Dumnezeu?
Domnul Iisus să ne ajute să trăim spre cinstea, și nu spre ocara Numelui Său Sfânt.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!