
Nebunia locuitorilor pământului
Traian Dorz - Garanția Veșnică
1 - Iată cum locuitorii pământului îşi suie nebunia şi stricăciunea până la lună şi la stele, - spre a le întina şi pe acestea.
Dar ce va fi oare mâine, când corpurile acestea cereşti, se vor uni toate şi ele cu celelalte puteri, contra pământului care le-a întinat, ca să răzbune şi ele jignirea care le-a fost adusă şi lor şi lui Dumnezeu, de către om? (Luca 21, 25-26; 2 Petru 3, 9-10).
2 - Sunt multe feluri de primejdii care ameninţă viaţa oamenilor pe pământ, din cauza nebuniei lor.
Sunt multe feluri de vrăjmaşi care gândesc şi urmăresc trupul şi sufletul omului slab, în toată vremea şi în toată călătoria vieţii omului pe pământ, căutând să-l tragă sau să-l împingă în pierzare.
De aceea ne sunt şi făcute atâtea înştiinţări ca să fim treji totdeauna.
Să ne rugăm totdeauna
3 - Cu deosebire trebuie să veghem în anumite zile şi vremuri
şi în anumite locuri,
când primejdiile sunt mai mari
şi unde vrăjmaşii sunt mai vicleni,
- căci răutatea oamenilor necredincioşi este tot atâta de mare cât şi nebunia lor.
4 - În mod obişnuit avem a face numai cu câte o primejdie de o singură dată,
iar vrăjmaşul ne atacă numai dintr-o singură parte.
Dacă suntem atenţi atunci, putem uşor să ne ferim,
sau să-l învingem, fiindcă o singură primejdie uşor o poţi ocoli şi dintr-o singură parte uşor te poţi apăra.
5 - Dar în locurile şi în vremile cele deosebit de rele, primejdia vine nu cum vine leul,
numai dintr-o singură parte,
- ci cum vin nişte ape care năvălesc crescând din toate părţile
şi de care nu mai poţi să fugi şi să mai scapi, nicăieri...
O, câtă nevoie avem atunci de unicul ajutor care ne poate salva: Mâna lui Dumnezeu!
6 - Ce nopţi de groază trăieşte sufletul când simte cum apele noroioase şi reci cresc împotriva lui, venind tot mai vrăjmaşe şi vuind tot mai tulburi, şi mai ameninţătoare!
Ce nopţi şi zile ţin sufletul într-o continuă spaimă, când vrăjmaşii vin împrejurul nostru şi împotriva noastră în toate felurile şi atât de bine organizaţi din toate părţile încât nici o cale nu rămâne necontrolată de ei şi nici o părticică de loc nu le scapă şi nimic nu-i opreşte!
Numai salvarea lui Dumnezeu este singura speranţă a sufletului atunci.
7 - Sunt anumite locuri şi mai primejdioase decât altele.
Sunt locuri în care un anumit duh de viaţă păcătoasă stăpâneşte apăsător, chinuitor şi întunecat, ca o ceaţă neagră sau ca un fum gros, care s-a întins şi s-a aşezat statornic peste casă, peste ţara sau peste sufletele de acolo.
Şi nici nu se împrăştie şi nici nu se ridică de peste locul acela, ci rămâne apăsătoare şi chinuitoare de nu ştii cât până nu ştii când.
8 - Acolo oricine pătrunde este cuprins şi învăluit ca de nişte ape care îl moleşesc, ca de nişte oboseli care îl învăluiesc, îl urâţesc, îl robesc
şi apoi îl ticăloşesc de tot
şi stăruie acolo un anumit duh ispititor care pătrunde deodată, prin toate simţurile în om până ce îl orbeşte şi îl leagă trăgându-l într-o mlaştină ca în iad.
9 - Ce privelişte dureroasă este să vezi cum toată mulţimea credincioşilor dintr-un astfel de loc este ca o oaste căzută în robie.
Ca o gloată trântită la pământ şi legată de vrăjmaşul viclean şi crud.
Ochii lor duhovniceşti sunt stricaţi,
urechile înfundate,
mâinile şi picioarele legate,
mintea şi inima adormite
- şi unica salvare nu pare cu putinţă.
10 - În apele călduţe în care lenevesc credincioşii lumeşti, mişună peste ei şi printre ei, tot felul de lipitori ale păcatului şi târâtoare scârboase ale plăcerilor lumeşti.
Tot felul de broaşte şi şerpi ale apucăturilor rele şi ai patimilor vinovate, care le sug orice vlagă duhovnicească.
Vai de acela care ajuns în astfel de locuri, nu se ţine strâns de Dumnezeu!
11 - Nebunia este totdeauna rătăcirea minţii,
este slăbirea şi tulburarea ei, întunecarea ei parţială,
- sau pierderea ei totală.
Şi după cum există o nebunie trupească, există şi o nebunie sufletească. Aceasta din urmă este mult mai rea.
12 - Rătăcirea minţii duhovniceşti vine din abaterea omului de la Adevăr, slăbirea ei vine din alunecarea în vreo ispită şi tulburarea ei vine totdeauna din căderea în vreun păcat,
dar pierderea ei totală vine din trăirea prăbuşită în mai multe păcate şi nelegiuiri.
13 - Câtă vreme sufletul credincios îşi dă toate silinţele să unească în viaţa lui o virtute cu alta (2 Petru 1, 5),
atâta vreme omul va merge mereu crescând în putere şi în frumuseţe şi în lumină,
după cum merge luna de pe cer când este în creştere.
14 - Atunci mintea omului se face tot mai cuprinzătoare,
se rotunjeşte tot mai frumoasă,
şi creşte tot mai limpede.
Iar în jurul lui se răspândeşte tot mai multă lumină şi bucurie.
15 - Când râvna sufletească a omului începe să scadă, sufletul acelui om începe să dea înapoi, iar când păcatul ajunge să ştirbească frumuseţea credinţei şi lumina umblării, plinătatea dragostei şi ascultării sale, adică toate virtuţile lui,
omul începe să dea tot mai înapoi, - până la pierzarea veşnică.
Vai de cine începe astfel - şi nu se opreşte la timp!
16 - Când începe darea înapoi, atunci omul nu mai este grabnic nici la ascultarea de sfatul bun,
nici la rugăciunea smerită.
Nici la biserică, nici la adunarea frăţească,
nici la ajutorările semenului său,
nici la ostenelile pentru Domnul şi pentru alţii,
nici la jugul, la sarcina şi la Crucea Domnului,
- pentru că el se grăbeşte atunci numai la păcat.
17 - Omul care dă înapoi de la toate cele bune, va întârzia tot mai mult până când va lipsi de tot.
Va întârzia în pat lenevindu-se şi desfrânându-se,
va întârzia la cârciumă, ticăloşindu-se cu beţivii,
- şi tot aşa va întârzia şi când se va închide uşa Împărăţiei lui Dumnezeu, rămânând afară din ea, cu acei ca şi el, care vor fi şi ei tot afară, în plânsul şi în scrâşnirea dinţilor.
18 - Unii întreabă de ce începe să întârzie fratele sau sora lor, se miră, se întristează, vorbesc între ei,
dar nu înţeleg de ce s-a schimbat de la o vreme, ei din starea în care erau mai înainte, în starea în care sunt acum...
- Un păcat face aceasta. Un păcat care a pătruns în inima lor. Căutaţi-i cu rugăciune, cu lacrimi, cu milă şi nu-i lăsaţi până ce vor veni iarăşi.
19 - Voi nu ştiţi dar un vierme roade inima aceasta care mai înainte era aşa de înflăcărată pentru Domnul.
Voi nu ştiţi nici din ce cauză este acuma aşa de veştedă faţa aceasta care mai înainte era aşa de luminoasă, de senină, de râvnitoare şi de plină de sănătate duhovnicească...
Un vierme al păcatului a pătruns acolo. Mergeţi şi căutaţi viermele pentru a-l înlătura.
20 - Voi vedeţi inima aceasta ofilindu-se şi crescându-i tot mai mult uscăciunea şi pierzarea.
Vedeţi cu tristeţe cum mintea aceea limpede care judeca până mai ieri sănătos şi se orienta drept în toate, îşi pierde acum cumpăna dreaptă şi nu mai cunoaşte calea bunelor deprinderi de la început.
Nici măsura dreptelor îndrumări, - şi umblă cu nechibzuinţă şi cu cei abătuţi de la cale...
Nu lăsaţi sufletul pe care îl vedeţi astfel - şi ajutaţi-l cu tot ce puteţi ca să-şi revină iarăşi.
Dacă mai este ceva bun în el îşi va reveni.
Dacă nu, aveţi de grijă să nu vă ducă şi pe voi în pierzarea lui.
Amin.