Nașterea din nou - și păcatul împotriva Duhului Sfânt

O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz la sfatul frățesc de la Galați, ținut în casa fratelui Samuel Popa - 27 iulie 1984

(...) Mântuitorul a spus cel dintâi cuvânt: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Dacă cineva nu voiește să vină după Mine, nu-i spun nimic; n-am ce să-i spun. Dar dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”. Asta-i nașterea din nou!

În credința noastră, a părinților noștri, se spune și se propovăduiește despre cele șapte Taine: Botezul, Mirul... și așa mai departe. Între aceste șapte Taine există una foarte importantă, o Taină a lui Dumnezeu: Taina Pocăinței. Pocăința e o taină. Și, în înțeles biblic, în înțeles evanghelic, Taina Pocăinței este nașterea din nou; întoarcerea noastră la Dumnezeu; predarea noastră în slujba lui Dumnezeu. Taina aceasta se săvârșește o singură dată, ca și Taina Botezului, ca și Taina Nunții și așa mai departe. Ea nu se repetă. Pocăința nu-i o Taină pe care o repeți ori de câte ori vrei. Pocăința este o Taină unică, care se întâmplă o dată sau nu se întâmplă niciodată în viața unui om.

Pocăința este nașterea din nou. Mântuitorul i-a spus lui Nicodim, unuia care era profesor la un institut teologic evreiesc. Că Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Cum, tu, învățătorul lui Israel, nu înțelegi aceste lucruri?”. Și nu înțelegea. Era profesor de teologie și el nu știa ce-i nașterea din nou...

Poți să ai cea mai mare școală și cunoștință din lume, dacă n-ai trecut prin experiența aceasta, prin Taina Pocăinței, prin nașterea din nou, omul nu are Împărăția lui Dumnezeu și n-are cunoașterea mântuirii Sale.

Cel dintâi pas pe care omul îl face în legătură cu Dumnezeu și pe calea mântuirii este nașterea din nou. Cum poate un om să devină un cetățean al unei patrii, câtă vreme el nici nu s-a născut? Primul fapt și primul pas pentru obținerea unei cetățenii, al unui nume și al unui drept este nașterea! Nașterea din părinți trupești, într-o localitate dintr-o patrie oarecare. Acest act îi dă omului dreptul de cetățenie în patria respectivă. Când s-a născut, el atunci are dreptul să capete un nume, să capete un drept, să capete o cetățenie, să capete o identitate. Până nu s-a născut, el e inexistent acolo.

În Împărăția lui Dumnezeu este același lucru. Până când omul nu se naște din nou din cele două elemente de care a spus Mântuitorul: Apa și Duhul, adică Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu, până atunci omul este inexistent pentru Împărăția lui Dumnezeu. După aceea capătă numele cel nou, chipul cel nou, făptura cea nouă, care se desăvârșește apoi din zi în zi, după chipul Celui ce l-a făcut. Dar cum să capete el toate aceste drepturi, dacă nu s-a născut?

Deci iată cât de importantă este nașterea din nou! Când a venit Nicodim la Mântuitorul [după cum scrie] în Ioan, capitolul 3 și a început Nicodim să Îi facă niște elogii frumoase că spune [acolo] așa frumos: „Între farisei era un om, anume Nicodim. Omul acesta a venit la Iisus noaptea și i-a zis: «Învățătorule, știm că ești un om trimis de Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă lucrurile pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Frumoase cuvinte a avut Nicodim în fața Mântuitorului. Așa era! [El] era un om învățat în Israel și un om în stare să gândească și să aprecieze valoarea unui om și a unui cuvânt. Și omul acesta n-a fost fățarnic când a vorbit așa de frumos cu Mântuitorul. El a venit noaptea, ca să fie liber, să aibă timp... L-a căutat pe Iisus când a fost singur, ca să aibă timp să discute cu El. Nimeni n-a mai fost, decât Apostolul Ioan, cu Mântuitorul. El singur redă dialogul, discuția dintre ei. Deci Mântuitorul era liber. Ziua, toată ziua era înconjurat de mulțime... Și când e mulțime, nu poți să vorbești lucrurile adânci. Te bucuri că vezi un frate, că vezi pe cineva... dar n-ai posibilitatea să discuți cu el ca atunci când e singur, dacă vii cu o problemă. Nicodim a venit noaptea. Ce problemă importantă! Dumnezeu a cunoscut ce avea el pe inimă; cum l-a cunoscut și pe Natanael când era sub smochin...

Înainte de a începe totul cu o rugăciune, după ce veți veni [toți], am vrut să avem între noi niște discuții, pentru că fratele a spus o vorbă despre literă și despre duh. Și am început noi mai dinainte ceva... că, până ajungi la literă și la duh, trebuie să ai cunoașterea nașterii din nou. Căci numai un om duhovnicesc, care s-a născut din nou și înțelege lucrurile duhovnicești, poate să discute aceste lucruri ale Duhului. Că, până când omul nu s-a născut din nou, deci până când n-a devenit un om duhovnicesc, până atunci nu înțelege lucrurile Duhului; că este scris: „Omul firesc nu înțelege lucrurile Duhului, pentru că trebuie judecate duhovnicește”. Dar dacă el este firesc... „Firea omenească poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva firii pământești. Sunt lucruri potrivnice unele altora”. Și omul firesc nu înțelege lucrurile Duhului. El trebuie să se nască din Duhul lui Dumnezeu, ca să poată vorbi despre lucrurile Duhului. [Abia] când el devine om duhovnicesc și capătă o vorbire duhovnicească, o judecată duhovnicească, o pricepere duhovnicească, o înțelegere duhovnicească, atunci poți să stai de vorbă despre lucrurile duhovnicești. Iar la lucrurile duhovnicești nu poți ajunge înainte de nașterea din nou. Pentru că înainte de nașterea din nou omul este un om firesc, un om trupesc, un om lumesc; care vorbește lumește, gândește lumește, discută lumește și înțelege, și lucrează lumește, firește. Și Cuvântul spune un cuvânt mai aspru: „drăcește”, de cele mai multe ori. Că omul firesc nu cunoaște... Înainte de nașterea din Duhul Sfânt, de nașterea duhovnicească, omul trăiește în firea pământească și nu poate înțelege. Pentru că el n-a căpătat lumina cea nouă și dimensiunea cea nouă pe care o capătă omul când se naște din nou; și prin aceasta singură poate pricepe [și deosebi] lucrurile duhovnicești de lucrurile firești. Omul nu înțelege vorbirea Duhului...

De multe ori am avut discuții... Mă întrebau:

- Domnule, ce-i Oastea asta a Domnului? Zic:

- Auziți, ascultați-mă, dacă vreți să înțelegeți. Că dacă nu mă ascultați, niciodată nu ne veți înțelege. Totdeauna ne veți condamna, ne veți judeca și ne veți osândi pe nedrept... Puteți să tot întrebați, să anchetați și să discutați cât vreți... Lucrarea aceasta este o lucrare duhovnicească. Și toate manifestările ei, existența ei trebuie să o judeci duhovnicește. Că dacă o judeci lumește...

- Ei, și cum e asta?

- Acuma, vă rog, ascultați-mă; dacă vreți! Să vă vorbesc despre nașterea din nou.

Și le-am vorbit timp îndelungat despre nașterea din nou.

N-aveau răbdare...

- Domnule, altfel, mai pe scurt, mai... nu știu ce!...

- Dacă n-aveți răbdare să ascultați, atunci oricât v-aș vorbi, n-o să ne putem înțelege. Că eu vă vorbesc duhovnicește și dumneavoastră înțelegeți firește. Atunci e cum am vorbi unul chinezește și celălalt... țigănește! Nu ne putem înțelege niciodată. Dacă aveți răbdare să vă spun ce este Oastea Domnului, atunci vă voi spune așa: Oastea Domnului este o lucrare duhovnicească. Trimisă de Dumnezeu pe niște dimensiuni altele decât cele lumești. Aici, cine intră în Oastea Domnului, acela trebuie să se nască din nou.

- Și cum e asta?

- Dumnezeu schimbă inima; și omul acela are o inimă nouă. Dumnezeu schimbă mintea; și omul acela capătă o minte nouă. Cuvântul lui Dumnezeu este Apa, cum spune: „Apa cea Vie”, care spală mintea omului și-i dă o rațiune nouă, un fel nou de a gândi. Și Duhul lui Dumnezeu, Care curăță inima și-i dă un nou fel de a simți.

- A... asta e cum face Cristian Barnard acolo în Cape Tawn, în Africa de Sud, când transplantează inima.

Zic:

- Nu-i așa... Doctorul Barnard, [când] transplantează inima, ia de la altul o inimă sănătoasă și o pune în locul unei inimi bolnave. [Dar] și fenomenul acesta s-a dovedit oarecum nefolositor, pentru că s-a ivit fenomenul respingerii. Organismul respinge inima aia care nu-i a lui. Și nu durează... Ori inima nimicește organismul, că nu-l poate alimenta, ori organismul sufocă inima, pentru că nu o poate primi. Și acum s-a văzut, mai nou (și le-am spus și asta), că nu se mai fac transplanturi de inimă. De ce? Unora cărora li s-a făcut transplantul acesta de inimă li s-a schimbat dintr-o dată tot felul de a fi. Era om cumsecade înainte, cu inima lui. Când i-a adus o altă inimă, o inimă luată de la un om rău (care a murit într-un accident), inima nouă i-a transformat tot felul de a fi al omului aceluia. Și, la un moment dat, omul acela care avusese o inimă bună înainte și era un om cinstit s-a pomenit că are în firea sa niște îndemnuri criminale, de bandit, de bătăuș, de bețiv, de stricat... cum fusese ăla a cărui inimă o primise în el. Prin urmare, inima aia schimbase total firea omului bun într-o fire de om criminal și stricat. Și, când au văzut acest lucru, cei mai mulți au zis: „Nu! Mai bine mor cu inima mea, dar om cinstit, decât să primesc o inimă cine știe de la cine și dintr-o dată să mă transform și să fiu un om care să-mi nimicesc toată demnitatea și cinstea vieții pe care am trăit-o”. Și cei mai mulți nu mai primesc, din cauza aceasta, o inimă nouă, pentru că nu știu de la cine o iau.

Dar, zic, Domnul Iisus prin aceasta Își arată dumnezeirea Sa, că inima noastră cea rea și bolnavă ne-o face nouă și sfântă. Și El, în inima aceasta nouă, dă omului aceluia care a avut-o o comportare nouă și sfântă. Hristos transformă inima noastră! Din rea, cum era înainte, și din stricată, ne-o face o inimă nouă, curată și sfântă.

- Domnule... nu înțelegem cum vine asta...

E-adevărat! Pentru că și faptul că înțelegi e tot un dar de la Dumnezeu. Lumina aia care îți dă priceperea adevărului lui Dumnezeu e o lumină care vine de Sus. Și „numai prin lumina Ta vedem lumina”, spune... Cine n-are lumina lui Dumnezeu nu poate vedea lumina aceasta.

Lumina adevărată o are numai soarele. Realitatea lucrurilor o vedem numai la lumina soarelui. Nici lumina electrică, nici lumina de petrol, nici lumina de seu, nici lumina de altă natură nu-ți arată adevărata față a lucrurilor. Omul, când vrea să aleagă și să vadă ceva, ia [un lucru] de-aici și se duce la soare; și atunci soarele îi arată care este adevărul. La orice lucru.

Ei, așa noi putem vedea lumina Cuvântul lui Dumnezeu: numai prin descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Fără descoperirea lui Dumnezeu, noi nu putem vedea realitatea duhovnicească.

Și cel dintâi pas, cea dintâi condiție este nașterea din nou. „Dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”, spune în versetul 3. Și: „dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu”, spune în versetul 5.

Deci aceasta este condiția. Până când noi nu suntem născuți din nou, noi nu putem... degeaba discutăm lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu. Că vom vedea numai litera, care nu are viața. Ci numai prin nașterea din nou, când avem Duhul lui Dumnezeu, vom cunoaște duhul care dă viața. De aici vin cele mai multe neînțelegeri în Lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că vin în Lucrarea lui Dumnezeu foarte mulți oameni care nu se nasc din nou. Adică nu intră pe ușă în staul, ci sar cine știe peste ce... așa cum fac oamenii, de obicei, cu legea. Ori sare peste lege, ori se vâră pe sub lege, ori ocolește legea pe dincolo ori pe dincoace... și așa se strecoară, făcând fărădelege. Chiar și lumește, dacă cineva este prins [făcând] așa, este pedepsit. Că toate lucrurile își au o rânduială a lor. Cine nu merge drept pe rânduială, acela face neorânduială. Cine nu trăiește disciplinat, acela este indisciplinat. Cine nu este ordonat, acela-i dezordonat. Nu poți fi decât ori așa, ori așa. Ori lumesc, ori duhovnicesc. Dar cea mai mare nenorocire în Lucrarea lui Dumnezeu este că în lucrarea duhovnicească se amestecă oameni neduhovnicești, oameni firești.

- (un frate) Adică prooroci mincinoși.

- (fratele Traian Dorz) Aceștia sunt mincinoși de la început și până la sfârșit. Fie că profețesc, fie că predică, fie că nu predică. Dacă nu predică, se înșală, cel puțin, pe el însuși. Dacă predică, îi înșală și pe alții. Și atunci nenorocirea lui e și mai mare.

Oricum ar fi însă, dacă cineva vine în Lucrarea lui Dumnezeu, acela trebuie să se nască din nou. Asta-i cea dintâi condiție și cel dintâi pas. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” Asta-i nașterea din nou! „Să-și ia crucea lui în fiecare zi și să Mă urmeze. Și unde voi fi Eu, acolo va fi și ucenicul Meu”, așa spune Cuvântul lui Dumnezeu. (Noi știm, chiar dacă nu vă spun eu: „Matei...”, versetul. Îl știți, că l-am citit; îl știți foarte bine.) Cuvântul acesta este nu numai în cartea noastră, ci și în mintea noastră, și în inima noastră, pentru că sunt ani de zile de când ne vorbește el. Și cu atât mai mult avem o și mai mare răspundere față de ascultarea lui.

Acuma, aceasta-i problema importantă. Și să știți, frații mei, că e foarte, foarte important și pentru noi înșine acest adevăr. Suntem noi născuți din nou cu adevărat sau nu suntem născuți din nou? Când am venit noi în Lucrarea Oastei Domnului și am pus legământ în fața lui Dumnezeu că vom ține întru totul toate poruncile Lui, fără să fim siliți de nimeni, de bunăvoie, am zis: „Doamne, mă predau în slujba Ta”. Atunci m-au auzit nu numai frații, ci îngerii din cer și Însuși Dumnezeu. „Mă predau în slujba Ta de bunăvoie, nesilit de nimeni. Picioarele mele, mâinile mele, buzele mele, pe toate Ți le predau Ție. Înnoiește-le, curățește-le, sfințește-le și pune-le în slujba Ta!” Acesta este un act extraordinar de însemnat. E un târg și o înțelegere, și un legământ, și un testament pe care l-am făcut cu Dumnezeu. Acuma, cât de însemnat lucru este ca noi să nu uităm niciodată și să trăim cu toată frica și cu tot cutremurul, în fiecare zi, obligația pe care ne-am luat-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni! Pentru că din clipa aceea, asupra noastră s-au scris niște cuvinte. „Din cuvintele tale vei fi scos fără de vină și din cuvintele tale vei fi judecat.” Nimeni nu te-a obligat să pui legământul. Tu l-ai pus. Și te-ai obligat în fața lui Dumnezeu că pentru Jertfa cea mare și sfântă, și cutremurătoare a lui Hristos, care a fost sângele și moartea Lui care s-au dat pentru tine și pentru mântuirea ta, tu să-L asculți fără nici o cârtire și să execuți întocmai și la timp tot Cuvântul Său și toate poruncile Sale.

Dumnezeul nostru cel adevărat și sfânt Și-a ținut legământul Său. El ne-a dat iertarea și ne-a promis că ne-o păstrează pentru totdeauna. Dar ne-a cerut ca și noi să ne ținem legământul întocmai cum l-am spus. Adeverind zi de zi și clipă de clipă - prin comportarea noastră, prin gândirea, prin simțirea, prin umblarea noastră - că noi suntem conștienți de răspunderea pe care ne-am luat-o și că suntem conștienți de obligația pe care ne-am asumat-o în fața lui Dumnezeu, și că ne-o ținem pas cu pas și clipă de clipă.

Noi, aceste lucruri, nu strică să ni le amintim mereu. Pentru că sunt adevărurile începătoare, adică adevărurile de temelie pe care se zidesc celelalte adevăruri. După cum pui la început o piatră fundamentală pe care zidești mai departe construcția, așa, la temelia mântuirii noastre, stă legământul nostru cu Dumnezeu. Înainte de acest legământ noi eram pierduți. Înainte de nașterea noastră din nou noi eram străini de Dumnezeu, fără legămintele Sale, fără Dumnezeu, fără nădejde, fără viață, fără mântuire. Mântuirea noastră abia în clipa aceea s-a concretizat, s-a adeverit și s-a întemeiat.

Frații mei, foarte puțini oameni se întorc mereu la aceste adevăruri de temelie și țin seama de ele. Unii au sărit [prin altă parte și lucrează] chiar și fără acestea. Ăștia zidesc fără temelie. Mântuitorul a spus despre un om chibzuit care și-a zidit casa pe stâncă. În Matei, capitolul 7, așa frumos zice: „Dacă ascultă cineva cuvintele Mele și le face, îl voi asemăna cu un om chibzuit care și-a așezat casa pe stâncă”. Adică a pus de la început temelia nașterii din nou, temelia vieții și actul legământului său sfânt, care este unirea lui cu Hristos. Pe această temelie, pe Jertfa lui Hristos, pe legământul personal cu Hristos, am așezat apoi, mai departe, piatra întâi, a doua și a treia, și așa mai departe. Și am început să construim viața noastră spirituală. Întâi și întâi în noi înșine temelia învățăturii sănătoase, a credinței sănătoase, a faptei, a cunoștinței, a înfrânării, a dragostei, a răbdării și așa mai departe... cum spune Sfântul Apostol Petru despre scara credinței și despre cununa virtuților ce împodobesc un credincios care a pus temelia de la început.

Dar pe ce clădesc cei care nu s-au născut din nou? Pe ce clădesc? Cum a spus Mântuitorul: „Pe cel care nu ascultă cuvintele Mele - adică nu îndeplinește condiția! - îl voi asemăna cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. La cea dintâi încercare, s-a prăbușit. La cea dintâi ispită, s-a prăbușit. Atunci ce folos mai are din toată treaba aceasta?

Să știți, sunt foarte mulți oameni care vin în Lucrarea Oastei Domnului fără nașterea din nou. Tot timpul, adunarea Domnului și toți ceilalți frați vor avea probleme cu oamenii ăștia. Că ei mereu vor înțelege lucrurile firește și se vor târgui cu Dumnezeu: „Bine, bine, dar chiar nici un pahar?... Bine, bine, dar chiar... ici-colo, o minciună de circumstanță, cu care... să te mai strecori printre oameni?” Încep să se târguiască cu Dumnezeu, categorisind păcatele în mari și mici. Ei zic: „Păcatele mici... nu poți să nu le faci”. Și încep să și le scuze, și încep să le dezvinovățească, și încep să se târguiască cu Dumnezeu. „Că... acestea mai merg; că... am putea merge cu ele în Împărăția lui Dumnezeu.” Deși Cuvântul spune clar: „Nimic întinat nu va intra acolo”; „nimeni care trăiește în spurcăciune și minciună”; „nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera”; „nu vă înșelați, nu puteți bea și paharul lui Dumnezeu, și paharul lui mamona”; „nu vă înșelați, orice cuvânt care vă iese din gură vă va fi judecat în Ziua Judecății”. Deci iată cât de exigent este Cuvântul lui Dumnezeu!

Fraților, să nu vă pară că acestea sunt lucruri plictisitoare și lucruri pe care, de-acuma... le știm. Niciodată nu le știm de-ajuns. Sfântul Apostol Pavel zice: „Mie nu-mi este greu să vă spun mereu aceleași lucruri. Dar vouă vă sunt de folos”. De ce? Suntem încă în firea pământească. Și ușor suntem ispitiți toți să uităm aceste lucruri și să începem să ne târguim, pe ici, pe colo, cu păcatul; să zicem: „Păcatele mici le putem strecura mai pe dincoace, mai pe dincolo, că Dumnezeu nu le vede”.

- Ați vrut să spuneți ceva?

- (un frate) Da, vreau să întreb ceva, frate, dacă nu vă supărați. În Psalmul 51, 17 .(sau 50) spune acolo, la sfârșit: „inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. La ce se [referă]? Care e adevărata rezumare a cuvântului acestuia?

- (fratele Traian Dorz) Acuma... e adevărat, frate. Psalmistul David a fost un om născut din nou. Că el a spus lucrurile lui Dumnezeu și nimeni nu poate înțelege tainele lui Dumnezeu, dacă n-are parte de această naștere din nou. El a avut Duhul lui Dumnezeu, că numai prin Duhul lui Dumnezeu a putut vorbi [așa]. Dar oricât ar fi un om de desăvârșit, tot mai are uneori momente de slăbiciune...

- Știți de ce... mă iertați, vă rog...

- Asta vreau să vă explic acuma. Tot mai are momente de slăbiciune. Că spune tot Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi”. „Toți greșim în multe feluri”, scrie Cuvântul lui Dumnezeu. E adevărat. Acuma, e adevărat că nu-i nici un om care să nu fi căzut o dată sau altădată. Despre nici un om sfânt nu se poate spune că n-a avut nici o greșeală. Că despre toți spune Evanghelia că le-a găsit câte o vină. În Sfânta Scriptură, numai despre Maica Domnului nu se spune nici un cuvânt de mustrare și de asprime. Dar despre toți ceilalți se spune că au greșit.

Despre profeții Domnului: despre Isaia, despre David, despre Solomon, despre Ieremia, despre toți... și despre Moise, și despre Avraam se spune că au greșit. Și în Noul Testament, despre toți apostolii Domnului. Petru, ce greșeală a săvârșit! Ioan și Iacob! Și ei, ce greșeală au săvârșit! Și toți. Dar despre Maica Domnului nu se găsește nici un cuvânt de învinuire în Biblie. Despre ea numai frumos se vorbește.

Acuma, făcând excepția asta, vorbim despre noi toți.

Părintele Iosif spunea odată în explicațiile sale: „Și mielului, care este curat și nevinovat, i se poate întâmpla nenorocirea să cadă în noroi. Dar el cum sare și se scutură, și se ferește de noroi! Noroiul nu-i elementul lui de plăcere. Dar porcul... Porcul se tăvălește pe-o parte și pe alta”.

Iată deosebirea dintre omul firesc și omul duhovnicesc. Se întâmplă nenorocirea ca și omul duhovnicesc să greșească, că nu-i nimeni fără greșeală. Numai că omul duhovnicesc nu se complace în această stare. Se ridică, plânge, se roagă, se pocăiește, se prăbușește la pământ și se acopere cu sac și cenușă, cum a făcut David. Și de aceea spune el: „Inima curată...”; adică: „Curățește-mă din nou și voi fi curățit”. El trăise curăția. Dar acum, printr-o nebăgare de seamă, s-a prăbușit. Acum vede că cea mai mare nevoie a lui este să capete din nou curăția pe care o pierduse. Și de aceea spune: „Doamne, dacă ai vrea jertfe, aș fi în stare să facă orice! Pentru că îmi dau seama cât de mare greșeală am făcut și cât de mare lucru este curăția și iertarea în fața Ta. Dar Tu vrei inimă smerită, duh înfrânt, lacrimi de pocăință...”. Și așa a adus! Și Dumnezeu a cunoscut jertfa și umilința lui și i-a dat iertare.

Acuma, cred că aceasta e situația, frate. Să nu se înțeleagă că, dacă un om s-a născut din nou, el este, din capul locului, scutit de orice slăbiciune... Nu! Ni s-a spus: „Vegheați, să nu cădeți din nou în păcat”. Dar dacă cineva a căzut... cum spune sfântul apostol: „Copilașilor, vă scriu acestea să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit...”, ce să facă? Să se sinucidă? „Avem la Tatăl un Mântuitor”. Veniți cum a venit David! Și El iarăși ne răscumpără și ne spală, și ne șterge, pentru că este scris: „Și s-a suit la cer și șade de-a dreapta Tatălui, să mijlocească pentru cei care se apropie de Dumnezeu prin El. Că noi n-avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre. Ci unul Care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără de păcat. De aceea trăiește pururea, ca să mijlocească pentru cei care se apropie de Dumnezeu prin El”.

Ce mare... ce dulce, ce scumpă mângâiere este pentru noi că noi avem un Mare Preot Care are milă de slăbiciunile noastre! Și știe din ce suntem făcuți.

Ne poruncește să nu cădem. Că aceasta, trebuie să știm că este dorința lui Dumnezeu; și-i dorința noastră să nu cădem. Dar Satana ne pune câteodată pe neobservate câte o piedică și numai ne pomenim și noi iarăși... [căzuți]. Datoria și dorința este să ne ridicăm îndată și să plătim Domnului prețul de pocăință și de lacrimi atâta cât este necesar, ca să putem căpăta, în schimbul lui, iertarea... Mai așteptăm pe cineva?...

- Aș vrea să vă mai pun o întrebare [referitor] la ceea ce ați spus. Mai înainte spuneați că nu putem să ne pocăim azi așa... și mâine [iar să păcătuim]; nu ne putem juca cu asta.

- E vreo deosebire între păcate? Adică pentru omul care a căzut acuma ați spus că se poate ridica și se poate pocăi, plătind prețul.

- Dar ați spus mai înainte că nu se poate mereu și mereu. E o deosebire între păcate?

- E o deosebire. Vezi, e o deosebire ca între naștere și curățirea ulterioară. Omul s-a născut o dată. Nașterea s-a făcut. Asta este nașterea din nou. Dar omul are mereu nevoie de curățire; nu ca înnoire spirituală - că asta s-a făcut! -, ci de curățirea care se face permanent. Uite, ai spălat o dată geamul. Dar în fiecare zi trebuie să-l ștergi puțin, pentru că, fără să-ți dai seama, se depune acolo... și încet, încet acoperă vederea, dacă nu ești [atent] cu toate lucrurile [astea]... Și curățenie, s-a făcut o dată, la început, în casă. Dar mereu trebuie să păstrezi curățenia. Și, dacă se face, [totuși], în sensul de pocăință ca naștere din nou, aceasta nu se poate repeta. Însă în sensul de reînnoire și refacere a vieții, aceasta se poate face și trebuie să se facă! Dacă n-am greși niciodată, n-ar fi nevoie de nici o pocăință. Dar pentru că „toți greșim în multe feluri”, avem nevoie de această îndreptare, în înțelesul de căință, nu de pocăință. Pocăința este nașterea din nou; dar căința pentru greșelile pe care le facem, noi trebuie să o avem permanent. Această înnoire, cum am spus despre pocăință, se poate face numai o singură dată. Dar de fiecare dată când greșim, noi avem nevoie iarăși de... [curățire]; aceea nu e pocăință, aceea e căință pentru răul pe care l-am făcut și pentru o corectare a unei greșeli care a venit între timp.

- Și dacă cineva a săvârșit un păcat duhovnicesc, căința lui cum mai este? Că acolo scrie că dacă cineva a păcătuit împotriva Duhului nu mai este iertare.

- Aici este un subiect foarte, foarte important. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu-l pot face, decât cei care sunt născuți din nou și care cunosc lucrarea duhovnicească. Oamenii lumești nu pot face păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că ei n-au Duhul Sfânt. Numai cei care au Duhul Sfânt sau care au primit Duhul Sfânt, aceștia pot să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt. La Evrei, capitolul 10, e clară problema aceasta. Că numai cei care au batjocorit pe Duhul Harului prin Care au fost curățiți și sfințiți, aceștia au căzut [și] nu mai pot fi... Deci păcatul împotriva Duhului Sfânt nu-l pot face, decât cei care au devenit oameni duhovnicești, născuți din nou și care au Duhul Sfânt.

Sunt, cel puțin, patru feluri de păcate împotriva Duhului Sfânt. Păcatul cel murdar al desfrânării duhovnicești. [Când] cineva s-a născut din nou într-o lucrare duhovnicească. De exemplu, Oastea Domnului este o lucrare duhovnicească - asta e clar de la început până la sfârșit. Deci un om născut în această Lucrare duhovnicească a fost născut în felul acesta, prin învățătura aceasta și a căpătat duhul acesta, duhul Lucrării. Că fiecare lucrare a lui Dumnezeu are duhul său, cum este scris clar și în Apocalipsa: „Îngerului Bisericii (sau duhului Bisericii) din Pergam... din Filadelfia... din Efes...” și așa mai departe. Lucrarea aceasta are duhul lui Dumnezeu care a fost trimis de Domnul să facă această lucrare prin Părintele Iosif, de la început; și care apoi a continuat lucrarea mai departe prin toți și o va continua până în veșnicie prin acele elemente ale duhului care și-au însușit acest fel de a fi, de a gândi și de a asculta.

Ei, cineva care a venit în această Lucrare a lui Dumnezeu, acela a primit învățătura aceasta și, prin învățătură, a primit credința aceasta. Pentru un om care a venit la Dumnezeu în această Lucrare, nu mai există mântuire altfel, decât așa, cum l-a chemat Dumnezeu. Noi nu vorbim despre alte lucrări. Pe acelea Dumnezeu le va judeca. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu-i treaba voastră să-i judecați pe alții. Dar pe cei din mijlocul vostru aveți datoria să-i judecați”. Deci cei care au venit în Lucrarea aceasta au căpătat duhul lui Dumnezeu, învățătura aceasta, credința aceasta și prin aceasta sunt mântuiți, dacă o păstrează întocmai până la sfârșit.

Cineva care, venind în această Lucrare, se lasă influențat de alte duhuri și... cum spune tot la Corinteni Sfântul Apostol Pavel: „Dacă vine cineva și vă aduce un alt Iisus, un alt duh și o altă Evanghelie, o, cum îl îngăduiți de bine! Nu că ar fi altceva... dar sunt unii care fac...”. Deci există alte duhuri, pe care unii le primesc și se fac vinovați de păcat împotriva Duhului Sfânt, prin Care au fost chemați și prin Care au fost pecetluiți la mântuire. Acesta este păcatul desfrânării. E ca și cum... spune Sfântul Pavel: „Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, că v-am logodit cu un bărbat și vreau să vă înfățișez ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca nu cumva șarpele care a amăgit-o pe Eva să vă strice inimile de la curăția dragostei față de Hristos”. Această stricare a inimii este o curvie duhovnicească. Domnul ne-a zidit și ne-a logodit, și ne-a cununat cu duhul acesta. Iar dacă noi părăsim acest duh și ne alipim de alte duhuri, săvârșim o curvie, adică un păcat murdar duhovnicesc, o desfrânare duhovnicească. Și acesta este păcatul cel murdar săvârșit împotriva Duhului Sfânt. E ca și când un soț căruia Dumnezeu i-a dat una și pentru totdeauna o soție, în momentul când îi convine, se lasă ispitit și privește spre alta și se duce cu altele, și se duce cu altele, și cu altele... Aceasta este desfrânarea duhovnicească. Acesta-i păcatul murdar împotriva Duhului Sfânt. Acesta este categoric un păcat, pentru că scrie la Evrei 10, 25-27: „Să nu părăsiți adunarea voastră, cum au unii obicei. Că dacă păcătuiți cu voia, după ce ați primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat. Ci numai așteptarea înfricoșată a judecății și văpaia înfricoșată a unui foc nestins care va mistui pe cei răzvrătiți”, neascultători, dezbinători și dizidenți. Clar, acesta e păcatul părăsirii adunării, adică apropierea de duhurile străine și depărtarea de duhul sănătos al Lucrării în care ne-a ridicat Dumnezeu. Ăsta este păcatul cel mai grav și mai murdar.

Apoi este păcatul rușinos când cineva, la fel, se depărtează de Duhul Domnului și se atașează de duhuri felurite, înșelătoare, mincinoase, care fac de rușine Lucrarea lui Dumnezeu și dezbină Lucrarea. Acest păcat îl săvârșesc cei care propovăduiesc în mijlocul Lucrării, dar care, de la un moment dat, se atașează de alte duhuri și învață alte învățături și alte lucruri, cum spune sfântul apostol la Galateni 1, 9: „Chiar noi înșine sau un înger din cer dacă ar veni să vă propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de cea pe care ați primit-o, anatema să fie”. Ăsta-i un om blestemat!

Păcatul neascultării... păcatul dezbinării frățești. E un păcat îngrozitor, păcat îndrăzneț împotriva Duhului Sfânt. În mijlocul Lucrării lui Dumnezeu, în loc să fie un element de ordine și de armonie, și de unitate, devine, la un moment dat, un dezbinător. Învață lucruri stricate și străine. Și, în mijlocul acestei Lucrări, caută să deformeze Lucrarea și să strice Lucrarea lui Dumnezeu. Aceștia nimicesc sufletele, dărâmă adunările, strică Cuvântul lui Dumnezeu și păcătuiesc prin aceasta împotriva Duhului Sfânt.

Mai există al patrulea păcat: păcatul fricii. Din pricina fricii, foarte mulți au făcut rău Lucrării lui Dumnezeu. Au vândut pe frați. Ca să-și scape viața lor, au trădat. Au devenit unelte ale vrăjmașului printre frați și au început să-i vândă pe frați, să dea informații mincinoase despre frați, să-i pârască pe frați. Și acesta e un păcat împotriva Duhului Sfânt. Că oricine păcătuiește împotriva fraților, împotriva adunării lui Dumnezeu, păcătuiește împotriva Duhului Sfânt. Și aceștia, vânzând pe frați, răspândind o atmosferă de frică, de lepădare, de minciună și de trădări printre frați, au ajuns lucrători împotriva Duhului Sfânt. Și păcatul acesta este îngrozitor de mare... Fricoșii sunt în fruntea tuturor celor care „vor fi lăsați afară”, cum scrie la Apocalipsa. „Afară sunt fricoșii, curvarii”... și așa mai departe, mincinoșii și cei care săvârșesc tot felul de aceste nelegiuiri.

Deci: păcatul schimbării învățăturii, păcatul părăsirii adunării, păcatul vânzării fraților, păcatul dezbinării adunărilor, toate acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și nu le pot face decât cei care au avut odată chemarea și nașterea din nou.

- Și dacă, eventual, vrea să se căiască omul acesta, mai poate?...

- Auzi, frate! De obicei, cei care săvârșesc astfel de păcate, cei care într-adevăr în lumina lui Dumnezeu și după cunoașterea lui Dumnezeu le-au săvârșit, de obicei, nu se mai pocăiesc. Cei vinovați de păcate mari nu se pocăiesc în fața Domnului, pentru că n-are cine să-i mai aducă la pocăință. Că pe noi, la pocăința Domnului, ne aduce Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu ne dă pocăința, Duhul ne trezește, ne mustră sufletele și ne face chemarea. Când am venit la Domnul Iisus, prin Duhul Domnului am venit. Că acuma este lucrarea Duhului Sfânt.

Vedeți, fraților... e bine să cunoaștem noi aceste adevăruri de temelie:

Înainte de venirea Domnului Iisus, Fiul și Duhul lucrau prin Tatăl. Că tot Vechiul Testament vorbește numai despre lucrarea Tatălui, care era pregătirea venirii Fiului. Toți profeții vorbeau despre El, Duhul Tatălui era în ei când propovăduiau despre venirea Fiului.

Când a venit Domnul Iisus, atunci Tatăl și Duhul au lucrat prin Fiul.

Lucrarea Tatălui era pregătirea venirii Fiului, ca să aducă mântuirea. Venirea Fiului a adus mântuirea, prin Jertfa Sa care a culminat pe Golgota.

După înălțarea Mântuitorului a venit Duhul Sfânt, Care desăvârșește lucrarea Sfintei Treimi. Aceasta, de la Pogorârea Duhului Sfânt, este ultima lucrare a lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Lucrarea Duhului Sfânt este să-L facă cunoscut pe Mântuitorul și Jertfa Lui care aduce iertarea păcatelor.

Acuma, dacă cineva a păcătuit împotriva Duhului... sunt trei feluri de păcate: „nu întristați pe Duhul Sfânt”, „nu stingeți Duhul” și „nu batjocoriți Duhul Sfânt”. Trei gradații de păcate. Omul, la început, întristează pe Duhul Sfânt, dar încă nu-L pierde pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este încă în el. El, adâncind păcatul, poate să stingă Duhul. Dar poate că încă Duhul este; ca un foc stins, dar este încă acolo. Când omul a săvârșit al treilea - grav - păcat, a batjocorit pe Duhul Harului. Atunci înseamnă că Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit. Atunci nu că n-ar mai fi iertare, dar n-are cine să-i dea pocăința, să-i dea cunoștința păcatului, conștiința grozăviei pe care a săvârșit-o și să-l facă să se prăbușească la picioarele Domnului și să ceară iertarea Sângelui Său. Sângele Domnului poate să curățească orice păcat. Dar pe acela care a săvârșit marele păcat al batjocoririi Duhului Sfânt și alungării Duhului nu mai are cine să-l aducă la Domnul. Prin urmare, el nu se mai pocăiește.

Vă dați seama frăția voastră... și uitați-vă chiar în viața noastră de acum. În desfășurarea activității Oastei Domnului, dacă cineva s-a făcut vinovat de unul sau de câteva dintre aceste păcate împotriva Duhului Sfânt pe care le-am enumerat: fie că s-a atașat de niște învățături străine, batjocorind învățătura pe care a primit-o de la început, fie că a adâncit acest păcat și s-a făcut dezbinător în mijlocul adunării și stricător al învățăturii, și rătăcitor și al altor suflete, fie că a făcut celelalte păcate, de trădare și de vânzare a fraților sau... în sfârșit, a adâncit aceste păcate, acești oameni nu se mai întorc la Dumnezeu. Sunt câteva exemplare care săvârșesc acum aceste păcate. Eu zic: Harul lui Dumnezeu este nemărginit de mare. Dar și Harul acesta al lui Dumnezeu are o condiție: dacă omul recunoaște și-și cere iertare. Spune Mântuitorul odată: „Dacă greșește fratele tău, iartă-l”. „Doamne, dar de câte ori să-l iert? zice Sfântul Apostol Petru. Până la șapte ori?”. Mântuitorul îi spune: „Eu nu zic până la șapte ori; ci, dacă de șaptezeci de ori șapte se întâmplă că fratele tău îți greșește și se întoarce și zice: «Îmi pare rău, iartă-mă, te rog!», să-l ierți”. Adică leagă, condiționează iertarea de întoarcerea lui și de recunoașterea greșelii, și de cererea lui de iertare. Dar dacă omul acesta nu se întoarce, nu te obligă să-l ierți. - Dacă nu-și cere iertare, el n-are nevoie!

- Pentru că spune: „Dacă nu-ți cere iertare înseamnă că nu-i pare rău. El continuă să facă acest lucru. Și nici Dumnezeu nu-l iartă, dacă nu se întoarce să ceară iertare.

- (un alt frate) [Aș dori] un răspuns aici, frate. Când Îl duceau pe Domnul Hristos și El mergea la jertfă, toți care mergeau după El mergeau să-L chinuiască, să-I verse sângele, ei nu I-au cerut iertare. Dar El i-a iertat.

- Asta e altceva... asta-i altceva... Noi totdeauna trebuie să iertăm, din partea noastră.

- Dar de ce? Ca să ni se ușureze propria noastră conștiință în fața Tatălui ceresc. Dar faptul că eu mă rog lui Dumnezeu pentru iertarea lui, aceasta nu-i o garanție că el este iertat.

- Dar noi îl iertăm! Dacă noi îl iertăm, nu-i valabil?...

- Noi îl iertăm pentru că noi avem nevoie să iertăm. Pentru că noi avem nevoie să-i iertăm pe toți. Zice: „Dacă nu veți ierta, nici Tatăl cel ceresc... [nu vă va ierta]”. Deci mă obligă pe mine să iert. De ce? Pentru binele meu. Dar faptul că eu îl iert pe cel care mi-a făcut rău, aceasta nu e o garanție că și Dumnezeu l-a iertat.

- Pe el? Nuu...

- Dacă el nu se întoarce, într-adevăr, nu va fi iertat niciodată...

- Așa-i !

- Chiar dacă eu îl iert. Eu îl iert pentru ca să-mi despovărez propria mea conștiință.

- Și pentru relația mea cu Tatăl, nu pentru relația lui.

- Nu, nu, nu!

- (un alt frate) Cum l-a iertat David pe Saul de atâtea ori.

- (fratele Traian Dorz) Dar asta nu înseamnă că Saul a fost iertat de Dumnezeu. Pentru că există o condiție cutremurătoare aici. [Despre] cel care se întoarce... spune: „Celui ce crede, i se va ierta. Dar cel ce nu crede nu va vedea mântuirea, că păcatul lui rămâne peste el”...

- Așa-i! Da!

- Chiar dacă Mântuitorul i-a iertat, ei n-au fost iertați. Pentru că ei înșiși trebuiau să ceară iertare. În zadar mă rog eu pentru cineva să fie iertat, dacă el însuși nu dorește și nu se roagă. Eu mi-am făcut datoria și eu sunt despovărat de răspunderea pe care o am în fața Tatălui, dar asta nu îl scuză pe el, nici nu garantează izbăvirea lui.

- (un alt frate) Vasăzică încrederea aceluia care păcătuiește continuu și [are] încrederea că Dumnezeu îl iartă, și neîncrederea că Dumnezeu nu-l mai iartă este tot păcat împotriva Duhului Sfânt.

- Asta o poate face tot cel care are Duhul Sfânt. Că dacă păcătuiește, el trebuie să aibă nădejde că, dacă se pocăiește sincer, Dumnezeu îl iartă. Faptul că nu se încrede în iertarea lui Dumnezeu e păcat împotriva Duhului Sfânt. Asta o poate face numai dacă are Duhul Sfânt și-i credincios. Că dacă n-are Duhul lui Dumnezeu nu poate...

Eu mă gândesc la aceia dintre noi care astăzi fac dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu și [care] și ieri au făcut și nu s-au pocăit. Mai trăiește încă preotul Gheorghe Secaș.

- Mai trăiește?

- Mai trăiește încă... Și a făcut acel mare păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva Duhului Sfânt și împotriva omului lui Dumnezeu care a făcut în țara aceasta această Lucrare a lui Dumnezeu. Dar el nu s-a pocăit de păcatele lui. Părintele Iosif l-a iertat. Mi-aduc aminte: mergeam cu Părintele Iosif odată de la redacție spre tipografie. Veneam de pe Aleea Filozofilor pe o străduță îngustă... și-acolo există niște cotituri. În orașele astea vechi... și-n Ierusalim, și-n alte orașe vechi, străduțele sunt cu cotituri strâmte. Mergeam cu Părintele spre tipografie și ne-am pomenit dintr-odată, la colțul unei străduțe, cu Secaș. [Era] în timpul când se declarase conflictul și el păcătuia grav împotriva lui Dumnezeu, împotriva Lucrării, învinuindu-l în scris pe Părintele Iosif și spunând tot felul de lucruri neadevărate împotriva lui. Ne-am pomenit față în față. Eu eram cu Părintele, Secaș venea spre noi. Și, la un moment dat, l-am văzut că s-a făcut palid, galben ca lămâia. Și a dat să se ferească, dar străduța era îngustă. Acum... l-am văzut pe Părintele liniștit. Și eu am primit așa un șoc în inimă, că știam ce luptă duce, ce nedreptate și ce păcat face împotriva Duhului Sfânt preotul Secaș osândind pe Părintele. Dar, vrând-nevrând, acum am mers și ne-am întâlnit împreună. Părintele Iosif i-a întins mâna, zicând:

- Slăvit să fie Domnul!

Foarte liniștit...

- Ce faci, părinte Secaș?

Omul ăsta, tremurând (și-a dat seama... [era] ca un criminal care se pomenește dintr-odată în fața judecătorului și nu știe ce să facă), zice:

- Părinte... sunt foarte amărât...

Și începe să-i povestească niște intimități familiale. Noi auzisem despre treaba asta... Nevasta îl cam lăsase și trăia cu niște ofițeri și cu niște... nu știu cine... Domnul să aibă milă de el. Și omul se plângea necăjit la părintele. Ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat nimic. Părintele i-a vorbit:

- Așa-i pe pământ, părinte Gheorghe. Numai Dumnezeu singur ne poate ajuta în împrejurări grele, dacă noi rămânem ascultători și liniștiți.

În sfârșit... a căutat să-i vorbească așa de frumos. Nici cu un cuvânt nu i-a adus aminte de păcatul cel mare și grav. Însă prin toată atitudinea lui s-a arătat înțelegător, iertător, iubitor, binevoitor și mângâietor pentru omul ăsta. Nici acela n-a zis nici un cuvânt de regret și de părere de rău, deși făcuse astfel de lucruri.

Și, după ce a plecat - încurcat, căci a căutat să plece cât mai repede -, i-am zis părintelui:

- Părinte Iosif, cum ați putut fi chiar așa de îngăduitor și de înțelegător față de acest om?

- Ce am făcut eu, tu nu înțelegi acum. Vei înțelege tu mai târziu... când vei ajunge și tu în situația să-ți ierți și să-ți mângâi de multe ori pe cei care îți fac rău...

Atâta bunătate și milă a avut omul acesta... față de cei care i-au făcut rău!

Dar aceasta nu-i o garanție că Dumnezeu l-a iertat. Că omul acesta niciodată nu s-a pocăit și nu se va pocăi poate niciodată de păcatul pe care l-a făcut. Acuma, când ne ducem la Sibiu, la mormântul Părintelui Iosif, de multe ori a fost văzut și el, și Moldoveanu; [chiar] anul trecut! Anul acesta nu știu dacă a fost, de Rusalii. Dar anul trecut l-am văzut pe Moldoveanu. S-a apropiat undeva și, încruntat, i-a zis la un frate:

- Ce-i asta, parastas? De când parastas la mormânt?

Și fratele i-a zis:

- De când e Oastea Domnului și de când suntem creștini! De atunci e parastas la mormânt și rugăciune.

S-a înfuriat și a zis:

- V-ați făcut un idol din mormântul ăsta!

Și a plecat.

Secaș a fost văzut furișându-se pe departe, pe după morminte și pe după cruci, și uitându-se ce se întâmplă acolo. Oamenii aceștia cu duhul potrivnic în ei nu pot să vadă... și eu mă tem că niciodată oamenii aceștia nu vor avea pocăință pentru păcatul mare și îngrozitor pe care l-au făcut și unul, și celălalt, dezbinând Lucrarea lui Dumnezeu și luptând împotriva Duhului.

Ei, iată păcatul împotriva Duhului Sfânt. Nu că n-ar fi iertare la Dumnezeu pentru ei, dar nu mai are cine să-i aducă cu umilință și cu lacrimi, să ceară iertarea și să poată să o primească. Că dacă n-ai un duh smerit și o inimă înfrântă, cum a zis fratele, niciodată nu poți căpăta iertarea lui Dumnezeu. Aceasta se capătă cu un duh smerit și cu o inimă înfrântă.

...Dar, uite, noi am început să stăm de vorbă așteptându-i pe frați. Frații au venit și trebuia să ne aplecăm în rugăciune înaintea Domnului. Chiar dacă [mai] vin după aceea, nu-i nimic. Trebuie să-I mulțumim Domnului.

După rugăciune, fratele Traian Dorz continuă

(...) Sunt aici frați [cu care] nu ne-am văzut până acum. După nume, ne-am mai cunoscut unii pe alții. Dar trupește, până acum... din cauza împrejurărilor prin care am trecut, nu ne-am putut vedea și să ne înțelegem cu privire la multe dintre lucrurile care se ivesc în drumul vieții noastre și în lupta noastră pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu pentru noi și pentru alții.

Deși, când am venit la Domnul, am venit la aceeași învățătură și la aceeași credință, fiecare de bunăvoie, și, îndemnați de același Duh, de Duhul lui Dumnezeu, am făcut același legământ: legământul ascultării noastre de Domnul și legământul că, până la sfârșitul vieții noastre, noi ne vom da toate silințele să ascultăm același cuvânt și să împlinim aceeași învățătură în care Dumnezeu ne-a chemat pe noi să punem legământul și să ne căutăm zidirea și dobândirea mântuirii noastre, zic, deși am fost chemați în aceeași învățătură și la aceeași lucrare, din pricină că au fost diferite evenimente (care n-au depins de noi și) care ne-au separat și ne-au depărtat pe unii de alții, în această stare de depărtare trupească a unora de ceilalți, s-au putut ivi și necazuri, și încercări care ne-au izolat și sufletește pe unii de alții.

Și, după cum Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să stăruim necurmat în învățătură, în credință, în rugăciune, în părtășia frățească, dacă noi n-am avut aceste condiții și posibilități, e normal să se ivească și deosebiri de vederi; mai ales că mulți dintre noi au avut de-a face și cu alte duhuri, și cu oameni din afară, care sunt mânați și îndemnați de alte duhuri și de alte învățături. Acest lucru, știm din Cuvântul lui Dumnezeu că este așa. De aceea ni s-a atras atenția de la început: ce am auzit de la început, aceea să rămână în noi. Evanghelia care ne-a fost propovăduită, învățătura prin care am primit credința să le păstrăm întocmai cum le-am auzit de la început. Că s-a zis: „altfel degeaba ați crezut”.

Prin urmare, toată stăruința și toată statornicia noastră și toată mergerea noastră potrivită și frumoasă împreună este legată de aceste condiții: să păstrăm între noi aceeași învățătură și aceeași unitate de gândire și simțire pe care am avut-o de la început. Fără să fim influențați nici de dreapta, nici de stânga, nici de un duh, nici de altul. Ci să ținem întocmai cum am primit de la început învățătura, până la sfârșit.

Dacă am fi avut cu toții totdeauna această grijă permanentă, între noi nu s-ar fi ivit și nu s-ar fi strecurat păreri diferite. Dar fie pentru că unii au fost slabi, [fie pentru că] alții au fost nepregătiți, [iar] alții au fost prea îngăduitori, s-au ivit și păreri diferite. Și pentru că n-am căutat cu tot dinadinsul să ne întâlnim unii cu alții mai mult, mai des, mai apropiat, mai liniștit și să punem în discuția noastră și în mijlocul vorbirilor noastre, cu îngăduință frățească, cu dorință sinceră, aceste lucruri care se iveau ca păreri diferite, ele, nerezolvate la timp, au început să se adâncească... mai mult sau mai puțin; într-o măsură sau alta. Și astfel ne-am pomenit la un moment dat că, deși am făcut la fel un legământ sfânt în aceeași Lucrare și în aceeași credință, și în aceeași învățătură, să ținem întocmai aceeași Evanghelie și în același duh în care am primit-o, ne-am pomenit la un moment dat că nu mai vorbim la fel, că nu mai gândim la fel, că nu mai învățăm la fel, că nu mai umblăm la fel. Unii, care au avut temere de Dumnezeu și într-o mai mare măsură respect față de Cuvânt și cunoașterea învățăturii, au început să se corecteze mai ușor și să se îndrepte mai bine pe această cale, în așa fel încât, ca și la clădirea unui zid: când s-a pus dreptarul de la un capăt până la celălalt, fiecare a văzut că a pus o cărămidă mai înăuntru sau mai în afară și, cunoscând acum dreptarul și primind observațiile celor care se uitau pe fir dincolo sau dincoace, au început să-și aranjeze cărămizile lui după dreptar; și a început astfel zidul să apară frumos și în partea în care au lucrat ei.

Totuși mai sunt unii care lucrează rău, deși li s-a atras atenția: „Ține seama de dreptarul învățăturii”, care este aceeași poruncă și dă aceeași formă frumoasă întregii zidiri, oriunde lucrează cineva care ține seama de acest dreptar care mustră și care înștiințează pe cel ce nu ține seama. Cu toate că unora li s-a atras de repetate ori și în repetate [rânduri], și de mulți ani atenția aceasta, ei continuă și astăzi să lucreze rău. Și, neținând seama de dreptarul învățăturii sănătoase care ni s-a dat nouă de la început și după care ni s-a poruncit să lucrăm, lucrează și astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu cu îndrăzneală, cu nerușinare, cu lipsă de respect față de acest dreptar. Lucrează rău și astăzi. Într-un timp erau mai mulți; dar încet, încet, cu răbdare, cu rugăciune, cu îndemnare, mai cu mustrare, mai cu lacrimi, mai cu îngăduință, bunul Dumnezeu, Duhul Domnului i-a făcut pe mulți să se corecteze și să înceapă să se orienteze clar, după dreptarul învățăturii sănătoase și după felul în care lucrează totalitatea celorlalți frați. Și astfel, zidăria Domnului începe să apară iarăși frumos. Adică în foarte multe părți unde se lucra rău de către unii, au început să se corecteze.

Mai sunt unii care nu țin seama de nimic. Dar aceștia, cred, sunt cei care au depășit limita îngăduită totuși de bunătatea lui Dumnezeu. Au batjocorit și batjocoresc Duhul harului, săvârșind conștient și calculat împotriva lui Dumnezeu o lucrare dăunătoare, contra învățăturii și contra Lucrării lui Dumnezeu. Oamenii aceștia... Spun: mare este puterea lui Dumnezeu și ea depășește marginile priceperii noastre, dar... s-a dovedit și în trecut că cei care au săvârșit păcate mari împotriva Duhului Sfânt nu s-au mai întors niciodată. Pe unii dintre aceștia, Sfântul Apostol Pavel i-a dat pe mâna Satanei, pe altul l-a lepădat și pe altul l-a încredințat judecății lui Dumnezeu. Când, după repetate încercări de îndreptare, oamenii aceștia rămân în neascultare de Dumnezeu, ei nu pot fi tratați altfel, decât să fie încredințați judecății lui Dumnezeu, că a Lui Lucrare o nimicesc, nu o lucrare omenească.

Noi suntem plini de frică și cutremur în tot ceea ce ne angajează față de Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul știe cu câtă jertfă și cu câtă suferință... numai Domnul știe cu câtă jertfă și suferință s-a adus Lucrarea aceasta a Oastei Domnului până astăzi. Și cu câte jertfe și suferințe, și amenințări, și riscuri e împreunată Lucrarea aceasta chiar și astăzi. Căci să nu vă închipuiți că, dacă noi ne putem aduna la o nuntă trei mii de frați, aceasta nu este permanent sub o amenințare zdrobitoare. Numai că, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, sunt suflete de jertfă și rugăciune care stau permanent în fața lui Dumnezeu și a căror rugăciune și curăție, și sfințenie, și răbdare, și evlavie, și risc constituie un motiv puternic și o justificare puternică în fața lui Dumnezeu și acestea cred că opresc dezlănțuirea mâniei care amenință permanent.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Atât de adevărat este, fraților, că eu sunt în primejdie de moarte în fiecare zi, cât de adevărat este că am cu ce să mă laud cu voi în Evanghelie”. Faptul că frații din Corint puteau să fie liniștiți se datora riscului și sacrificiului Sfântului Apostol Pavel, care stătea în fața lui Dumnezeu ca un zid de apărare, să nu vină nenorocirea peste ceilalți. Spune el așa: „Căci eu împlinesc prin suferințele mele ceea ce mai lipsește suferințelor în Hristos pentru Trupul Său care este Biserica. Cine cade și eu să nu ard? Cine este slab și eu să nu fiu slab? Până în ziua de astăzi suntem în primejdie în fiecare zi... suntem flămânzi. Când suntem batjocoriți, răbdăm. Când suntem alungați, ne rugăm. Când suntem disprețuiți, suferim. Dumnezeu parcă a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai disprețuiți de pe pământ. Suntem ca gunoaiele lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”. De ce? „Pentru că în trupul meu - zice sfântul apostol - mai plătesc ce lipsește suferințelor lui Hristos pentru Biserică”. De ce arzi tu, Sfinte Pavel? De ce nu arde cel care cade, cel care păcătuiește? El cade și tu arzi! Pentru că suntem mădulare unii altora. Pentru că e în Biserica lui Dumnezeu. Și când unul cade, adică atunci când intervine un păcat și un rău în Biserică, trebuie să fie alții care să ispășească pentru acest rău.

Adică trebuie neapărat să fie un echilibru în lucrarea lui Dumnezeu. Că dacă se pune pe o parte, ca pe un cântar, o greutate, trebuie să se pună și pe cealaltă parte o greutate, că altfel, dacă se strică echilibrul, se nimicește tot. Dacă ar fi numai păcate în Lucrarea lui Dumnezeu, prin unii care păcătuiesc, și n-ar fi suferință și iertare, și post, și rugăciune, și lacrimi prin alții, care sufăr pentru Lucrare și care echilibrează măsura, atunci s-ar strica pentru totdeauna echilibrul și Biserica lui Dumnezeu s-ar prăbuși în păcat și în pierzare. Până mai este cineva care suferă printre cei care păcătuiesc, Dumnezeu are grijă de toți. E legea compensației într-un organism. Dumnezeu așa a făcut și în celelalte privințe. Când un ochi se îmbolnăvește, Dumnezeu pune putere în celălalt ochi și ajută, și echilibrează organismul. Când o mână se îmbolnăvește și nu mai poate lucra, Dumnezeu pune putere în cealaltă mână și face cât două. Când un picior se îmbolnăvește și nu mai poate duce greutatea, Dumnezeu pune putere în celălalt picior să o ducă.

Așa este și cu Lucrarea lui Dumnezeu. Dacă suntem mădulare unii altora, când unii nu veghează nici ziua, ceilalți trebuie să vegheze și noaptea. Când unii nu se roagă nici când este nevoie, ceilalți trebuie să se roage și în locul celorlalți. Când unii nu ostenesc și nu vor să ostenească nici unde au datoria, ceilalți trebuie să facă și în locul lor. Când un umăr nu vrea să ducă nici o povară, celălalt trebuie să ducă pentru doi. Când unii nu postesc nici vinerea, nici în zilele de jertfă, ceilalți trebuie să sufere totdeauna. Când unii nu se roagă niciodată, ceilalți trebuie să se roage totdeauna, ca să păstrezi un echilibru în organism. Că dacă unii numai păcătuiesc, iar alții nu ispășesc, nu se roagă, nu suferă, atunci se strică echilibrul și se nimicește toată Lucrarea. Până a fost în Sodoma un singur neprihănit, ăsta a păstrat echilibrul și Dumnezeu a avut milă de toți. Când n-a mai fost nici ăsta, echilibrul s-a prăbușit și nenorocirea n-a mai putut fi evitată pentru nici unii.

De aceea trebuie să fie în Lucrarea lui Dumnezeu unii care să ispășească și să sufere, pentru că sunt alții care păcătuiesc.

M-au întrebat de multe ori: „De ce a trebuit să mergeți la închisoare dumneavoastră? Că n-ați făcut nici cutare, nici cutare, nici cutare, nici cutare, nici cutare...”. Pentru aceasta! Eu am găsit zece explicații la suferința celor nevinovați în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Dar printre explicațiile acestea este și asta: în Lucrarea Domnului e atâta păcat... Trebuie să fie unii care să sufere.

„Unii cad, eu ard”, zice Sfântul Pavel.

Dar de ce arzi tu, Pavele?

Pentru că el nu arde și lui nu-i pasă. El cade. Dar, pentru că el este în Lucrarea lui Dumnezeu și dreptatea lui Dumnezeu cere un echilibru, trebuie, oriunde se păcătuiește, să fie o răscumpărare prin suferință. El nu acceptă suferința, pentru că nu se pocăiește. Și atunci trebuie să mă pocăiesc eu - zice Sfântul Pavel - pentru ca Lucrarea Domnului să aibă totuși un echilibru și Dumnezeu să nu-Și ia harul de la noi.

Și câte alte explicații sunt pentru suferința aceasta! Dar până nu treci prin frământările acestea, nu le găsești lumina și înțelesul.

De aceea [zic], dragii mei frați, există păcate (după cum am mai văzut și în legătură cu David, în Psalmul 51) pe care le face omul având încă Duhul lui Dumnezeu. [El a păcătuit, dar] printre păcatele [săvârșite] nu a făcut acel păcat grav care batjocorește pe Duhul lui Dumnezeu și care-L face pe Duhul lui Dumnezeu să-l părăsească. Ei, omul vinovat, credinciosul vinovat de astfel de păcate recunoaște, se pocăiește, se îndreaptă și nu le mai repetă. Atunci capătă iertare, pentru că Duhul lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Duhul lui Dumnezeu l-a mustrat, l-a făcut să se pocăiască, cum a fost cu David și cum a fost cu alți sfinți. Și pocăința l-a dus la lacrimi, lacrimile l-au dus la recunoaștere și la îndreptare. Și Dumnezeu i-a iertat păcatul; și păcatul i-a fost acoperit.

Dar sunt unii care au păcătuit atât de grav și atât de repetat, și atât de adânc și, la orice mustrare, și-au adâncit păcatul, batjocorind pe Duhul harului lui Dumnezeu. Pentru aceștia nu mai este iertare. Secaș nu se mai întoarce niciodată. Moldoveanu nu se va întoarce. Și mă tem că nici Tudose nu se va mai întoarce niciodată. Și mă tem că nici Condruz nu se va întoarce niciodată.

- (un frate) Dar a murit Condruz...

- (fratele Traian Dorz) A murit?!

- Da, acu’ de curând.

- Vedeți?... Și mă tem că nici Iordache... aceste capete ale dezbinărilor. Așa cum face și bietul Bocăneală și Pop Gheorghe la Cluj, [care] și-a înmormântat soția acuma într-un mod îngrozitor de batjocoritor, că toată lumea s-a scârbit de felul cum a făcut-o. Și moartea ei, și boala ei au fost o înștiințare de la Dumnezeu, dar ei n-au înțeles. Ei, mă tem că astfel de oameni care păcătuiesc repetat, conștient și îndrăzneț împotriva Duhului Sfânt nu vor mai căpăta iertare niciodată. De ce? Pentru că nu se pot niciodată pocăi și corecta, să vină cu lacrimi și cu părere de rău și să spună: „Ne pare rău, am păcătuit. Vă rugăm, fraților, dezlegați-mă în fața lui Dumnezeu”. Pentru că ce-i legat pe pământ rămâne legat și în ceruri. Oamenii aceștia au păcătuit împotriva Lucrării lui Dumnezeu. Și numai Lucrarea lui Dumnezeu îi poate dezlega, dacă vin cu pocăință în fața fraților și strigă: „Am păcătuit! Iertați-mă în fața Domnului, ca să pot fi iertat!” Ei dar dacă nu vin cu o astfel de pocăință, ei continuă răul pe care îl fac. Și, continuând așa, vine o zi când se sfârșește răbdarea lui Dumnezeu. Adică se sfârșește viața lor. Și se duc în fața lui Dumnezeu cu acest îngrozitor păcat neiertat.

- (un frate) „Cumplită este moartea celui păcătos”, cum spune...

- (fratele Traian Dorz) Așa va fi și până la sfârșit. Dar mai cumplită va fi judecata lui Dumnezeu și moartea, adică uitarea veșnică în care vor fi aruncați după aceea.

De aceea, cred că cel mai însemnat lucru este ca omul să se cutremure înaintea lui Dumnezeu. „Cutremurați-vă și nu păcătuiți!” e o poruncă într-adevăr cutremurătoare, la care trebuie să luăm seama bine fiecare dintre noi, când vedem exemple din acestea clare... Au fost și alții care au greșit, dar, pentru că le-a părut rău și și-au cerut iertare, Dumnezeu i-a iertat. Și Lucrarea i-a iertat, și frații i-au iertat și nici nu mai pomenește nimeni despre greșelile lor. Că dragostea acoperă! Acoperă dragostea lui Dumnezeu, acoperă și dragostea frățească.

Dar dacă nu acoperă dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-i pocăință, degeaba acoperă dragostea frățească! Degeaba ne facem noi că iertăm și că tăcem, și că uităm. Degeaba! Pentru că Dumnezeu este Acela al cărui cuvânt este hotărâtor și a cărui judecată se împlinește cu credincioșie pe pământ. (...)

Iar dacă cineva a fost născut odată din nou, a fost curățit adică, cum spune... de vechile lui păcate, dar apoi a batjocorit pe Duhul harului, a disprețuit, a călcat în picioare sângele legământului prin care a fost curățit, cine să-l mai scuze și cine să-l mai ierte după aceea? E un păcat îngrozitor. Noi nu ne dăm seama de grozăvia lui, pentru că încă n-am trecut prin înfățișarea cea teribilă a judecății lui Dumnezeu și a felului în care [judecă] El... Dar spune Cuvântul Domnului: „Uitați-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu”. Bunătate față de voi, care ascultați, și asprime față de cei care n-ascultă. Bunătate față de voi, desigur, dacă veți rămâne mai departe în ascultarea și-n legământul Său. Dar dacă călcați legământul... Dacă n-a cruțat Domnul pe Fiul Său sau n-a cruțat pe poporul Său cu care făcuse un legământ prin înaintașii săi, cum să ne cruțe pe noi, care am intrat prin căderea lor în acest legământ? Iar dacă noi acuma, [care] am avut parte de o îngăduință extraordinar de mare și de nemeritată, totuși ne arătăm nerecunoscători, atunci cine să mai pledeze pentru apărarea și pentru izbăvirea noastră? „Nu rămâne decât așteptarea înfricoșată - cum spune la Evrei 10, 27 - a judecății lui Dumnezeu și văpaia unui foc nestins care va mistui pe cei răzvrătiți.” Adică neascultarea de frați, călcarea legământului, părăsirea adunării și a Duhului lui Dumnezeu este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt.

Acuma, aceste lucruri am vrut să le discutăm între noi. Căci la unii lucrurile au ajuns în extremă. La limita de la care văd că nu mai există întoarcere. La unii n-au ajuns până acolo; și aceștia au făcut cotitura frumoasă. Aici la Galați era o rană... Era nu numai o rană: erau trei răni care sângerau tot trupul Lucrării din țară. Și multe rugăciuni și lacrimi s-au vărsat pentru adunarea din Galați. Și-n alte părți mai erau două dezbinări, dar aici erau trei; lucru care, în altă parte din țară, nu era așa. Au stăruit foarte mult pentru gruparea, pentru partea fraților care alcătuiau gruparea de mijloc. Că dacă aceștia sunt uniți, sudați sufletește între ei și lucrează cu un gând și cu o inimă, aceasta ar ajuta și la refacerea celorlalte două extreme... o parte dincolo, o parte dincoace.

Acum mulțumim lui Dumnezeu că, uite, fratele iubit pe care îl întâlnim astăzi trupește pentru prima dată (dar care ne cunoaște de multă vreme) și care reprezenta cumva una dintre aripile celelalte se găsește aici. Asta este o mare bucurie pentru noi.

- (un frate) Asta a fost la început, frate Traian, când am fost noi puși de Domnul aici în Galați. Dar de-atunci încoace, a mai venit, cum spui, fratele Tudose. Și ei au făcut întreruperea. Noi am fost de la început. Băieții au fost cu ei, cu alde Tudose, frate.

- (fratele Traian Dorz) La început, până când nu s-au cristalizat dezbinările, atunci au fost toți cam... apropiați. Dar când s-au cristalizat hotărât dezbinările s-au făcut cam trei partide. Că păcatul nu rămâne în aceeași situație. El adâncește, adâncește, adâncește... unde se stabilește. Și fiecare zice că are el dreptate, atunci când judeci lumește, omenește sau firește, sau din punctul nostru egoist de vedere. Însă când gândim la lucrul lui Dumnezeu care trebuie să ne unească peste orice despărțire, atunci vedem că toți am cam greșit pe undeva că s-a ajuns la situația aceasta.

- (un frate) Vă mai spun acum ceva... vă rog să rețineți, să nu uitați ce aveți să spuneți. Noi avem acum încă un grup care s-a desprins dintre noi de aici, cu fratele Pohrib (...).

- (fratele Traian Dorz) Frate, e adevărat. Unde nu este sudura duhului, acolo s-au ivit și se pot ivi... (...).